Anunţ la mica publicitate (3) - Amelia Mociulschi Adăugat în 11 februarie 2010, la 14:22 | 216 afișări / 181 vizitatori

Eva strângea sticla cu putere sub braţul îndoit. Mâna se încleştase pe gâtul sticlei, lângă dop. Braţul îi amorţise. Lichidul din sticlă se clătina la fiecare pas. Paşii Evei se clătinau şi ei printre brazde. Se duceau spre locul unde fusese şanţul satului. Ochii Evei nu priveau însă într-acolo. Priveau spre pământ. Picioarele se împiedicau de bulgări. Bulgării săreau şi se sfărâmau. Şi bulgărele din pieptul ei sărea, dar încă nu se sfărâmase. Inima vroia să scape din strânsoarea coastelor şi să fugă. Gândurile erau arătură nouă peste un pământ vechi. Pământul de-acasă, din satul ei. De ce dracu se întorsese aici? Nu putea să înţeleagă. De tâmpită, altfel nu îşi putea explica ce o apucase să pornească la drum, îniţial fără ţel precis şi totuşi să se trezească aici. Probabil că fusese beată moartă; mai mersese întâi şi la Ion. Ce crezuse, că va fi primită cu flori? Că or să-i zică: “bine ai venit, noi te-am aşteptat”? Ion, singura amintire clară rămasă în mintea ei. Singura amintire limpede precum coniacul, care nu dispărea oricât de multă votcă şi-ar fi turnat pe gât. Locul ei preferat era în sticla cu votcă. Acolo era întotdeauna cald şi dispăreau toate problemele. Uite aşa, la comandă. Rămâneau afară şi ea intra în sticlă. Baba o învăţase să creadă în poveşti, poveşti care puteau fi şi rele şi bune.
De câte ori se rotise pământul de la plecarea ei? Cine putea şti! Pământul se rotea întotdeauna prea repede; îi fugea mereu de sub picioare. Luna stătea sus atârnată de stele. Jos, câmpul nu avea de ce să atârne, poate numai de noapte. Eva se opri lângă ceea ce fusese cândva şanţul satului. Două maluri şterse. Iarba era uscată, fructele ciulinilor, coapte, rânjeau în tufele ţepoase. Şi ele aveau ţepi pentru agăţat. Dacă nu aveau de cine, se agăţau de vânt. Mintea Evei nu mai avea de cine să se agaţe, dintre cei vii. Doar de trecut. Trecutul era plin de morţi ; unii morţi de-a binelea, alţii în aşteptare, dar nu printre gândurile ei.
Vântul scuturase aburii de votcă şi îi gonise somnul. Aici a fost!.. îşi zise Eva. Aici a fost coliba Babei. Ceva mai încolo, cocioaba mamei Tinca. Nu mai rămăsese nimic în afară de ciulini. Ciulinii fuseseră aici dintotdeauna. Eva ţinea în mâna dreaptă şalul mototolit pe jumătate. Îl privi şi îşi dădu seama că era şalul pierdut printre frunzele uscate de gingko biloba, cândva, într-un parc din oraşul acela străin. Acum îl avea din nou în mâna ei. Franjurile i se încurcaseră printre degete. Degetele încercau să se desfacă. Mintea desfăcută din aburii beţiei înţelesese în sfârşit, că Ion fusese cel care ţipase la ea în gară. Eva nu pricepea însă, cum ajunsese şalul ei la Ion!
Ion nu o recunoscuse când bătuse la el în poartă. Nu o recunoscuse şi nu o lăsase să-i vorbească. O gonise ameninţând-o cu cei doi dulăi care o lătrau de după gard:
- Cară-te cerşetoareo! Ce-ai venit, fă, aici?! Valea, vagaboando că pun câinii pe tine!
Ce la mine-i azil pentru săraci? Aşa îi vorbise, atunci. De ce îi adusese, acum, şalul în gară? De unde avea Ion şalul ei?!
Eva îşi puse faţa în şal şi plânse. Nu ştia ce a apucat-o să plângă cu adevărat. De mult lacrimile erau pentru ea, doar un argument stradal pentru înduioşarea celor mai slabi de înger. Lacrimile udau şalul şi trezeau mirosuri vechi. Parfum de flori de salcâm, dar şi urme fade atârnate printre fire: alcool, sex şi fum de ierburi. Intoarcerea acasă era întotdeauna finalul poveştii şi descoperirea adevărului. Eva se trezea.
Ce-şi amintea? Ameţeala care o cuprinsese la vederea luminilor oraşului. Fusese ca şi cum cineva scosese o ciută dintr-o groapă adâncă. O groapă în care era prinsă între rădăcini ca-ntr-o plasă tridimensională. Braconierul, putea fi considerat salvatorul ciutei? I se păruse că ajunsese în rai. Un rai negru, zgomotos, dar sclipitor. Altceva nu mai văzuse în afară de noapte cât timp a stat acolo, în oraş. Doar aeroportul la plecare; fusese o zi însorită. Până la aeroport o dusese duba poliţiei. Duba nu avea ferestre. Nici camera unde o ţinuse închisă madame Claude nu avusese. Câţi ani avea? Poate paisprezece sau poate nici nu îi împlinise.
Rupi o floricică de pe câmp şi spui: e prea frumoasă pentru câmp. Locul ei este într-un pahar. Dar apa din pahar se împute. Floarea se ofileşte şi o arunci la gunoi Unde fusese locul ei?
Dinţii mari, bombaţi şi lucioşi ai lui madame Claude împingeau lateral colţurile buzelor îngroşate cu silicon. Madame Claude zâmbea. Gura îi era o felie de pepene roşu cu seminţe albe. Pe acolo nu se prea mănâncă pepeni roşii, numai pepeni galbeni. Li se spune melon; aşa se numeşte şi o pălărie.
Madame Claude chicotea cu vocea ei stridentă la urechea domnului cam copt, ce purta un melon peste pielea capului lucioasă:
- C’est mignonne cette petite roumaine! Elle est très jeune. La plus jeune des toutes mes filles.
Ochii domnului cu melon scăpăraseră printre zbârcituri ca o brichetă. Se rotunjiră şi se aruncară lacomi pe decolteul Evei şi apoi mai jos. Mult mai jos.
- Oui,.. oui!… Confirmă bărbia ca o farfurie ciobită şi nasul împins înainte al domnului cu melon. Limba lui plescăia salivă.
Madame Claude nu era franţuzoaică. Dar madame Claude avea acte. Eva nu avea niciun fel de act. Eva fusese adusă clandestin. Eva fusese o
afacere. Trebuia să fie ferită de ochii poliţiştilor. Ochii lor scotoceau peste tot. Eva fusese încuiată în camera de la subsol. Camera nu avea ferestre. Doar o lumină roşiatică se scurgea din plafon peste roşul aşternutului. O oglindă mare se căsca pe un perete. Oglinda înghiţise multe trupuri goale. Eva purta desuuri frumoase, roşii. Peste ele nimic altceva. Nici nu îi trebuia.În cameră era cald şi te sufoca mirosul de mosc.
Cum ajunsese ea acolo?! Cum?

Pământul uscat şi prăfos i se prinsese de palme. Palmele erau ude. Îşi ştersese cu ele lacrimile de pe faţă. Faţa i se mânjise cu pământ şi devenise la fel de neagră.Întunericul nopţii îi apăsa inima. Se opintea cu zvâcniri scurte să i-o scoată afară din piept.Coastele din nou, nu o lăsau. Unde să se mai ducă acum, când ajunsese acasă? Eva scoase dopul sticlei. Mâna îi tremura. Şi sticla tremura. Duse sticla la gură şi bău. Nu era nevoie să înghită. Votca se descurca singură; ştia drumul. Se lungi peste brazdă. Luna o acoperi cu umbra unui tufiş de ciulin. Eva nu mai era. Pământul sforăia încetişor.
Se făcea că redevenise o fetiţă cu părul câlţos ce se juca în noroiul din mijlocul drumului. Nu era un drum, ci un fel de şanţ care se strecura printre colibele de chirpici. După fiecare ploaie, acolo se aduna apă. Apa se făcea noroi. Noroiul se usca şi se făcea praf. Praf erau şi visele celor care locuiau acolo. Dar asta nu îi împiedica să viseze. Nu visau la grădini şi scări de argint ce urcau spre cer, visele lor erau simple: mâncare şi băutură pe săturate ; sexul era gratis şi uşor de găsit.
Eva nu se juca singură, era şi Ion. El nu era de-al lor. Părinţii lui Ion aveau casa în centrul satului, părinţii lui Ion aveau o casă, nu o colibă. După ce ploua, Ion venea aici să se joace. Numai aici, în şanţ, se aduna apă multă. Băteau apa cu picioarele şi râdeau, stropii le săreau pe faţă. Pe faţă răsăreau bube dulci. De ce le-o fi spunând dulci, când ustură?
Coliba Evei era pe jumătate săpată în pământ. Era mai simplu aşa, dacă mureai, erai pe jumătate îngropat. Acolo locuise o bătrână; îi spunea Baba, căci aşa îi spunea tot satul. Ea o găsise pe maică-sa pe câmp, mai mult moartă decât vie şi, gravidă. O luase la ea şi îi purtase de grijă ca unei fiice. Mama Evei nu vorbea, nu ştia cine este şi de unde vine; privea doar dincolo de oameni, dincolo de cer, undeva unde nu vedea nimeni. Eva se născuse în colibă.
Mai fuseseră acolo, ceva mai departe, câteva case de chirpici. Nu erau săpate în pământ ca a lor, erau lipite de suprafaţa lui; lipite cu balegă şi noroi. Toate aveau o prispă cu stâlpii înfipţi în acoperişul de paie şi doar câte o cameră. Acolo locuiau bunici, părinţi şi copii. Camerele aveau doar laviţe puse una lângă alta şi sobă de pământ. Nu se gătea acolo decât iarna sau dacă ploua. În faţa caselor se făcea foc de lemne şi deasupra lui se punea un ceaun pentru pregătit mâncarea. Undeva mai departe fusese o pădure de salcâmi ; furau lemne de acolo. Copiii se jucau cu toţii afară, iar seara se adunau la focul făcut de Baba. Coceau porumb de furat. Boabele trosneau pe jar. Gurile copiilor erau pline de cenuşă. Baba le spunea poveşti cu zâne şi vrăjitoare. Cei doi dinţi din faţă i se mişcau odată cu limba. Când povestea despre vrăjitoare copiii se uitau la ea, dar de ea nu le era frică. Baba era o femeie bună.
Mama Evei se comporta ciudat când era lună plină. Începea să urle ca lupul. Oamenii spuneau că probabil o chemau vârcolacii. În rest era liniştită; stătea într-un colţ, în fundul colibei şi torcea lână. Baba o învăţase să toarcă. Îi mai aduceau din când în când lână la tors femeile din sat, în special cele care-şi căutau un bărbat şi vroiau să fie dichisite, căci ea torcea lână în fire atât de subţiri că ai fi zis că-s de mătase.
Eva mai crescuse. Picioarele i se înălţau din noroi, ca la barză, dar nu semănau cu picioarele de barză. Erau frumoase. Maică-sa îi făcuse şi ei un şal dintr-un rest de lână. Pentru că lâna fusese puţină, torsese firul atât de subţire, încât se vedea doar în lumină. Atunci strălucea. Şalul ei era cel mai frumos lucru din câte făcuse maică-sa. Îl făcuse pentru Eva. Eva îl iubea, păstra dragostea mamei sale în el.

---

Distribuie pe facebook