23.000 de inimi- Claudiu Komartin Adăugat în 01 aprilie 2009, la 14:18 | 366 afișări / 347 vizitatori |
Născut în 1955, la Bykovo, o localitate din apropierea Moscovei, Vladimir Sorokin şi-a văzut prima carte publicată la Paris, în 1985, când la editura Syntaxe a apărut romanul “Rândul” (reeditat în Rusia după 7 ani). De atunci şi până la dezintegrarea URSS, Sorokin nu a mai publicat, pentru ca în anii 90 să se producă “explozia” acestui scriitor a cărui principală preocupare a fost să împingă cât mai departe limitele discursului literar: în roman, dramaturgie şi proză scurtă (proba reuşitelor sale în acest gen a fost făcută în volumul tradus acum doi ani de fraţii Vakulovski, “Dimineaţa lunetistului”, care e o selecţie din cele mai bune povestiri ale sale); în plus, colaborând cu editura Viri Obscuri, specializată în literatură marginală şi postmodernă, Sorokin s-a exprimat convingător şi în grafică şi arta conceptuală, el făcând, într-un anumit sens, sinteza orientărilor experimentale din Rusia anilor 70-80 – Mişcarea conceptuală moscovită (Vadim Zaharov, Nikita Alexeev) sau “Kolectivnâie deistvia” (Acţiune colectivă), în care s-a manifestat un personaj înnoitor şi de o frapantă originalitate în experimentele de deconstrucţie lingvistică, Andrei Monastirski.
Nu departe de aceste căutări a fost muzicianul Serghei Kuriokhin (1954-1996), care a făcut experimentele sonore cele mai stranii, trecând prin rock, jazz de avangardă şi minimalism, a alăturat orchestre simfonice muzicii electronice într-o apăsătoare atmosferă post-industrială. Aşadar, acesta este contextul în care se formează şi începe să scrie şi să publice Sorokin, o perioadă extrem de fastă pentru arte vizuale, muzică şi literatură, în care lupta dintre arta oficială a URSS-ului şi underground-ul artistic se ascuţise, iar aceasta i-a ajutat pe tinerii artişti să ajungă la formule personale de o mare pregnanţă şi originalitate. Comparativ cu Viktor Erofeev, Sorokin pare că ilustrează cel mai potrivit acest larg fenomen cultural dinainte de căderea Cortinei de Fier.
Ajuns un icon al noii literaturi din Rusia, după controverse dintre cele mai violente (la faima sa actuală a contribuit în bună măsură şi arderea cărţilor sale de către un grup de naţionalişti ruşi, adepţi ai lui Putin), fiind unul dintre cei mai influenţi, mai citiţi, dar şi poate cel mai detestat scriitor rus de astăzi, Vladimir Sorokin a publicat în 2002 “Liod” (“Gheaţa”, acum tradus excelent în româneşte de către Denisa Fejes), roman milenarist care porneşte de la o tramă narativă SF pentru a se organiza într-o construcţie epică de mari proporţii, în care Sorokin renunţă la strategia sa preferată, aceea de a şoca, de a împinge la extrem limitele suportabilităţii cititorilor. (A fost de regulă considerat scandalos şi ultra-provocator tocmai fiindcă celebra în textul său violenţa, sexualitatea sau coprofagia, în scene de o violenţă şi un sadism demne de Divinul Marchiz.)
Atât la nivel stilistic, dar şi la nivel conceptual, multe dintre prozele lui Sorokin sunt construite pe un principiu al destrămării controlate – de unde povestirea începe în cea mai tradiţională şi mai conformistă manieră (Sorokin parodiază adesea stilul proletcultist, dar şi proza rusească păşunistă, “cuminte”), încetul cu încetul ţesătura narativă pe care o vedeam lucrată cu migală, ca la marii clasici, este în mod deliberat distrusă, textul tinde să îşi piardă orice coerenţă, autorul refuză orice convenţie textuală, în cele din urmă efectele de scriitură fiind năucitoare (ca în formidabila povestire “Chiseaua” din “Dimineaţa lunetistului”). Deraierea de la axul narativ transformă textul într-un bulgăre de sensuri şi semnificaţii, scăpat în aparenţă de sub controlul auctorial, şi complet imprevizibil.
De data aceasta însă, Vladimir Sorokin a schimbat premizele scriiturii, poate şi fiindcă pariul de fond al cărţii era mai subtil (“Gheaţa nu vorbeşte despre totalitarism, ci despre căutarea paradisului pierdut al sufletului”, scrie chiar autorul). Romanul este scris într-o manieră mult mai aproape de canoanele tradiţionale, personajele sunt verosimile, realiste, descrise cu lux de amănunte, poveştile care se întreţes, pe parcursul a 60 de ani, sunt coerente, construite cu o răceală şi o precizie gogoliene.
“Gheaţa” este povestea unui grup (a unei secte apocaliptice, poţi crede la început) de oameni blonzi, cu ochi albaştri, al căror unic ţel este să răpească la întâmplare indivizi şi să-i ducă în locuri ferite unde-i vor lovi în piept cu nişte ciocane făcute dintr-o gheaţă interstelară (scoasă special din meteoritul tungus) pentru a le trezi inimile adormite: “Oamenii de pe planeta noastră sunt, în covârşitoarea lor majoritate, nişte morţi ambulanţi. Ei se nasc morţi, se căsătoresc cu morţi, zămislesc morţi şi mor. Acesta este ciclul vieţii lor moarte. Nu există ieşire din acest ciclu. Pe când noi suntem vii. Suntem cei aleşi. Cunoaştem graiul inimii (...) şi ştim ce este iubirea. Cea adevărată. Celestă. Iubirea.” Idealul final al acestui grup este, pe scurt, retrezirea tuturor celor 23.000 de inimi pierdute prin lume în trupuri omeneşti neştiutoare, inimi care, odată unite din nou, se vor topi în lumină, într-o stare de eternă beatitudine.
Aşadar, o variantă pentru tehnicile isihaste din biserica răsăriteană, în plină eră a internetului, a ingineriei genetice şi a sectelor milenariste, căci ce altceva decât legătura cu glasul adevărat al inimii din învăţăturile sfinţilor creştini Dionisie Areopagitul sau Grigore Palama, şi cunoaşterea, aproape de ordin divin, a adevăratei realităţi, este această retrezire a inimilor, într-o vreme în care umanitate ultra-tehnologizată şi post-apocaliptică a încetat până şi să mai caute răspunsuri sau alinare.
În încercările de a analiza “Gheaţa”, mai multe posibile căi de abordare a acestei stranii cărţi concurează, fiind foarte dificil de spus care dintre ele ar fi cea corectă, sau măcar dacă toate interpretările posibile pot fi epuizate de comentatorii ei. Poate suna pretenţios, dar oricine va citi cartea se va trezi aruncat într-un labirint de sensuri şi de idei, în felul în care ne-au obişnuit, dintre clasicii modernităţii, poate în cea mai mare măsură ruşii: de la Gogol, Cehov şi Dostoievski la Bulgakov, Harms şi Velimir Hlebnikov.
Şi asta fiindcă “Gheaţa” nu numai că actualizează câteva dintre cele mai vechi dileme umane (problema determinismului, religiozitatea, sensul vieţii), dar în ea Sorokin reuşeşte să amestece numeroase registre (povestea este spusă de mai multe personaje, ale căror poveşti se vor intersecta la un moment dat, fiecare dintre ele caracterizându-se prin limbajul folosit, tipic zonei sociale din care provine) pentru a face un adevărat tur de forţă prin limba rusă de astăzi (cu zonele specifice de argou) pe care probabil că numai un vorbitor nativ îl va putea înţelege şi gusta pe deplin.
O poveste despre al doilea război mondial, KGB şi Gestapo, despre lagăre şi meteoritul siberian, despre Moscova zilelor noastre şi tehnologia cibernetică futuristă (văzută, aici, ca un mijloc de salvare, de retopire în Absolut), dar şi despre droguri, mafie şi prostituţie în confuza Rusie post-sovietică. Fantezie debusolantă, profeţie, un basm despre Iubire şi Lumină într-o vreme a întunericului şi a dezordinii spirituale sau parodie ingenioasă la auto-iluzionările societăţii moderne? Delir paranoic sau repunerea în discuţie a misticismului răsăritean şi a vechilor teme mari ale literaturii, pe care s-ar fi zis că secolul XX le-a îngropat pentru totdeauna?
“Gheaţa” este o carte mare, pe care sunt convins că în deceniile următoare vom vrea să o recitim.
Distribuie pe facebook
