A zecea halbă (portret al băutorului de bere în tinereţe) - Recheşan Gheorghe Adăugat în 13 iunie 2009, la 10:46 | 621 afișări / 591 vizitatori

1

Lasă-mă pe mine să-l joc pe leu ! O să răcnesc, de-o să fie mai mare dragul să mă asculţi. O să rag aşa de bine, că parcă-l aud pe duce : „Bis, leul ! Bis, leul ! Răcneşte înc-o dată !".

(Wiliam Shakespeare - Visul unei nopţi de vară)



Sorbea, sorbea deja dintr-a şasea halbă de bere. Eu de-abia băusem, cu greu, trei, de cînd ne aşezasem la masă, nu-mi place berea, iar asta, deşi în oraş se fabrică bere, zicea el de pe vremea cînd Eugeniu de Savoia îi alungase pe turci şi i se uscase gura între două asalturi, e amară şi caldă, face o spumă abundentă, sporită cu dero, zic cunoscătorii, o altă marcă renumită a urbei. Eram în „ Groapă” era încă devreme dar soarele deja încălzea butoaiele de aluminiu, mesele de fier forjat, iar noi intrasem doar să bem o bere între două cursuri.Beam bere cu el, pentru că îmi place să-l ascult, sunt un bun ascultător, şi pentru că mă fascinează să observ toate fazele beţiei, pentru că, el, Cornel, e un băutor înnăscut şi se îmbată treptat, rămînînd paradoxal de lucid şi de vertical. De fapt, pe măsură ce se îmbată, e tot mai sclipitor în conversaţie, iar cînd nu are în preajmă publicul obişnuit al dezlănţuirilor sale histrionice puerile, e chiar profund şi seducător, spre deosebire de majoritatea politehniştilor, a citit mormane de beletristică, a văzut multe filme şi a călătorit mai mult decît mine, fixat doar între reperele vacanţei la mare şi la munte.
Aş putea să argumentez că berea era un pretext , că ne plac aceleaşi filme, am citit aceleaşi cărţi, avem aceleaşi gusturi, dar nu e aşa; Cornel bea din necesitate, pentru el ruperea treptată de realitatea banală, de cotidianul îmbîcsit de plictis, e un drog mai puternic decît alcoolul care inevitabil îi amorţeşte sinapsele, bea din setea de deformare a firescului său, dimineaţă de dimineaţă, oră de oră, trasînd astfel limitele între el cel tern şi strîmb şi celălalt, spiritualul, dezinhibatul, care urlă curajos din străfunduri sfidîndu-i timiditatea, anesteziindu-i simţurile şi aruncîndu-l pe culmile extazului facil.
E un băutor atipic de bere: înalt şi slab, cu membre lungi şi mlădioase, a făcut baschet de performanţă, n-are burta aceea caracteristică, de osînză hrănită cu malţ, revărsată peste curea, sau dimpotrivă balonarea aproape orizontală a unui abdomen umflat de drojdiile care fermentează continuu, dilatînd stomacul şi intestinele. Bea ca un burete, eliminînd apoi, prin excreţii, lichidul inutil şi reţinînd doar esenţa alcoolului.
A lansat o istorioară despre fosta lui glorie sportivă, cînd deshidratat după un meci greu, în care echipa universitară unde fusese selecţionat deşi era încă junior, fusese la un singur punct de a cîştiga cupa, a băut prima bere din viaţa lui şi apoi încă una şi încă una, pînă cînd nu s-a mai putut opri. A fost prima lui beţie şi ultimul lui meci, povestea pare inventată, dar eram prea lucid atunci să i-o spun, iar azi cînd mi-o repetă la a şasea halbă, pare plauzibilă şi chiar dacă nu e adevărată, e măsura dexterităţii sale de a se recrea ca personaj alternativ, un negativ veridic al plictisitului introvertit şi resemnat din lene.
Dar să încep cum se cuvine, cu prima halbă. Aşteptînd chelnerul, îl întreb de ce a jucat comedia ieftină de ieri, la seminarul de filozofie. Ştiu că nu era beat, nu apucase să bea decît două beri acasă, din porţia pe care i-o procura logodnica sa, o tipă vulgară şi grasă, fără niciun farmec, de o placiditate bovină ce contrasta cu exuberanţa lui hrănită cu alcool, fiica unui şef de sală din oraşul său natal, îndrăgostită inevitabil de farmecul pe care-l emana cu dezinvoltură din toate fibrele corpului său longilin.
Totul începuse teatral, ca într-un scenariu absurd. Fumam, aşteptînd să intrăm la cursuri, cînd în colcăiala mulţimii care trecea grăbită prin piaţă, am văzut amîndoi o scenă parcă desprinsă dintr-un film neorealist: un miliţian certa o bătrînică cocîrjată care trecuse pe roşu. Vajnicul apărător al ordinii publice îşi tîra victima de mîneca pardesiului ieftin şi ponosit , ameninţînd-o cu o amendă, săraca femeie încerca să-l înduplece, cînd împins de un impuls histrionic, Cornel sărise, jucînd o indignare reală, să o apere. Îl potopise pe miliţian cu o avalanşă de acuze, „iată ce fac organele puse să apere cetăţenii, terorizează oamenii muncii în loc să prindă pe cei care fură din avutul obştesc”, era atît de convingător, încît în primul moment purtătorul de chipiu albastru rămase încremenit, apoi îşi redirecţionase autoritatea asupra noastră, cu un stupid ”hai, circulaţi”, Cornel, simţindu-i nesiguranţa, îl atacase cu sudalme, începuse să-l îmbrîncească şi „curcanul”, deşi acesta mai solid decît el, nu ripostase, se lăsase admonestat, chipiul îi sărise de pe ţeastă, eu vedeam scena dintr-un unghi larg, cu obiectivitatea unui operator ce mînuieşte camera liber, ca-n cinéverité, lumea se adunase curioasă şi atunci în indefinitul moment de suspans alb-negru, Cornel făcu o piruetă în aer şi căzuse ca un cascador, simulînd o directă în plină figură, pe trotuar. Lumea începuse să huiduie, ochiul meu lucid înregistrase cu admiraţie acea fracţiune de secundă în care se tăiase realul, acţiunea se derulase impecabil, el se ridică, jucînd perfect rolul oprimatului, îngroşîndu-l în tuşe exacte, strigînd ” de ce dai, mă, ce ţi-am făcut”, poliţaiul fugi într-un gang, încolţit de victima falsă care urla „ miliţia bate oamenii muncii”, eu am schimbat planul cadrului, curioşii începură să se împrăştie, ţignalul agentului sfîşie murmurele indignate şi-atunci am spus stop-cadru, l-am tras spre poarta masivă, barocă de fier forjat a facultăţii, în timp ce pe faţa sa palidă, cu ţepii bărbii dese înnegrindu-i pomeţii, în pupilele întunecate, îi vedeam clar, doar eu, rîsul interior. L-am calmat pe miliţian, nu eram huligani, eram nişte studenţi oarecare, colegul meu, fervoarea sa mă inspirase, era bucuros că-i născuse nevasta şi se pilise şi el ca tot omul. Faţa roşcată, cu trăsături dure, a poliţaiului se îmblînzi, fruntea asudată sub chipiu se-ncreţi neîncrezătoare, în ochii spălăciţi gri-bleu citeam un soi de compasiune sau de caramaderie masculină, bîlbîi doar, „măi băieţi, de ce îmi îngreunaţi slujba, hai plecaţi la ore” şi atunci, profitînd de acalmie, l-am împins pe Cornel prin uşa întredechisă, în hol. El nu ieşise din rol, avea un public nou acum, colegii care urmăriseră de la balcon scena, urcase greoi, clătinîndu-se, scările de marmură cu balustrade din fier forjat, patinate de sudoarea miilor de palme şi se izbise de asistentul care ieşise din amfiteatru, alertat de rumoarea din stradă. După cîteva scuze pentru întîrziere, ora începuse de cîteva minute, Cornel îşi continuase rolul; se ridicase nesigur pe picioare, se discuta despre Feuerbach şi scandase teatral:
„Tovarăşe lector Feher (tipul era un pîrlit de asistent la marxism şi-l chema Fekete, adică „negru” nu „alb”) mă scuzaţi că vă întrerup, dar trebuie să merg la toaletă!” Fekete-Feher îşi ridicase privirea, îl cîntărise atent, oscilînd între indignare şi amuzament şi zise: „Dumneata eşti beat!? Dacă eşti beat poţi părăsi sala!”, încercînd să mimeze un cinism care nu-i era la îndemînă.
Cornel îl privise cu acea candoare obraznică, caracteristică adolescenţilor rebeli din filmele americane: „ Sunt fericit, sunt foarte fericit, tovarăşe conferenţiar!”
Fekete, lipsit de imaginaţie, înghiţise cu naivitate momeala:
” Şi mă rog de ce eşti dumneata fericit?”
„ Mi-a născut nevasta doi gemeni!”
Atunci nu am putut să mă mai abţin şi mă ridicasem, încercînd să-i abat marxistului atenţia:
„ Pot să vă solicit o informaţie: Feurbach era căsătorit, avea copii, domnule asistent?”
Pus în faţa unui nou asalt de obrăznicie, Fekete bîiguise doar:
„Ce importanţă are?”
Diversiunea mea, şi nu o făcusem ca să-i salvez lui pielea, dar simţisem nevoia să intru pe scenă, reuşise:
„ Are! Pentru mine, e absolut relevant: înţelegînd fericirea colegului nostru la vestea că e tată şi încă de gemeni, voi putea înţelege şi dialectica materialismului lui Feurbach!”
Sorbi din prima halbă cu sete, îşi linse buzele şi mă privi cu acea scruntare adîncă, neliniştită, care apărea doar în clipele de sinceritate deplină, mai ales cînd îşi asuma adevărata stare, nu un rol cabotin:
„ Mă plictiseam şi pe urmă bătrînica aceea, terorizată fără rost de un miliţian imbecil şi prea zelos, putea să fie bunică-mea!”
Am rîs continuînd, deşi un rictus îi făcea să se zbată necontrolat un muşchi sub pleoapa stîngă:
„ Că te plictiseai aşteptînd să intri la curs, te cred! Chestia cu bătrînicile agresate, nu ţine...”
A golit halba dintr-o mişcare şi neliniştea aceea indefinită i-a învăluit, într-o paloare pămîntie, toată faţa:
„ De ce nu poţi să crezi că aşa e... ştii că atunci cînd suntem singuri, nu joc niciun rol!”
N-am mai insistat, am început să vorbim despre ecranizarea după „Zgomotul şi furia”, ne-am contrazis, mie Yul Bryner cu farmecul ţestei sale fotogenice mi se părea nepotrivit în acel film, am ajuns prin Sahalin locul natal al lui Iulius Briner, care-mi plăcuse doar în „Cei şapte magnifici”,la ruşi, la vodkă, la Cehov şi la Dostoievski, citeam Idiotul, îl văzusem pe Gerard Phillipe în ecranizare şi ni se păruse o mare revelaţie, încercam să-i vedem pe scenă marii actori autohtoni şi nu reuşeam pentru că atunci cînd veneau în turnee, prin provincie era aproape imposibil să-ţi procuri bilete la acele atît de rîvnite reprezentaţii, apoi am ajuns iar la obsesia mea că berea e o poşircă, Eugeniu de Savoia n-avea nimic de-a face cu zeama fermentată de malţ, el, nepot al lui Mazarin, putea fi doar amator de Chianti sau de şampanie, aşa cum o legendă era şi intrarea sa în oraş pe poarta Forforoza, sau desemnarea unei case din centrul vechi, ca hogeac în care dormise prima noapte după asediu. Mi-aş fi dorit să pot demitiza istoria, de fapt vroiam să fac Arheologia, dar îmi fusese respins dosarul, dacă nu ştii cum erau vremurile alea, pare neverosimil , dar asta-i realitatea, deşi Cornel putea să dea la Actorie şi chiar să reuşească fără pile.
„Groapa” se umplea încet-încet de lume, studenţi, bişniţari sau inşi oarecare adunaţi la amiază să se răcorească la o halbă. El era deja la treia, nu aveam nicio speranţă că se va opri sau se va termina berea pe terasă, era atît de cunoscut acolo, printre chelneri, încît putea să bea şi pe datorie.
Ne-am amintit apoi o păţanie, se întîmplase în decembrie, cînd am intrat piliţi la un spectacol, crezînd că-l vom vedea pe Iordache în „Timon din Atena”, dar spectacolul se contramandase şi am nimerit la „Liliacul” lui Strauss. Hohotele noastre de rîs, au dezlănţuit protestele babelor melomane şi a ramoliţilor din loje, un politruc al teatrului ne-a găsit în pauză şi ne-a spus să o ştergem că altfel cheamă poliţia, Cornel a profitat de situaţie, ca să joace o scenă burlescă pe tema accesului tineretului la cultură, pînă la urmă am renunţat la actul II, amintindu-şi că soseşte viitoarea soacră cu trenul şi trebuie să o ajute la bagaje. Locuia cu Mihaela, care era studentă la Economic, într-un apartament închiriat, nu contribuia cu niciun leu la cheltuieli, deabia îi ajungeau banii de bere, aşa că trebuia măcar să joace rolul logodnicului cu intenţii serioase.
Bău a patra halbă, într-o tăcere deplină pentru că-şi amintise de nunta cu Mihaela, programată după sesiune, ai lui cumpăraseră deja verighetele, dîndu-şi acordul cam în silă, părinţii lui erau profesori în orăşelul de provincie de unde venea, iar tata-socru, le promisese un televizor color şi luna de miere la Mamaia.
Nu stătea bine deloc cu examenele însă, avea şi două restanţe din iarnă, aşa că şansele să treacă anul erau minime, nu învăţa nimic, bazîndu-se fie pe memorie, fie pe ingenioase metode de copiat, chiar brevetase una, eu habar n-aveam de chestiile astea, se pare eficientă prin simplitatea de-a rula copiuţele în cravată, dar tot nu era un pretext bun de a amîna nunta.
La a cincea bere i-am amintit că trebuie să mergem să dăm măcar VP-ul la franceză, nu era cine ştie ce efort, din moment ce pretindea şi iarăşi elocvenţa sa făcea faptul veridic, crescuse cu guvernantă, o mătuşă îndepărtată, fată bătrînă, care-şi făcuse studiile la Paris, înainte de 47’. Fără tranziţie am început să vorbim despre regalitate, o temă de care nu prea aveam habar şi de vocaţia naţiilor de a se lăsa guvernate de un uns al lui Dumnezeu, cîţiva obişnuiţi ai berăriei îl salutară aşteptînd să fie chemaţi la masa noastră, se ştia că e generos şi da de băut după a şasea halbă, pe care o bău iar repede, din 2-3 înghiţituri, masa era plină, un capriciu de-al lui care obliga chelnerul să lase halbele goale acolo, şi am ajuns la concluzia că e un principiu desuet, de unde să luăm noi un rege, ştiam toţi cei care ascultau „Europa Liberă”că avem unul care abdicase, iar vremurile acelea nu se vor mai reîntoarce.
Cînd s-a reîntors de la WC, l-a oprit o cerşetoare, care se strecurase pe terasă cu îngăduinţa chelnerilor şi vindea garoafe ofilite, cumpără una, credeam că acceptase sugestia mea să plecăm , dar se răzgîndi, fiindcă mai avea de băut pentru o zi perfectă încă două beri, în aşa fel încît, împreună cu cele două matinale să ajungă la porţia sa cotodiană. I-am repetat că berea e o porcărie care fermentează în maţe, adevăraţi băutori beau doar vin, o băutură care înnobilează simţurile, nu le turteşte ca licoarea teutonă, inventată se pare totuşi de egipteni,m-a ascultat fără să zică nimic şi a înfipt floarea în decolteul generos al Marianei, care venise cu încă două halbe pline, înspumate şi mirosind a alcool amărui. Am băut în tăcere, eu restul de lichid ce se încălzise-n pahar, el acele ultime două beri ce-i întregeau echilibrul, ne-am ridicat să plecăm, habar n-aveam cît e ora, a întrebat pe cineva dar voit sau nu, mi-a spus o cifră inexactă şi mi-a propus să coborîm la demisol, unde era barul şi unde spera să găsească bere rece la sticlă.
Am încercat să-l refuz, dar ca suprem argument şi-a amintit că îl ajutasem la un examen, îi dădusem rezolvarea unei probleme, salvîndu-l de cea de-a treia restanţă, după ce încercase fără succes să-şi cumpere examenul, pentru că, întîmplător, o cunoştea pe profesoară, era soţia medicului care-i făcuse avort Mihaelei, amănuntul acesta mi-a provocat o senzaţie de greaţă, sau poate că era efectul celor trei beri băute în silă, aşa că am coborît împreună scările încolăcite în cochilie, care duceau la bar. Ştiam că unul din motive era nu doar berea rece, cît mai ales faptul că o căuta pe Angy, una din fetele care dansau seara în trupa de aşa-zise balerine, de fapt un fel de prostituţie mascată pentru străini, sub ochii îngăduitori ai unor securişti, care-şi procura prin intermediul fetelor, unele informaţii, jucînd totodată şi rolul de peşti. Tipa nu era însă acolo, ne-am aşezat la o masă şi un piccolo ne-a anunţat că nu au bere, pentru mine era chiar o uşurare, aşa că a cerut o sticlă de vin, aveau un cabernet bulgăresc, negru-violet, o poşircă ce-ţi picta excreţiile, Cornel a băut cu sete primul pahar, aruncînd ieftinul aforism „vinul după bere-i o plăcere”, mă enerva să-l văd folosind replici banale, am încercat măcar să-l atrag spre o discuţie despre apropiata lui căsătorie, dar în momentul acela se apropie de masa noastră un individ bondoc, cărunt, chelbos, cu o privire furişată, lunecînd pe mozaicul negru cu vinişoare albe, imitaţie de marmură, al pardoselii, părea că-l cunoaşte şi se opri înaintea noastră, îl salută cu jovialitatea beţivului de-abia încălzit, împingînd un scaun spre el. Tipul se aşeză, ţinea o servietă de piele scorojită sub braţ, Cornel mi-l prezentă ca pe nu ştiu ce stea a boemei care bîntuia cîrciumile:
„ Mircea e un artist, face fotografii..de fapt e fotograf la miliţie, toarnă la securitate şi e băutor de bere ca mine !”
„Artistul” nu se apără de acuzaţie, mă privi ponciş, simţeam privirea lui ca unjeg pe faţă şi pe mîini, doar chicoti:
„Nu-mi torn niciodată prietenii, Cornel e prietenul meu, iar dumneata dacă eşti prietenul lui, poţi sta liniştit, vorba aia, lezami de mezami...”
Mircea îşi turnă fără să-l invite nimeni un pahar de vin, eu simţeam greaţa cum îmi suie spre tîmple, mi-am aprins o ţigare, i-am dat şi lui pachetul şi chibriturile, spunînd destul de tare ca meseanul nepoftit să mă audă:
„ Ce naiba l-ai chemat la masă...e enervant?”
Tipul părea că nu mă auzise şi Cornel continuă să-l împungă cu vivacitate:
„ Ce dracu’ ai mă Mircea în geanta aia? Dosare, poze compromiţătoare? Hai deschide-o şi arată-ne o fotografie deşucheată, vreun tovarăş activist masturbîndu-se-n baie!”
Am rîs amîndoi, tipul chicotea servil, îmi venea să-l pocnesc peste botul murdar de bale, Cornel strigă să ne mai ducă încă o sticlă de vin, iar şobolanul-turnător chiţăi:
„ Nu m-a invitat nimeni tinere, aşa apar eu nechemat, nu e niciun bai, doar boala, miliţia şi moartea apar pe neaşteptate...”
Cînd m-am întors de la WC, tipul nu mai era acolo şi el a constat:
„ L-ai jignit pe Mircea şi a plecat”
„ Cum poţi vorbi cu un păduche ca ăla”?
Şi-a frecat bărbia nerasă cu unghiile, un tic care apărea mai ales după a zecea halbă:
„ Tipul e grozav, dacă aş fi scriitor..mă înţelegi? Mă fascinează jegul uman..”
Se întîmpla exact contrariul a ceea ce îmi propusesem cînd venisem cu el la bere, credeam că odată cu alunecarea alcoolului pe gît, aveam să trec de straturile superficiale, burleşti, dar mă antrena şi pe mine într-un joc care mă scîrbea şi plăcea deopotrivă. Văzînd un chelner care trecea grăbit cu trei sticle de bere spre o masă învecinată, îl apostrofă:
„ Parcă ziceai că nu mai ai bere?”
Băiatul, un adolescent cu faţa roşie şi lucioasă se apără cu dexteritate:
„ Dînşii au comandat dinainte şi-apoi domnu’ Cornel ştiţi că servim bere doar cu mîncare”!
„ Perfect, ce aveţi în meniu?”
L-am tras de mînecă, spunîndu-i:
„ Las-o dracului de bere nu am chef de bere... de altfel nu pot să mai beau nici vinul ăsta!”
M-a privit cu ochii lui încă scăpărători şi febrili, cărora alcoolul nu le înceţoşase deloc licărirea neagră:
„ Ce vrei să bei? Spune şi dacă au aici, cer să-ţi aducă..”!
Am lovit scurt masa cu palma, paharele clincăniră şi faţa de masă îngălbenită de pete nespălate eficient, se umplu de dîrele mov ale cabernetului de Rodope:
„ Nu vreau să mai beau nimic...ar trebui să mergem să dăm VP-ul ăla nenorocit! De altfel nici nu ştiu cu ce vei plăti tot ce am băut pînă acum..”
A început să rîdă, hohote scadate ca un nechezat, era rîsul sardonic după a zecea halbă:
„ Nu-ţi fă probleme bătrîne, am vîndut verighetele, am bani să bem o săptămînă! Hai, spune-mi ce vrei să bei, nu poţi refuza un asemenea prilej: mirele a vîndut simbolul sacru al unirii sale cu iubita!”
Atunci l-am sfidat, aşa cum James Dean în „Rebel fără cauză” apasă pînă în ultima clipă acceleraţia, gonind spre rivalul care merge cu viteză spre el:
„ Rom Havana, da, asta aş bea!”
Chelnerul, altul de data asta, un bărbat între două vîrste, cu părul grizonat veni cu două sonde pline cu un lichid uleios, gălbui şi dulceag. Am făcut paradă de lecturile mele, amintindu-mi şi de singura ocazie cînd băusem daiquri:
„ Asta e o blasfemie...Hemingway s-ar răsuci în mormînt!”
El a preluat pasa şi a început să-l muştruluiască pe chelner:
„ Maestre...se poate? Rom alb fără gheaţă şi lămîie!”
Am băut tot paharul şi greaţa luă forme flamboaiante, se răsucea între ceafă şi frunte în ritmuri sincopate, am început să devin logoreic, fumam două ţigări deodată îi povesteam despre moartea lui Che şi despre ultimul roman al lui Ernest, în care insulele-s doar un pretext de a descrie tot soiul de cocteiluri. Mă asculta cu coatele pe masă şi a reînceput să rîdă, alt fel de rîs de data asta, un rîs sincer, copilăros, deplin:
„ Ştii ce e cel mai haios în toată povestea cu nunta? Chiar dacă nu mai am verighete şi pic toate examenele, ceea ce e foarte probabil, tot trebuie să mă însor! Mihaela e iar gravidă, nu vrea să mai facă un avort, de fapt i-a spus şi maică-si, aşa că nu am încotro!”
Brusc, Thomas Hudson şi insulele lui de alcool pieriră la orizont:
„ De ce dracu’ trebuie să te însori cu ea dacă nu vrei? Din masochism?”
Mi-a răspuns doar după vreo 2-3 minute, urmărea cu privirea două tipe, cu părul oxigenat excesiv, aproape alb, fardate strident, îmbrăcate în mini şi scurte de piele neagră care se aşezară la o masă apropiată.
„ Mai degrabă din lene...şi-apoi un divorţ costă mai puţin decît cheltuielile unei nunţi! Ai idee cît costă o nuntă la restaurant pentru două sute de persoane.
În sală intră un bărbat între două vîrste, palid şi cu buhăiala caracteristică celor care pierd nopţile în abur de-alcool, dar sclivisit, cu o tunsoare numită nu ştiu de ce freză „plastic”, îmbrăcat într-un costum negru, cu papion la gît şi cu un ghiul enorm de aur pe degetul mic. Se roti pe călcîie, privind sever în jur, îi muştrului pe cei doi chelneri şi se apropie de masa noastră:
„ Bună Cornele, ce faci? Te relaxezi? Salutări lu’ socru-tu! Pe cînd nunta?”
N-am auzit ce-i răspunse, începu se să cînte orchestra, doi chitarişti şterşi şi un gras ce chinuia clapele unei orgi, o muzică greţoasă şi ea ca şi amestecul ce-mi fierbea în stomac, obişnuita lălăială ce se cîntă în restaurante, evergreenuri şi şlagăre desuete.
Şeful de sală se îndreptă spre pipiţele blonde, începu să discute cu ele, Cornel fredona „ Paloma blanca” cu ţigarea în colţul gurii, luminile pîlpîinde îi înăspreau trăsăturile feţei pămîntii, iar eu m-am ridicat cu ultima fărîmă de energie şi i-am spus:
„ Mă duc să dau VP-ul la franceză! Vii?”
A plătit cu bacnote mototolite, albăstrii, de o sută şi mă urmă fără să se opună, luînd cu el ultima sticlă de vin nedesfundată de pe masă.
Lectorul de franceză ne aştepta corectînd lucrările colegilor. Am scris despre monumentele Parisului, literele dansau pe foaia de hîrtie, stiloul meu preferat îşi înclina peniţa , dar alerga cu spor umplînd rîndurile cu o beţie albastru-intens, sporovăiam aiurea despre Sena şi podul Mirabeau, pînă la urmă lui messieur Thomas i se făcu milă de rîvna noastră, duhneam a birt şi a sudoarea acelei nesfîrşite după-amiezi în „Groapă” şi trînti un „nouă” roşu pe foaia mea şi un „opt”pe cea a lui Cornel, care scrisese doar atît: „Montmartre...Montparnasse...Moulin Rouge” cu litere imense, de tipar , strîmbe şi tremurate. Am desfăcut cabernetul şi l-am băut cu franţuzul acela bătrîn, îndesat şi excesiv de protocolar, care nu ştiu cum nimerise în acele vremuri mîloase să predea limba lui mlădioasă, aici în insula unei latinităţi impurificate de comunism. Vorbea stricat româneşte, cu un accent gîtuit de parcă silabele îi întîrziau încăpăţînate undeva între gît şi nas, scoase din potvizit nişte fotografii cu cei doi nepoţi ai săi, care locuiau într-un pitoresc orăşel din Bretania şi ne spuse că e comunist din anii 50’ cînd sedus de personalitatea lui Yves Montand aderase la o mişcare în care intelectualii visau la o utopie ce n-avea nimic comun cu un sistem politic ca cel de pe la noi.
L-am lăsat pe franţuz cu ale lui şi am plecat fiecare spre casă. Eram atît de obosit, încît m-am aruncat în pat îmbrăcat şi am adormit aproape instantaneu.
M-am trezit a doua zi pe la prînz, cu gura amară şi dureri de cap, indispus de rămăşiţele zilei trecute şi de un vis încîlcit în care beam bere cu Yves, Che şi monsieur Thomas. Cornel nu era acolo, cu noi la masă, într-o braserie pariziană ce semăna elucubrant cu „Groapa”. N-a apărut nici apărut nici în săptămînile următoare şi nu răspundea nici la telefon, care cred că era deranjat. A lipsit şi de la sesiune, oricum şansele de a trece anul erau minime pentru el.
Ultima oară l-am văzut în primăvara anului următor, cred că în ajun de 8 martie, stătea în mijlocul străzii şi împărţea flori trecătoarelor. Mi-a spus că e foarte fericit pentru că Mihaela născuse, avea o fetiţă zdravănă şi repeta anul pe motive medicale. Nunta se amînase, urma să aibe loc peste vreo două luni, nu avea nicio importanţă pentru că oricum avea de gînd să-şi facă datoria de tată. L-am crezut deşi era între a noua şi a zecea halbă, îmi amintesc că am acceptat invitaţia, dar fără prea multă convingere, dar nu i-am dat curs dintr-un motiv banal: data căsătoriei lui se suprapunea cu o îndelung planificată vacanţă la Costineşti.
N-am asistat la ultima lui reprezentaţie, dar cred că a fost memorabilă, cred că şi-a jucat cu spontaneitate şi talent rolul de mire fericit.

---

Distribuie pe facebook