Adevăratul jurnal confiscat în 1981 al lui Ion Caraion “Jurnal II. Literatură şi contraliteratură” (ediţie îngrijită de Emil Manu), Editura Albatros, 1998 - Dragoş Vişan Adăugat în 12 iunie 2010, la 17:56 | 210 afișări / 193 vizitatori

Jurnal II de Ion Caraion a devenit o carte rară. Apare abia după şaptesprezece ani de când autorul o predase celei mai importante edituri spre publicare, în două manuscrise. Ar fi putut fi publicat la un an după apariţia volumului Jurnal I (1980), tot la Cartea Românească, însă între timp conducătorul acesteia, Marin Preda, decedase în condiţii foarte suspecte la palatul Mogoşoaia. Caraion atrăsese cel dintâi atenţia Occidentului despre înăsprirea cenzurii şi nestabilirea concretă a cauzelor decesului prietenului său. Un articol-protest îi apăruse şi într-o publicaţie din Israel. Ultimul poem publicat în ţară de Ion Caraion este “Dinastie”, pe prima pagină a revistei “Astra”[1], în toamna anului 1980. În anul următor, 1981 nu i se interzice numai jurnalul, ci şi dreptul de-a mai publica articole. O consultare a periodicelor “Bibliografiei R.S.R.” pe anul 1981 oferă exegeţilor lui Ion Caraion o mare surpriză. Acest an reprezintă trecerea pe lista neagră a poetului, eseistului, publicistului, traducătorului Ion Caraion. După două articole despre el, apărute în ianuarie – unul chiar despre Jurnal I, de Petru M. Haş, “Gedanken um ein Tagebuch” (rev. “Karpaten-Rundschan”)[2], numai exegetul lui Caraion, Emil Manu[3] are curajul să îi mai recenzeze prietenului său celălalt volum publicat în 1980, tot la Cartea Românească, Dragostea e pseudonimul morţii, cu versurile cele mai pamfletare scrise la adresa regimului comunist. După citirea celor două articole despre volume, Ion Caraion se vede constrâns să dispară până la moartea sa – şi trei-patru ani după aceasta – din literatura noastră, până în 1990. Cauza plecării sale în Franţa, apoi în Elveţia cu familia (Valentina şi Ioana-Marta Caraion) este aşadar atacarea şi intimidarea sa ca scriitor în România.



În primul rând, ştim că Jurnal II este volumul dat la topit de către Ceauşescu în 1981 şi parodiat de Eugen Barbu printr-un alt fel de jurnal – colaj al securiştilor, un “antijurnal” confecţionat abil dintr-un panopticum. La comanda lui Ceauşescu şi a organelor de Securitate, “Săptămâna” declanşează atacul furibund asupra familiei Caraion, aflată din septembrie 1981 în Elveţia: “Nu nu vă alarmaţi, Ion Caraion se află tot la Lausanne, în exil! Ceea ce anunţă titlul de mai sus va constitui un serial cu fragmente din Jurnalul bătăiosului poet care « a ales libertatea » şi şi-a uitat muniţia (« Jurnalul ») acasă! Folosim aceste pagini cu facsimilele respective pentru că doamna Monica Lovinescu ne-a învinuit de plastografie”[4].

În al doilea rând, e trisă soarta acestei cărţi pentru, că a fost publicată după doisprezece ani de la moartea autorului, iar anticariatele şi buchiniştii nu prea pot face rost de ea. Ar merita reeditată. Ca să nu devină piesă de colecţie pentru bibliofili. Dacă Eugen Barbu ar fi dat fragmente din adevăratul Jurnal, II – oferit spre publicare de către Ion Caraion, însă interzis imediat, ar fi fost suficient pentru a se arăta cronica anilor 1940-1981, dintr-un punct de vedere protestatar, contrar Jurnalului din 1966 al autorului Gropii, pe care şi-l laudă minţind astfel: “În Jurnalul nostru din anii 1943 – 1945, publicat în 1966, pe care d-na Monica Lovinescu l-a şi amendat, pe bună dreptate, cu observaţia că tatăl domniei sale nu murise în 1945, cum scriam eu la ieşirea din armată, dată eronată, pentru că abia atunci aflasem de moartea distinsului critic, se preciza faptul că, la Buzău, licean fiind, Ion Caraion purtase cămaşă verde, şi asta ştiam de la colegul meu de bancă Luca R., actor la Turda, actualmente, care fusese coleg cu Ion Caraion. Viitorul poet al Poemelor negre îşi tăvălise colegii de clasă prin curtea liceului, după bunele maniere ale « arhanghelilor » şi, pe urmă, când Antonescu curăţase grajdurile sale, tăcuse o vreme, reapărând sub forma unui combatant de stânga, întâi la Ecoul şi apoi la alte publicaţii, înşelând buna credinţă a comuniştilor ilegalişti.”[5] Ceea ce ne intrigă, la autorul volumului Panopticum (1943), este că prin acest titlu, al debutului său ca poet, îşi anticipează condiţia sa ultimă: urmărirea dintr-un “panopticum” foucaultian (Securitatea comunistă), care a avut nu simţul “umorului” – după cum credea Eugen Barbu, acolitul ei principal – ci pe cel al omorului. Eugen Barbu nu ştie nici titlul celei mai importante cărţi anticomuniste din 1946, Cântece negre, nu “Poeme negre” cum o reintitulează el, inventând istoria vieţii lui Ion Caraion, după bunul său plac.



Structurarea epică şi eseistică din Jurnalul II este de o mare complexitate. Este prima carte a literaturii noastre în care amestecul genurilor, speciilor, împărţirea şi intitularea capitolelor depăşeşte orice convenţionalism. Portretele literare ale rudelor, prietenilor şi adeversarilor cunoscuţi de către autor se aprind şi dispar, ca o luminare intermitentă a vremii de unde sunt luate. Şocul produs pe multe pagini de afirmaţiile unui autor implicat retroactiv, ca narator-personaj, nelinişteşte de-a dreptul şi trezeşte conştiinţa adormită.

Un exemplu clar este mărturisirea, din centrul Jurnalului, că scriitorului îi repugnă dintotdeauna orice participare la cenaclurile literare şi acceptarea de-a fi intervievat – deşi Ion Caraion nu s-a ferit chiar aşa de tare, acordând interviuri, atât în “Luceafărul”, cât şi în revista mondenă “Magazin” la începutul anilor ’70. Cauzele acestei izolări benevole de reflectoare sunt simple. Într-un cenaclu, poetul se transformă în actor; mentorul sau moderatorul oricărei şedinţe literare se erijează faţă de ceilalţi în dascăl “stingheritor”. Doar în familie se pot citi liniştit creaţiile literare; sau într-un cadru al prietenilor intimi, din acelaşi grup literar. Evaluările date la cenacluri n-au nicio relevanţă: “Pe la 19-20 de ani, mă chema uneori prin colegi de-ai mei sau prin mai vârstnici poeţi, ca Eugen Jebeleanu bunăoară, la prestigiosul său cenaclu, în anii răboiului, E. Lovinescu. Nu m-am dus niciodată. Şi nu numai la Lovinescu, nicăieri. Ciudăţenie sau altcumva. Sfială poate, în orice caz o altă speţă de a înţelege comunicarea şi fiinţa artei, nu-mi plac cenaclurile. Şi nici nu mi-au plăcut. [...]

Nu te înamorezi ca să ţi se dea note. Nici mici, nici mari. Sau extemporale.

În artă se întâmplă ca repetenţii uneori să fie mai înalţi în timp decât premianţii.

Alt soi de punctaj...

Şi sunt împrejurări în care – bine sau rău pregătiţi – profesorii devin stingheritori. Ca să nu taxăm altcum intervenţiile lor inoportune ori speţele lor de... « profesorat ».

Pot citi unei iubite sau unui prieten. Pot citi unui copil. Dar atât. Restul e... amestec în treburile interne. Şi de care!

Pot citi unui om cu care partea cea mai stricătoare din civilizaţie, civilizaţia vulgar înţeleasă, n-a avut încă de-a face”[6].

Primul capitol al Jurnalului II începe cu un episod autobiografic. “În Palatul « Cuvintelor potrivite »”, capitol dedicat îndeosebi lui Tudor Arghezi – naşul său literar, la fel de flegmatic ori pamfletar ca el – Ion Caraion îşi aminteşte mai întâi de acel prim imbold simţit spre literatură şi polemică. Contrariat de ceea ce publicase Nicolae Iorga în “Cuget clar” despre E. Lovinescu, Blaga, Ion Barbu, Felix Aderca, Tudor Arghezi şi alţi modernişti neînţeleşi de marele istoric (pretins şi literar), Ion Caraion a ripostat sub pseudonim în presa anului 1940, înainte de abdicarea lui Carol al II-lea. Pornirile vindicative ale “criticului” Iorga la adresa poeticii negaţiei argheziene, sau a filosofiei şi expresionismului lui Blaga, precum şi ermetismului lui Ion Barbu au fost amendate în presă de către liceanul Ion Caraion, adâncit în lectură printre rafturile Căminului cultural din Buzău. De biblioteca acestuia fusese “rugat să aibă grijă tata, un ţăran căruia îi plăceau mult cărţile bune şi care le citea şi citea oamenilor din ele”. Caraion îl numeşte pe pretinsul critic Nicolae Iorga “demolatorul poeziei argheziene”. Constată că până şi citările din poezia lui Blaga, Ion Barbu sau T. Arghezi erau suficiente pentru a-i contracara, prin perfecţiunea versurilor, mefienţa interpretativă sau “invectivele”, “opacitatea”:

“Să fi fost o simplă lipsă de control, sub a cărei presiune zvârlea cu oala în lături? Hai să admitem; dar de ce zvârlea aşa de des? De ce o făcea totuşi la un mod sistematic ?

Nu, înfuriatul propriei sale etici dorea nu ca să ori nu doar ca să calomnieze, indignat la rându-i că ilustra lui persoană fusese poate luată cândva în răspăr, ci intenţiona să distrugă, să-şi anihileze complet partenerul disputei, folosindu-se de chiar fragilele arme ale inamicului. Numai că alesese o metodă exact nepotrivită: expediind în serie bumerange către aparent plăpândele petale şi porţelanuri ale inamicului, bumerangele acelea se întorceau înapoi, izbindu-l în şi din toate părţile pe însuşi aruncătorul, viteazul, marele şi tarele lor mânuitor”[7].

Participând şi el la campania dusă de scriitorii interbelici pentru respingerea unor astfel de atacuri venite din partea netemperatului spirit polemic al lui N. Iorga, elevul Stelian Diaconescu, purtând deja pseudonimul publicistic Ion Caraion, a trezit mânia savantului. Acesta a pus pe urmele celui care-l atacase fără să-şi decline identitatea pe mulţi fideli ai săi. În scurt timp numele real al elevului, Stelian Diaconescu, a fost pus la index, pe o listă neagră a exmatriculării urgente din liceu. Directorul a refuzat să facă pe plac “Învăţătorului neamului”[8], luându-i în derâdere savantului chiar lipsa tactului, sau a oricărui coborământ pedagogic şi etic faţă de vârsta adolescentină a eminentului elev Ion Caraion. Iorga îl acuzase şi pe imberbul Mircea Eliade, încă de la începutul deceniului al treilea, pentru “abateri” publicistice similare, ceea ce ne face să medităm asupra corijării foarte dure a tinerilor, pe care cărturarul refractar la critici de orice gen nu şi le inhiba deloc. Şi condamnarea în 1919 a lui Tudor Arghezi, pentru colaboraţionism cu armata germană, fusese urgentată tot la insistenţele lui Nicolae Iorga. Ion Caraion constată că, atât pentru Mircea Eliade, cât şi pentru el, duşmănia disproporţionată pe care le-o purtase vârstnicul Iorga a însemnat o propulsare a sa către lumea literară şi o apreciere în mass-media interbelice, din partea mai multor oameni de cultură : “marele istoric a avut nervi, timp, îndârjire şi amor propriu şi nu s-a lăsat până ce n-a dibuit – fie personal, fie prin colaboratori interpuşi – pe cine anume adăpostea pseudonimul meu.

A aflat pe vinovatul insolenţei.

L-a aflat, a intervenit ferm la ministrul Instrucţiunii Publice, a cerut să fiu eliminat din şcoală, a obţinut satisfacţie şi conducerea liceului meu a primit « plăcinta ».

Disproporţionată reacţiune...

Dar – aşa mi-am început eu succesele literare.

În plină vară cu mobilizări, cu refugiaţi, cu remanieri de hotare şi dictate străine, samavolnic impuse, am fost chemat pe neprevăzute de director, un admirabil dascăl şi care ţinea sincer la mine.

Stingherit, el a ridicat uşor din umeri şi din conştiinţă, mi-a arătat ce i se cerea în hârtia oficială şi a spus la despărţire doar atât: « Să mai vedem...».

Însă şi eu şi el vedeam că nu mai era cine ştie ce de văzut.

Răspunsese ministerului printr-o adresă în care solicita ameliorarea pedepsei.

O vor lua în consideraţie?

Nu o vor lua?

Ministerul era plutitor.

Şi toate se volatilizau, înnegurându-se.

Ìn septembrie 1940, Carol al II-lea abdica.

[...] N-am fost eliminat.

Spre spaima ţării acesteia îndeobşte paşnică, smuls de la el de acasă – din manuscrise, mâniile, impetuozităţile, mândria, cecităţile, genialele sale tensiuni şi aspiraţii – N. Iorga, şi nu numai Marele Apostol, cădea către toamnă victima unor ucigaşi, tulburi la minte şi la faptă.

Democraţia murise.”[9]

Ion Caraion nu a fost niciodată un spirit retractil. Privea candid în ochi primejdiile ce-l pândeau şi le făcea faţă. O lecţie zoologică a ferocităţii, pe care a văzut-o transpusă şi în mijlocul societăţii, a primit-o în copilărie din partea unei fiinţe stranii, aparent fără niciun instinct sângeros. Plecase la un bâlci dintr-un târg împreună cu tatăl său. Evenimentul nu este inventat. Nicio fantazare de tip “Moartea căprioarei”, poemul biografic al lui Nicolae Labiş. Întâlnirea cu un mamifer, cu simbolul agresivităţii pădurii îl face pe viitorul poet să nu fie niciodată un contemplativ, un elegiac, să se ferească de pastel. Orice cunoaştere porneşte de la intuirea angoasantă (existenţialistă) a pericolelor şi a căii de salvare :

“Nu ştiu nimic despre mine.

Eram copil şi veneam dintr-un sat, pentru prima oară, cu tatăl meu, bun vânător, la un iarmaroc prăpădit, c-un fel de mică menajerie la marginea dinspre Bărăgan a bâlciului care avea loc în câmpie şi-n secetă. Căci anul era secetos.

Ne oprisem lângă ultima cuşcă, unde moţăia în picioare un câine. Aşa mi s-a părut mie: că moţăie, deoarece închisese pleoapele, şi că este câine.

Fără să-mi ia seama, sta de vorbă – tata – cu o rudă întâlnită prin târg, la doi paşi de mine, iar eu, (obişnuit cu câinii de vânătoare de acasă), vârâsem subţire mâna printre gratii, să mângâi pe cap zăvodul care parcă dormea. Rareori, în lumea din jurul nostru, e ceva exact, precis. Şi... mai bine.

Norocul doar a făcut, sau un fel de instinct al primejdiei, să-i mai rămână părintelui meu timp, o secundă nu mai mult, în care să-mi smulgă mâna afară, înainte ca lupul să mi-o sfarme între puternicii lui colţi înfipţi – când s-a repezit – în vergelele de fier ale cuştii. Căci lup era câinele şi pleoapele şi le închisese nu fiindcă l-ar fi cuprins blândeţea ori moţăia, ci din pricina soarelui care pripea.

[...] Greşisem limbajul.

În pădure nu intri tandru. Iar dacă nu laşi sentimentalismul în sau la marginea pădurii, sentimentalismul şi candoarea sufletului, apoi nu intra deloc. Vei avea surprize urâte. Codrul frate cu românul e o gogoriţă. Nimeni nu e frate cu nimeni. Iar dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure, o lumină minată. În ouăle sale doarme sălbăticia şi în sălbăticie nu cauţi exemple de spirit arhitectonic sau de arhitecturi ierarhice, apele-s mari şi se rostogolesc tulbure.

Oricât ne-am înşela, intraductibil e totul. Şi mai ales focul, sămânţa.”[10].

Aceste comentarii reprezintă pasaje metatextuale. Impresia cititorului ar fi că în Jurnal II povestirea propriei vieţi se schimbă ba în glumă, ba în dramatic, ba în gnoseologie, ba în ontologie; pentru ca în fragmentul următor, tot despre întâlnirea cu lupul, luciditatea şi forţa comprehensiunii umane să fie percepute din punct de vedere fenomenologic, totuşi dintr-o optică postavangardistă:

“De multe ori trezirea la realitate e aşa de bruscă, iar temporal aşa de redusă, încât respiraţia distanţei dintre pereţii transpunerii şi trapa erorii, acea respiraţie îngrozit exclamativă, acea ultimă şi totuşi (sau tocmai de aceea) zadarnică trezire în teroare şi spaimă, e înghiţită cu moarte cu tot, fiindcă jocul e un joc de-a moartea, un exerciţiu de introducere în non-existenţă. Categorie de neant. Însoţit sau colorat, uneori, cu nebunie. În pivniţele nopţii.

Dar copiii mângâie lupul.

Nu ştiu nimic despre mine. În schimb, alţii vor să ştie totul. Ori eu, ori ei n-am înţeles nimic din viaţă. Şi viaţa e tocmai acest puţin dintr-un inapreciabil întreg, da, care pentru fiecare din noi înseamnă întregul. Nu mai luaţi din ea! Sau din el. Nici aşa nu ajunge, şi aşa este insuficientă spre a o descifra. Ori poate că nu e nimic de descifrat.

Însă asta n-o ştiu nici eu, nici voi.”[11].

Lupii sau “hingherii” (cum îşi zice chiar în “Săptămâna” însuşi Eugen Barbu) pândesc pe intelectuali. Lupii cu boturi roşii de sângele fostului condamnat la moarte Ion Caraion – Stelian Diaconescu. Mihai Pelin ignoră, impardonabil, faptul că serialul “cazului Ion Caraion”, pe care îl retranscrie fidel, pagină cu pagină din “Săptămâna” lui Eugen Barbu, nu pornise la începutul anului 1982 cu articolul de pe data de 19 februarie, din a cărui prezentare am citat la început, ci cu un alt articol, intitulat “« Ginerica » Leduncă sau spălătorii de morţi” (nr. 582, vineri 29 ianuarie 1982), scris de el spre delectarea dictatorului Ceauşescu, abia aniversat şi mâniat pe toţi scriitori importanţi, care vor fi persecutaţi până în 1989. În subsolul paginii din “Săptămâna”, E. Barbu dădea facsimil la coperta revistei “Zarathustra” (1940) din Buzău, sumarul ei (în care citim şi numele elevilor Ion Caraion, Alexandru Lungu şi Lucian Valea, deja poeţi). Dă şi un facsimil după foi din revista “Fiinţa românească” (“nr. 2/ 1964?” se întreabă, pus în dificultate, Eugen Barbu) cu poeziile lui Virgil Ierunca (“Leduncă”) “În lume”, “Foaie verde” şi “Ca niciodată”. Iată cum începe acest articol al “lupului moralist” Eugen Barbu: “Europa liberă ne-a mai făcut o dată cinstea de a ne bălăcări prin glasul iritat al domnului Virgil Ierunca, care, supărat pe revista Săptămâna, ne-a categorisit de neofascişti, nepoţi de-ai lui Goebbels şi alte delicatese oratorice. Suntem obişnuiţi cu acest tratament, pentru că nu există 10 zile liniştite ca la acest post de radio să nu fim împroşcaţi cu noroi, să nu se citească vreun articol din publicaţii din Israel sau din alte locuri în care afirmaţiile cuplului Monica Lovinescu – Virgil Untaru să nu fie reluate cu elan. De data aceasta, ce-l iritase atât de mult pe “Ginerică”? Faptul că am îndrăznit să avem unele obiecţiuni ideologice la activitatea socrului său, răposatul Eugen Lovinescu.

[...] Din nefericire postul de radio Europa liberă e finanţat probabil de congresmani americani care nu au cunoscut şi nu cunosc încă ce adăpostesc sub plapuma lor. În cuibul de cuci s-au strecurat şi câteva ouă verzi pe care noi le-am semnalat (vezi cazul Dumitrescu-Zăpadă, vezi cazul preotului Trifa, al lui Constantin Virgil Gheorghiu şi al acestui Virgil Ierunca, ce se jură că n-a purtat cămaşă verde, dar o s-o dovedim). Aşadar, noi, « neofasciştii » de la Săptămâna, clienţii unor reviste, o să le facem un cadou: Cazul Ion Caraion, recent stabilit în Elveţia, din pricina celui ce semnează aceste rânduri, care este un hingher, un hăndrălău, un huligan... Domnul Wiesenthal, care a descoperit atâţia criminali de război, are ocazia să treacă în catastiful său şi un şerpişor verde din România, care a reuşit să înşele buna credinţă a unei evreice pe care a luat-o de soţie şi i-a făcut un copil.”[12]

Înainte ca Ion Caraion să relateze în paginile Jurnalului II un episod al bombardării Bucureştiului din aprilie 1944, cu toată recuzita tehnicii prozei comportamentiste (o criză de epilepsie a unei tinere, plânsetul copiilor, călcarea peste trupuri spre a pătrunde în adăpostul aerian, prinderea unui hoţ care urmează să fie dat poliţiei, “covrigul de bombe” etc., este interpus, în textul epic un poem fără titlu:



“Tare viclean e Dumnezeu.

Şi umblă supărat.

Ce fel de-atoateştiutor sunt eu?!

Ce fel de-mpărat ?



M-am ascuns în Mamona.

Şi-n pietre.

Un sac. O sumă. Un pântec.

Strălucesc peste îngeri.

Monotona, monotona

mea spaimă de-nfrângeri...

Amurg al cărei vetre?

Sfârşit al cărui cântec?



Să mai m-ascund unde?



N-am fost şi nu sunt. Bine

că e târziu.



În ce şi în cine

mă pierdui?

Căscăunde

pulberi... Eu când plec, viu.

Când sosesc, mă aflu oriunde.



Lasă-mă! Taci!!

În fiecare burtă de cal-paraleu

nechează o mie de draci.

Şi-n fiecare diavol râd eu

râd eu

Râd eu

Care nu sunt şi n-am fost.

Care când vin, plec –

Strălucind peste praf, până mă-nec

Până se-neacă soarele ca un prost

în hălăciuga pletelor mele câlţoase.

Nu, acelea nu erau case.

Acela nu era adăpost.



Mi-am pierdut identitatea. Am uitat

cine-s? dincotro urc? spre ce uşă?

Ce fel de copil? Ce fel de-mpărat?

Muşcă-mă de-această mănuşă !



Vreau să dorm cu degetu-n gura de monstru

a abisului vostru.”[13].



Un alt episod, din iulie 1942, în care tânărului Ion Caraion i se formează, antrenat în problematizări polemice, acei colţii rar arătaţi, temuţi de lup tânăr, a fost cel al începerii colaborării sale la “Catalog”, rubrica de pe-a doua pagină a “Timpului”, apoi şi a ziarului “Ecoul”. Redactorul principal al rubricii semnate colectiv Ulise chiar de mai mulţi tineri din grupul “Albatros”, era Miron Radu Paraschivescu. Obţinând prin concurs postul de corector la “Timpul”, Ion Caraion se stabileşte în Bucureşti şi trăieşte o vreme la subsolul redacţiei, printre toate “linotipurile, rotativele, planele, corectura, o baie (pe câţi n-a curăţat de păduchi baia aceea...) şi altele”, însă recenzenţii de la “Timpul” ai poeziilor sale, apărute mai mult în provincie, îl îndeamnă să facă un pas înainte spre afirmarea jurnalistică:

“ – Dă-ne o colaborare!

– Ce?

– Un... catalog.

– Dar în afară de versuri, din creierul meu n-a răsărit altceva pe hârtie niciodată.

– Ba da. Sau dacă nu, o să răsară acum.

– Acum?

– Da, da. Uite, chiar apucă-te de lucru, stai jos aici şi fă-ni-l. Sau treci mai bine la masa aia!

Am trecut.

Am primit ştraifuri disponibile.

Am primit cărţi şi reviste.

Am primit ziarele ultimelor zile. Şi pe cele din străinătate.

Aş fi putut primi ţigări, dar nu m-am atins de ele.

Am primit şi-un ghiont (de la Geo Dumitrescu ?) amical. Şi câteva încurajatoare zâmbete.

Şi un obiect de scris, că n-aveam.

Şi pe « dă-i bătaie, să-l trimitem la cules ».

Buuun.

Bun, dar câte sudori m-au trecut şi cât m-am sucit şi căznit şi cât mi-a dogorât în urechi sângele, până (ceea ce nimeni altcineva, de l-ar fi picat cu ceară, nu mai obişnuia dintr-înşii) am transcris ca vreo 50 de rânduri, poate nici atâtea, că mai mult degeaba căutasem să scot.

În fine, le-am dat – catalogul.”[14]

Acest tact al lui Caraion în redactarea articolelor avea să fie menţinut în întreaga sa carieră de publicist profesionist. Rezultatul botezului său gazetăresc a fost, mai întâi, constatarea că “în 24 de ore de la apariţia puţinelor mele rânduri eram copios mursicat în nu mai puţin de şapte publicaţii.

Deci debutasem !

Da, şi eram la pământ.

Pe cei din redacţie, însă, stupefacţie, dimpotrivă, efectul obţinut îi încântase. Ei exultau. Formidabil. Mare succes. Mare! Formidabil!

Nu pricepeam deloc.

M-au lămurit repejor :

– Dar cu asta, colaborarea dumneata…

– … încetează ?

– Încetează, dacă nu ne scrii ceva mai lung. Un articol.

– Lung?

– Sigur, pe trei coloane.

Pe trei coloane (contaminantă atmosferă şi care n-avea să întârzie să mă cucerească)”[15].

Articolul, “Lina sau despre basmul modern”, a fost recenzia la amplul roman autobiografic Lina de Tudor Arghezi. Şansa afirmării i-a surâs pe loc lui Ion Caraion, pentru că maestrul Cuvintelor potrivite şi al Biletelor de papagal a trimis urgent (“l-a expediat”) pe Miron Radu Paraschivescu să-l transporte grabnic de la corectură la biroul directorial, al lui Mircea Grigorescu, numit ad interim la conducerea “Timpului”.

Structura poemelor din volumele Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) sau Cântece negre (1947), este în mod programatic o structură narativă, de jurnal – lucru dovedit şi în 1975, când poetul publică “Jurnal de front” în engleză, franceză, germană şi rusă[16]. Şi Jurnalul lui Ion Caraion prezintă, în schimb, o structură poematică. De aceea el poate fi considerat un jurnal de Panopticum. Interesul faţă de poeme şi faţă de genul diaristic creşte în progresie geometrică prin combinaţia metodelor unui poet cu cele ale prozatorului. Ion Caraion se situează într-un atelier de creaţie dublu compartimentat, însă mereu la pragul celor două încăperi ale experienţei literare. Acesta este elementul lui : experimentalismul poetic şi diaristic.









NOTE:


[1] I. Caraion, “Dinastie”, în “Astra”, an. 15, nr. 4, oct.-dec. 1980, p. 1;



[2] P. M. Haş, art. “Gedanken um ein Tagebuch” (despre I. Caraion, Jurnal I. Literatură şi contraliteratură, Bucureşti, Cartea Românească, 1980), în rev. “Karpaten-Rundschau”, an. 14, nr. 3, 16 ian. 1981, p. 5;



[3] E. Manu, art. “Cât poate dura o poezie”, “România liberă”, an. 39, nr. 11271, 23 ian. 1981, p. 2;



[4] E. Barbu, prezentare la art. “« Europa liberă » şi crainicii ei văzuţi de la bucureşti de Ion Caraion”, “Săptămâna, nr. 585, 19 februarie 1982, p. 7. Rândurile nu merită nici un comentariu din partea noastră. Cu un an şi ceva înainte, în 1980, Ion Caraion, trimiţând un articol ce-a fost publicat în Belgia, se ridicase împotriva ieşirilor antisemite din “Săptămâna” ale lui Eugen Barbu. Acest ideolog comunist, care dobândise de două decenii toate rangurile oficiale de Partid , se dedă în tot anul 1982, prin serialul pseudo-diaristic intitulat apoi “Jurnalul lui Ion Caraion”, la un furibund atac împotriva “neofasciştilor” de la “Europa liberă”, cum îi numeşte pe membrii redacţiei secţiei române a acestui post de radio din München, în aceeaşi prezentare a Jurnalului..., din ziua de 19 februarie 1982: “Prezentând aici dovezi că toţi cei care au trecut pe la postul de radio « Europa liberă » aveau ceva pe conştiinţă nu facem altceva decât să arătăm că neofascismul s-a cuibărit de multă vreme în spatele microfoanelor de la München. Şi, pentru că avem humor, vom lansa să vorbească paginile scrise cu mânuţa sa, de către ultima « stea » a exilului.
Deci, ce gândea la Bucureşti, în intimitate, Ion Caraion despre soţii Untaru?”;



[5] E. Barbu, art. “« Ginerica » Leduncă sau spălătorii de morţi”, “Săptămâna”, nr. 582, 29 ianuarie 1982, p. 7;





[6] I. Caraion, Jurnal II. Literatură şi Contraliteratură (ediţie îngrijită de Emil Manu), Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 249;



[7] Ibidem, p. 14.



[8] Cum îl numeşte condescendent pe N. Iorga în Jurnal, peste patruzeci de ani, Ion Caraion;



[9] Ibidem, pp. 17-18;



[10] Ibidem, pp. 250-251;



[11] Ibidem, p. 252;



[12] E. Barbu, art. cit., p. 7;



[13] Ibidem, pp. 252-253;



[14] Ibidem, pp. 24-25;



[15] Ibidem, p. 25;



[16] I. Caraion, “Front diary” (translated by Yolanda Mecu-Iacşişer; apare şi în ediţiile franceză, germană şi rusă ale aceleiaşi reviste), “Romanian Review”, an. 29, nr. 2, aprilie-iunie 1975, p. 10-11.

---

Distribuie pe facebook