Anunţ la mica publicitate (4) - Amelia Mociulschi Adăugat în 24 februarie 2010, la 19:27 | 261 afișări / 186 vizitatori

Baba făcu focul ca de obicei. Copiii se adunară repede în jur; ştiau că le va spune o poveste, poate pe aceea cu regina focului. Cerul însă începu să se învârtească în jurul lunii, ca un câine negru-n jurul cozii. Luna dispăru, întunericul se prăvăli din înalt. Baba nu-l mai putea ţine în spate. Aerul îi astupase nările şi gura. O gheară nevăzută i se-nfipsese în coasta stângă şi o strângea. Durerea era roşie şi ardea ca focul. Foc peste care se prăvălise împroşcând scântei, ce deveneau apoi stele căzătoare. Flăcările îi făcură repede veşmânt, jarul încropi un tron, lumina focului îi auri faţa. Părea o imagine din poveştile ei. De mult copiii credeau că Baba vine din poveşti. Copiii ţipau: Baba e regina focului, regina focului! Oamenii au sărit să o ridice. Au îngropat-o în câmp, aproape de colibă. Copiii nu au crezut că murise, ci doar că plecase în palatul ei de sub pământ, unde era regină. Mama Evei a rămas acolo, lângă mormânt. Urla iar ca lupul.
Pe Eva au luat-o vecinii; una, mama Tinca. Unde-s copii mulţi, nu mai contează încă unul. Maică-sa a dispărut din acea noapte. O căutaseră cu toţii peste câmp şi prin pădure. Un sătean, aflat la furat de lemne, văzuse un lup alergând prin pădurea de salcâmi. Tot atât de bine ar fi putut să fie şi un câine pribeag. Oamenilor nu le era frică de lup, doar de vârcolaci. O căutară şi acolo. După părerea lor, o fiinţă ca ea, apărută de nicăieri şi fără grai de om, nu putea să fie decât om pe jumătate şi se întorsese în lumea ei de poveşti, de unde venise.
În casă la mama Tinca erau numai laviţe pe care dormea ea, bărbat-su şi cei opt copii. Acum dormea şi Eva pe o margine, spre uşă. În coliba Babei nu mai stătea nimeni.
Eva mergea la şcoală unde îl întâlnea pe Ion. Nu se mai jucau în noroi. Timpul lui trecuse. Tălpile altor copii plesneau acum noroiul. Noroiului nu-i păsa cine-l plesneşte; riposta cu stropi. Ion mergea de-acum la câmp; câmpul avea nevoie întotdeauna de oameni la muncă. Eva se strecura printr-o grădină de meri şi apoi prin lanul de porumb, pândindu-l ca o pisică. Când Ion era singur, venea lângă el şi îi dădea mere furate din grădină. Ion mânca lacom; munca la câmp îi făcea foame şi el era mereu flămând:
- Nu poţi să mai aduci şi altceva? Măcar nişte pită, – spunea gura lui plină cu carnea albă a mărului.
Seara, uneori, Eva se ducea tiptil în pădurea de salcâmi. Spera să o întâlnească acolo pe maică-sa, dar maică-sa nu venea niciodată. Veni Titi Bosu’, fratele mamei Tinca, cea care o primise pe Eva în casă. Avea capul ras şi o faţă aspră de om care a făcut puşcărie. O privise lung, cercetător pe Eva, ca pe viţica altuia. Nu zisese nimic. A şuşotit doar cu soră-sa Tinca şi cu bărbat-su, noaptea afară.
- Asta-i ce-mi trebuie mie. Ţi-o plătesc. – îi zise cumnatului.
- Nu ţi-o dau! -sări soră-sa.
- Taci muiere, nu fii tâmpită! – O repezi bărbat-su.
- Ce o să faci cu ea aici? Îi zise frati-su cu glas scăzut. – Asta face repede plozi şi fără bărbat. Îţi zic eu, că mă pricep. Îi lucesc ochii-n cap ca la mâţe. Ce faci dacă vine cu burta la gură? Poţi să o mai ţii?
- Nu vine, că-i fată cuminte.
- Fată cuminte, ai mai văzut tu?
- Poate oi mărita-o?
- Cu cine? Cine ia aşa o sărăntoacă? Ce faci, o vinzi la ţigan? Crezi că i-o fi mai bine?
- Nu ştiu!
- Vezi?! Eu am intrat într-o afacere. Vă dau bani, bă, pe ea. Ce nu vă trebuie bani? Îţi ajung cumnate, banii pe care îi ai sau nu-i ai, pentru băut şi mâncare?
- Ajung, pe dracu! De unde bani…
- Şi tu fă! N-ai nevoie pentru copii?
- Da n-are decât treişpe ani juma, mai încercă soră-sa.
- E dezvoltată. Astea mici se caută. Hai,…fie. O să o iau data viitoare când vin. Poftim, bă, bani. Na şi vouă pentru copii. Da să ştiţi că-s pentru arvună. Încheie Titi Bosu’ discuţia, în hârşâit de hârtii.
De a doua zi, bărbatul mamei Tinca începu să se uite lung după Eva. Ea continua să se vadă cu Ion în pădurea de salcâmi. Nu se priveau. Frunzele copacilor tremurau la atingerea vântului, ochii Evei tremurau sub pleoape, îi tremura şi inima, tremurau şi degetele când îl ţinea de mână pe Ion. Gurile lor nu spuneau nimic, mâncau mere.
Bărbatul mamei Tinca o urmărea cu ochii şi cu mâinile. Venea lângă ea şi încerca să-i scormonească sub haine. Puţea a băutură şi a transpiraţie. Mama Tinca nu vroia să bage de seamă.
Eva se întâlnise într-o seară, mai târzior, cu Ion în pădure. Ion era supărat: Eva nu-i adusese nimic de mâncare şi lui, ca de obicei, îi era foame. De ce naiba s-ar mai fi întâlnit cu ea dacă nu avea niciun folos? Eva îi promisese plăcintă cu dovleac, dar nu-i adusese nimic, nici măcar o bucată de dovleac copt Era îmbufnat şi cu greu acceptase să o ţină de mână. Bărbatul mamei Tinca se ţinuse şi el ascuns de întuneric, în urmă. Ion plecă repede, se grăbise să se ducă la masă căci ai lui cu siguranţă deja mâncau. Când Eva ajunse în dreptul colibei părăsite, bărbatul Tincăi sărise pe ea ca lupul pe oaie şi o târâse înăuntru..
- Târfă – îi zisese. – Dacă spui la careva te omor! – Şi o trânti jos.
De atunci nu se mai văzuse cu Ion. Peste încă o lună veni Titi Bosu’ şi o luă pe Eva.
În casa de la marginea oraşului, casa cu gard înalt prin care nu se vedea nimic înăuntru, într-o zi, pe la amiază, a venit doctorul. Un bătrân cu mutră de beţiv. Titi Bosu’ îl adusese. În camera mică fumul ţigărilor vălătucea lovindu-se de pereţi. Pe unul o tapiserie ieftină, turcească, unde un cerb îşi căsca un ochi pluşat. Doctorul sta chircit pe vine, degetul lui noduros scotocea în Eva. Faţa i se înroşise şi gâfâia.
- Cum e? – Îl întrebă Titi Bosu’ nervos.
- Încă se mai poate.
Titi Bosu’ începu să înjure. O luă de păr pe Eva şi o dădu cu capul de pereţi.
- Ce-ai făcut, fă? Cine dracu a fost?
Ochii verzi, de pisică, ai Evei scânteiară:
- Cumnatu-tu! îi spuse printre dinţi.
Titi Bosu’ o lăsă şi începu să înjure:
- Mama… mamei lui… de hoţ! Mi-a furat banii. Îl omor!
Totul s-a petrecut pe o masă de bucătărie,.. se pusese şi o pătură în geam, pentru mai multă siguranţă. O veioză stătea strâmb pe un scaun.
Masa era de lemn. Eva îşi încleştase unghiile în el. Degetele ei deveniseră frunze uscate. Simţea cum se rupe viaţa din ea în bucăţi şi se aruncă în găleata de gunoi.
Ceva mai târziu, poate trecuse o lună, o maşină neagră le dusese pe Eva şi încă trei fete, în noapte, la o altă adresă. Coborând pe bâjbâite nişte scări la subsol, au ajuns într-o sală îngustă. Titi le ordonă să se dezbrace, apoi, le înghesui sub lumina rece a unui reflector într-o cameră alăturată. Doi tipi cu capete rase şi cu mutre aspre le priveau. Burţile puhave râdeau scuturându-se peste curelele de la blugi.
- Pentru asta nu mă tocmesc! – Spuse Titi Bosu’, arătând cu degetul cu ghiul de aur spre Eva.
- Pe asta o şi vrem!
- Vedeţi că trebuie să o mai învăţaţi! – Zise Titi Bosu’ în timp ce-şi număra mulţumit „banul”, scuipând pe buricele late ale degetelor.

Madame Claude era severă. Nu le lăsa pe fete să tragă chiulul de la muncă. Avea un caiet în care nota când aveau ciclu şi le dădea la ore fixe pilule. Erau cinci. Doar Eva şi încă o fată Lalia, erau ţinute ascunse. Eva avea puţine cuvinte, cele mai multe rămăseseră acasă. Aici nu aveau nevoie de cuvintele Evei ; aveau nevoie doar de trupul ei.
Se împrietenise cu Lalia. Pielea ei avea nuanţe violete. Ochii scânteiau precum nisipul pe care pica luna. Zâmbetul îi înflorea rar printre dinţi, ca o floare de colţ. Când îi povestea Evei despre ţinutul ei, i se aprindeau ochii. Acolo paşii se pierdeau şi drumul ţi-l arătau stelele. Şi ei îi plăceau poveştile; îi plăcea să şi citească. O învăţase o rudă bătrănă. Nu prea avusese ce, acolo la ea. Mai găsea uneori aruncate pe la gunoaiele de la marginea oraşului, pagini din reviste. În paginile acelea vedea o altă lume posibilă. O lume a femeilor fără văluri. Imaginaţia ei colindase prin lumea aceea.
Laliei îi plăcuse şalul Evei. Îi adusese un rest de praf din care îşi vopseau, acolo la ei, hainele. Era puţin pentru a-i da o nuanţă închisă; suficient însă pentru a face ca şalul să capete viaţă. Culoarea vibra în lumină: nisipul, cerul care niciodată nu avea nori, apusul vişiniu de deasupra pădurii de salcâmi... toate erau acolo. Lalia zâmbi:
- Îmi place cum a ieşit! Are şi ceva de la mine şi ceva de la tine. O să-ţi aminteşti cândva spusese Lalia.
- Cum ai ajuns aici?- o întrebase Eva.
- În deşert aştepţi ploaia ca pe o minune; ploile sunt rare, apa este înghiţită iute de nisip. Apoi rămâne deşertul singur şi trist, visând la ploaie. În deşert nu ai voie să rătăceşti paşii. Eu i-am rătăcit, încercând să caut ploaia.
Trecuseră aproape trei ani. Eva şi Lalia se mai strecurau pe afară când se lăsa întunericul. Hoinăreau pe străzi. Nu aveau voie să atragă atenţia. Oraşul părea un cer răsturnat. Sus rămăsese noaptea. Jos sclipeau stele.
Odată, pe când se întorceau din mica lor escapadă, Lalia îi spusese Evei:
- Cred că am zărit o figură cunoscută.
- Un client?
- Nu. Cineva de departe, din familia mea.
- De ce nu ai vorbit cu el?
- Eu,.. eu,.. se consideră că mi-am dezonorat familia.

Eva se plimba de acum singură. Îi plăcea să-şi depene în minte o poveste. Poveştile cântă printre gânduri, doar să le asculţi. Crepusculul începea să se topească-n noapte în parcul din centrul oraşului. Băncile deveniseră de un gri trist. Culorile se stingeau. Felinarele puneau măşti de var peste ele. Copacii de gingko biloba îşi legănau frunzele. Aveau frunze frumoase, în formă de inimă. Se apropia toamna, multe inimi-frunză erau călcate în picioare.
- Dacă îţi pui o dorinţă sub un astfel de copac, se împlineşte. Trebuie să rupi o frunză şi să te gândeşti la persoana iubită. Auzi Eva o voce lângă ea, vorbindu-i în limba română. Ridică privirea. Un tânăr în ochii căruia lumina zilei încă nu asfinţise, o privea zâmbind. Visa?! Nu mai auzise demult vorbindu-se româneşte. Doar gândurile ei hoinăreau printre ciulini, grădina de meri, pădurea de salcâmi şi vorbeau cu Ion, româneşte.
- De unde şti că sunt româncă? – îl întrebă surprinsă.
- Nu am ştiut !Aşa mi-a venit, dintr-o dată. Te-am văzut şi… nu m-am putut stâpâni să nu spun ce gândesc, în graiul meu. Am gândit cu voce tare, asta e. Îmi pusesem o dorinţă. Nu ştiu dacă a fost o coincidenţă sau nu. Eu sunt Dan, cum te cheamă? – o întrebă tânărul, întinzându-i o frunză de gingko biloba.
- Eva! Îi răspunse în timp ce lua frunza.
- Eva repetă el...
Eva nu era atentă. Se gândea la Ion. Îi era dor de el. Dar ce fusese Ion decât o poveste trăită doar pe jumătate. Restul fusese doar în mintea ei. Şi totuşi ei îi era dor de Ion. De acel Ion din mintea ei, chiar dacă nu era decât o construcţie imaginară. Dar unde era diferenţa dintre imaginar şi real? Tot în minte.
Sau mai întâlnit acolo, sub copacul de gingko biloba. Eva fugea mereu fără să îi spună nimic despre ea. Se jucau de-a poveştile? Visul, uneori simţi cum adevărul l-ar arde pe rug acţionând ca o inchiziţie.
Nu îi era prea clar ce se întâmpla în general cu ea. Era bine, era rău? Ceea ce ştia sigur, era că scăpase de foame. De foame şi de sărăcie. Putea să mânânce cât dorea. Nici vorbă de mămăliga drămuită, de ochii copiilor Tincăi care-i pândeau fiecare îmbucătură, de nopţile în care nu putea dormii de chiorăitul maţelor şi se furişa afară să mestece iarbă. Învăţase să bea ca să-şi amorţească mintea şi trupul. Dacă bea suficient de mult, amorţeala devenea plăcută. În fond te obişnuieşti cu toate.
Într-o seară a stat mai mult de vorbă cu Dan. Era medic şi făcea un stagiu la un spital din oraş. Se făcuse târziu. Când a fugit i-a căzut şalul fără să bage de seamă. Dan l-a ridicat. Nu o strigase, spera că aşa o să se întoarcă. Nu s-a mai întors.
Când Eva ajunsese la madame Claude, acolo era mare vânzoleală. Toată lumea se agita. Madame Claude se ţinea cu mâinile de cap şi se văieta.
- Quel malheur! O să vină poliţia.
Lalia fusese găsită înjunghiată în cameră. Instinctiv Eva şi-a dus mâna la umeri şi atunci a realizat că nu mai are şalul. Sărmana Lalia, se întorsese în deşertul ei tăcut, unde vântul risipeşte cuvintele Venise deja poliţia. A fost luată cu celelalte fete. Eva a fost apoi repatriată împreună cu o mulţime de ţigani.
Titi Bosu’ o astepta la aeroport. Când o văzu exclamă admirativ:
- Mamăăă!!! cu tine o să mă umplu de bani.
- Ce cauţi aici. Pleacă!
- Hei nu zău! Ascultă fă, fără mine stăteai în noroi cu porcii, ca proasta de soră-mea. Poate şi mai rău.
- Tu m-ai vândut, nenorocitule!
- Vândut, nevândut,.. te-am răscumpărat tâmpito. Aşa că gura, dacă nu vrei să te pocesc.

Apoi, totul a fost ca-ntr-un nor negru de ploaie coborât peste munte. Ea nu mai exista, doar întunericul şi apa. Apa de ploaie curgea la vale târând pietre şi grohotiş. Ea era ca apa care curge, s-a făcut noroi şi încă alunecă mâloasă, până rămâne pământ. Pământ.

Eva doarme pe pământul gol. Îi era frig şi-şi strânsese trupul ghem.Luna îşi strângea şi ea catrafusele de plecare. Se apropia răsăritul. Îl visase pe Ion. Venise după ea să o caute. O recunoscuse în sfârşit. Ion o ţinea de mână şi o săruta pe faţă. Era fericită. Se întorsese acasă şi casa ei era o grădină de meri. Deschise ochii. Luna îşi proptise o ultimă rază pe obrazul ei. O respiraţie caldă şi domoală se simţea pe aproape. A întors capul. O lupoaică mare şi albă îi lingea mâna. Începu să plângă. Toată viaţa ei îi trecu prin faţă. Şi ce vroia să uite, chiar şi ce uitase deja. Nu vroise să ţină minte nimic, pentru că nimic nu era de ţinut minte. Lupoaica plecă privind înapoi, spre Eva, ca şi cum i-ar fi părut rău. Eva se ridică ca în transă şi porni după ea. Alerga pe câmp înspre calea ferată. Apoi trenul trecu în viteză huruind. Un şal vişiniu şerpuia ca un fir de sânge printre pietrişul terasamentului. Pe câmp două animale albe alergau spre orizont. În zare norii erau atât de coborâţi încât păreau o pădure de salcâmi.

---

Distribuie pe facebook