Atmosfera deceniului al optulea. Culisele încălcării libertăţiiInterogaţia magilor (1978) de Ion Caraion - Dragoş Vişan Adăugat în 21 august 2010, la 16:20 | 200 afișări / 193 vizitatori |
Suprarealismul francez, prin Ubu rege al lui Alfred Jarry, precum şi misterul camuflat experimentalist în Castelul lui Franz Kafka îl fascinează pe Ion Caraion şi atunci când scrie poemele care aveau să alcătuiască Interogaţia magilor, volum din 1978, din perspectiva unui scald wiking sau a unui Frederich Chopin prin ciclurile intitulate Elegii poloneze şi Balade vechi (engleze). Poemul intitulat “Kafka şi pantalonii lui Ubu Roi”, seamănă cu o incantaţie magică tocmai prin rupturile sintaxei poetice, sau datorită sfidării semanticii obişnuite a cuvintelor, produsă de tropii “contradicţiei”, tropii impropriu folosiţi: “păsări obosite ca salariile vechi”, “se sfâşie seninul”, “prin tăcerea ca un sacerdoţiu/ curg cioburi de munţi/ oarecare stridenţă prin văzduh/ e cel spânzurat e cea despletită/ în pulsul ciudat al oraşului/ s-a intercalat un limbaj de contradicţii”, “ploaie-n gamele/ – haină-n care timpul găsea bomboane// s-a falsificat un munte” . Omografele “gámele” şi “gaméle” fac să se perceapă mai strident şi obsesiv acea bacoviană “ploaie-n gamele”. Gamele se schimbă cu repeziciune. Claviatura, bătută, se sparge. Coardele acordajului şi pedalele cedează – maestrul e nebun! Perceperea textuală ne livrează două elemente de spaţialism poetic: cele trei decupări grafice ale centrului poemului, dar şi un procedeu al poeziei fonice. Acesta provine din interferenţa sau “pulsul ciudat” de tonalităţi, când joase, când ascuţite (îndepărtate şi apropiate, exterioare şi interioare), de parcă s-ar înregistra nu numai “corul copacilor”, ci şi ultimul nechezat al cailor năduşiţi şi asfixiaţi, printre care se regăseşte însuşi eul auctorial: “ce de pliscuri şi gheare ce de pliscuri/ e rana care pavoazează dilemele”, “sunt ca un cal cu ochii obosiţi/ setea îmi potoleşte apa/ umerii ei ca două zâzănii/ farmecă pietrele scrise cu lumină ambiguă”, “urâtă ca moartea, o tristeţe/ scutură toamnă şi cineva râde-n sertar/ face figuraţie toarnă/ drumuri în capre ploaie-n gamele” .
Poemul ascunde în subtext raportarea sa intertextuală la piesa suprarealistă a lui A. Jarry sau la problematica prozei kafkiene. “Pantalonii” regali din titlu sunt, bineînţeles, cei ai regelui Ubu umilit pe front şi înviat fantastic. Urma lor se pierde însă în orăşelul birocraţilor şi slugilor din Castelul lui Kafka, de parcă s-ar ciondăni pentru ei Jeremias şi Artur, însoţitorii oficiali sau “umbrele” lui K., eroul romanului.
Mesajul neştiut nici după Interogarea magilor, nici după Castelul, nici după Ubu Roi îl poate reconstitui doar publicul cultivat. Doar acesta va admite că nici atmosfera antebelică de la Jarry, nici aceea interbelică de la Kafka, ci lehamitea politicii internaţionale din anii postbelici a sufocat destine artistice, pe timpul “obsedantelor decenii” de după 1945 ale multor literaturi europene. Raportarea operei poetice a lui Ion Caraion la marea poezie universală a devenit încă din secolul al XX-lea un drum interpretativ deja bătătorit de către mulţi critici literari şi nu numai. Unii prieteni ai poetului, precum Ov. S. Crohmălniceanu, Marguerite Dorian, Nicholas Catanoy, Marin Mincu şi M. Cugno au făcut primele încercări în acest sens. Nicholas Catanoy (prietenul de-o viaţă Nicolae Cătănoiu) i-a inclus poeme în antologia Modern Romanian Poetry iar M. Mincu şi M. Cugno s-au străduit să repete imediat acest act spre o receptare a poeziei sale postavangardiste şi în Italia. Antologia lor Poesia romena d’avanguardia poartă specificarea din subtitlu: “De la Urmuz până la Ion Caraion”, delimitând cronologic faptul că odată cu Ion Caraion începe postavangarda şi experimentalismul poetic postbelic. Încă din timpul vieţii poetului a apărut şi Hommage à Ion Caraion (Presses Centrales Lausanne S.A., 1984), în care publicau şaizeci şi şase de personalităţi, printre care Max Alhau, Francesco Boneschi, Michel Butor, George Economu, Alfredo Silvia Estrada, Luigi Fontanella, André Frénaud, Vahé Godel, Oleg Ibrahimoff, Jean-Georges Lossier, Jean-Paul Mestas, Marc Piétri, Jean Rousselot, Cesare Ruffato, Roberto Sanesi, Dieter Schlesak.
Interogarea magilor este un titlu à la Tacitus. Despre scrisul în dungă al acestui cronicar realist al Imperiului roman există o informaţie biografică ce ne-ar edifica şi asupra adiacenţei Historiilor sale cu titlul volumului din 1978 al lui Ion Caraion. Tacitus scria rânduri nu numai în pergament, ci îşi continua ideile (pe care le credea primejdioase pentru el) pe masa de lemn din locuinţa sa ori din localurile unde mânca. Contemporanii s-au întrebat deseori de ce făcea un asemenea lucru : putea să se abţină, dacă ar fi fost un individ clevetitor ; să nu uităm că principiul său a fost “Sine ira et studio”. Fără ură şi părtinire (în afara pamfletelor de sertar sau celor cerute la Securitate) a scris şi Ion Caraion poezie şi eseuri. Îndeosebi scria ca să nu se uite. Detenţia şi teroarea roşie din timpul lui Dej îl fac să scrie volumul Interogaţia magilor (de la răsărit – cum citim alăturat, pe lemnul de sub foile poemului); concomitent, pe data de 12 februarie 1978 îi mărturiseşte lui Nicholas Catanoy, într-o scrisoare: “Ia-mă însă şi tu, Nicolae, ca pe un copil ce-şi strică prea des jucăriile. Jocul să rămână, jucăriile trec...
Avea Zaharia Stancu o vorbă, indiferent cum era el, tare expresivă, către Darie, acel... alter ego al său: « S-a porcit lumea, Darie...» zicea. Iar tu îmi scrii (şi aşa este zilnic tot şi tot şi tot mai mult) de o « turcire a lumii ». Fireşte. Numai că turcii ăştia, dragul meu, sunt precum ştii... ruşii. În afară de moartea pe care o dau celorlalţi şi de terfelirea a tot şi a toate, ei au făcut ca pe nimic să nu mai rişte nimeni nicio para chioară. O omenire zălog la râsul stupid, la terfelirea fiecărui templu ş.a.m.d.
[...] Trimite-mi şi mie recent apărutul jurnal al lui Thomas Mann, volumul I, căci parcă deocamdată numai întâiul volum s-a publicat” .
Protestele lansate la München de Ion Caraion în primul an al exilului său cu familia indicau spre Răsărit, mai precis Kremlinul, ca principal vinovat pentru situaţia dezastruoasă şi criza prin care trecea intelectualitatea din România, obligată să fugă ori să cedeze presiunilor ideologice. Un poem al Interogaţiei magilor este intitulat chiar “Să vă fie ruşine”. “Zorii”, soarele roşu şi “norul” alcătuiesc, subtextual, “decorul” pământului natal cotropit de Răsăritul comunist, oamenii fiind încă traumatizaţi psihic de epoca sloganelor cu FDUS, “poporul rus”, “avanpostul păcii” din întreaga lume. În versurile sale poate fi întrevăzut pesimismul dezorientării călătorului, întors fără să vrea de la graniţă înapoi în Est: “mai avea de mers, dar s-a oprit/ când zorii se iviră pe cer/ lacrimă de copil părăsit/ corabia se va face de fier/ o linişte însă, o umbră/ (primejduiam decorul)/ pluti-ntre vis şi mister,/ când norul.../ şi n-a mai avut sens nimic” . “Discontinuitate” este partea a doua, metatextuală, a dipticului început de poemul “Vouă să vă fie ruşine”. Ion Caraion n-a făcut decât să le schimbe titlurile iniţiale: ele se potrivesc precum nişte mănuşi doar viceversa. Cenzura comunistă a căzut în capcană şi n-a observat permutarea sugerată de autor, de la o pagină la alta, pentru că în “Discontinuitate” parcă ghicim păstrarea scrisului în dungă, dincolo de palimpsest, a lui Tacitus, sau a unei alte istorii secrete “bizantine” sau răsăritene. Ipoteticul voiaj în afară se transformă în naufragiu perpetuu, nu şi în abandonare impasibilă pe ţărmul – “epavă” a străinilor ocupanţi – în care s-a născut actantul liber, al evadării: “Ei, hai! Te-am pedepsit o viaţă./ Ai capul meu, meduză!/ Epava mă refuză./ Trofeul e de gheaţă.// – I-auzi?/ – Lasă-i să se-auză!// Grâul s-a otrăvit./ N-avem cât ne trebuie. Minţim./ Ce fel de iubire-am iubit?/ Iubire? Poftim?// Nu am ştiut nici eu.// Ai capul meu, meduză!/ A doua oară îţi va fi mai greu.// Sânge... buză obtuză...” . Eul poetic se îndoieşte, nu doar prin ironie socratică, ci mimând autopersiflarea, că mesajul acuzaţiei din titlul anterior, “Să vă fie ruşine” ajunge direct la destinatari (cenzori şi alţi “literaţi” contemporani). Invectiva poemului, venită dinspre oglinda auctorială a unui Tezeu, arată chipul Meduzei (Gorgonei) către orice instanţă oficială care ar putea cenzura textul. Formulele locutive şi interjencţiile, de autocontrol exclamativ, atrag atenţia în primul rând asupra funcţiei fatice a limbajului. Masca tristă finală este aruncată în batjocură, ca după învingerea adversarului la scrimă: “Cu ochii ei goi, cu ochii ei doi,/ Mofluză, confuză,/ Epava se-amuză/ Prin lut...// Gheaţa e caldă în doi –/ Şi-un ochi a căzut” . “Epava” umană din poemul anterior reapare aici, în finalul întregului diptic. Pamfletul este scris împotriva lui Vasile Nicolescu, şeful cenzurii timp de zece ani, şi a lui Eugen Barbu.
O replică poetică la cele 11 Elegii de Nichita Stănescu este poemul în unsprezece părţi “Solitarul obiect cosmic”, din acelaşi ciclu poetic Ce ai tu, mare, de fugi? de la începutul volumului Interogarea magilor. Şi ciclul central, al patrulea, Elegii poloneze, constituie prin tehnica spaţialistă sau prin contrapunctarea stridentă de poezie fonică un act programatic al depoetizării celor 11 Elegii – capodopera mişcării poetice neomoderniste. Rivalitatea artistică dintre Ion Caraion şi Nichita Stănescu se reflectă, din păcate, numai în opera poetică a primului dintre ei.
“Solitarul obiect cosmic” este un macropoem, sau o plachetă din unsprezece fragmente meteorice, dacă ar fi să descompunem, după indicaţia titlului, texura monolitică a versurilor. De fapt atmosfera este una meteorică, eul poetic suspendându-şi văzul experimentalist asupra punctelor cromatice şi fenomenelor din înalt. Prin convenţie, pentru a decripta mai uşor compoziţia poemului, vom subintitula fragment fiecare dintre cele unsprezece părţi poematice ale “Solitarului obiect cosmic”:
- “Fragment (I)” alegorizează, prin “sămânţa” interioară limbajul agonic şi tanatic. Mişcarea zigzagată a frunzei pe ramură, sau volutele căderii ei sugerează logocentrismul poetic, plonjarea spre necunoscut a lui Ion Caraion sau proiectarea prin operă spre cer: “Foarfeca frunzei care cade şi taie aerul/ croieşte-n postavul văzduhului haine pentru brumă.// Parcă ar trece o trăsură prin perdele/ către turnul de gumă.” În afară de aceste două distihuri există la început terţina cu aspect de poezie gnomică, în care se anunţă tema poetică, “durerea”, precum şi modalitatea expresivă a saltului voloric în poezie – “schimbarea”: “Totul era găsit, căutam în zadar./ Sămânţa nimănui nu poate fi în afara sa./ În afara durerii nu e schimbare la faţă” . Ştefania Mincu afirma în cartea Nichita Stănescu. Între poesis şi poiein (1991) că în “Elegia întâi” “poetul încearcă să dea un model constructiv al propriului mod de a se raporta pe sine la cuvânt şi la lume. ‘Modelul’ său este un « Dedal ». (El poate funcţiona ‘reductiv’, ca instrument de control al întregii sale poezii; poezie care se rosteşte în interiorul unui infrangibil « Dedal »)” . Acelaşi clişeu internaţional, al labirintului (interior) făurit de meşterul regelui Minos, fusese estetizat de către experimentalistul Virgil Teodorescu. Ion Caraion îl supranumise pe acest prieten al său “Dedal” într-un articol din “Luceafărul” , inclus şi în Duelul cu crinii (1972). Ciclul poetic Labirint, tot din Interogarea magilor, este, după Aurelian Zisu “un fel de La Ţigănci, măcar din punct de vedere stilistic. [...] Expresia deviantă, necotidiană, cu alte cuvinte, schimbă la faţă, ca în poezia lui Nichita Stănescu, organicul, amestecând sau dereglând, vorba lui Rimbaud (la care am mai făcut aluzie), simţurile ori sensurile prin degringolada câmpurilor sintactice, lexicale, semantice” . În întreg studiul monografic despre Ion Caraion al lui Aurelian Zisu există nenumărate referiri la marea concurenţa artistică dintre Nichita Stănescu şi Caraion, însă nu s-a insistat deloc asupra exerciţiului de întrecere agonică şi inestetică (nu de admiraţie) a celor 11 Elegii;
- “Fragment (II)” defineşte din al treilea vers “sufletul” poetic drept “meteor”, transpunând cosmic drama interioară: “Aveam un suflet căzător”. Cromatica anterioară acestui vers-cheie (galben, sur, albastru, verde) arată situarea evoluţiei imaginaţiei, într-un număr de acrobaţii aeriene pe care le capătă înălţarea făpturii de pe pământ (cosmicizarea naturii): “Am lăsat grija culorii galbene în seama copacului sur/ şi grija păsării albastre în ochiul mării verzi.” Aventura cunoaşterii are loc pe un dublu plan, macrocosmic şi interior uman, Caraion transpunând “seninul” în “tăcerea” sa, ori trebuinţa de “foame” de la baza piramidei lui Maslow în “pâine” (continuând procedeul stilistic al lui Stephan Roll, de reinventare a efectului prin cauza sa): “Şi i-am făcut loc norului în tăcere/ cum fac loc pâinii în foame.// Trupul nopţii de-mi va fi ca o prevestire.../ Miezul întrebării de-mi va fi ca un fum...” . Logosul agonic al eului poetic refuză să interogheze “colbul”, “lampa”, privind dintr-un ochean întors cerul, copacul răsfrânt în oglinda subterană a “Fântânii” care era plasată ca prolog al volumului Dimineaţa nimănui: “Nu întreb colbul. Nu întreb lampa.// A fost de mult seară.// Copacul îşi dă drumul în fântână./ Şi e lume… Aşteaptă… Înec de lume…// Surd bumerang.// Tărâm fără.” Poezia ajunge punctul tanatic, semnificaţia zero, care neagă până şi semioza avangardistă, în condiţiile lipsei semnificării aventurii spaţiale. În final, devine o poezie eliptică, apocaliptică prin excelenţă, pentru că eul poetic se autodescoperă, ia act de fragilitatea timpului sau a istoriei: “Un cal paşte culoarea poveştii. Ori timpul necredinţei.” – abia acum fiind şterse cu “guma” din “meteor (I)” până şi ultimele nuanţe cromatice, imaginarul artistic folosit;
- cu “Fragment (III)” începe o cursă contracronometru cu poetul Necuvintelor, pariul experimentalist al lui Caraion stipulând, ca şi receptarea critică mai mult negativă a volumelor nichitastănesciene din deceniul al optulea, pierderea ocaziei să avem un poet laureat al premiului Nobel: “Vântul – fratele cailor şi-al rândunelelor –/ ne proorocise:/ apăraţi bani ruginiţi.// Întrebările umblă prin piaţă// Voi, paradise,/ acum de cine fugiţi?// Mirosind a durere şi flori, fratele cailor, zăltatule,/ tu tremuri, nu zbori.// N-am avut parte de Făt-Frumos” . Compararea lui Nichita Stănescu din urmă cu un jockeu trântit de caii nărăvaşi – “necuvintele” – se poate găsi în Jurnal I (1980), în Măreţia frigului îngerul acestui poet-rege fiind caricat într-un “cal măiastru”: “Cuvinte-necuvinte, limbajul de acum al lui Nichita Stănescu (care publică prea tot ce-i răsare pe buze) e un grâu mai mult râşnit, decât fin măcinat.
Se pot mânca şi boabele crude, a fost actualitatea precivilizaţiei.
Nichita Stănescu tânjeşte după graiul nearticulat. Şi vrea să încerce să facă sofisme şi silogisme” ;
- “Fragment (IV)” mai păstrează din “Fragment (II)” numai logosul agonic. Discursul “dantelei de ploi” se “vinde” şi se revinde prin iarmarocul cerului ; “sora vântului” îşi afirmă alegoric maleficiile, exact precum în gravurile baroce ale lui Albert Dürer: “cumpăraţi moarte de la noi,/ vindem litografii, vindem dantelă de ploi/ momente de sticlă/ frunze murind în coama calului.// Tată, au încetat culorile…// Mamă, a încetat aerul...// Şi zicea sora vântului,/ zicea în gând:// orice copac e o clepsidră// atât se mai poate// cântecul se cântă singur” . Dicteul pseudo-elegiac este minat. Anticontemplativ, eul poetic tentează, prin acest seppuku vizual, să transgreseze dincolo de semantica obişnuită neomodernistă. Se inserează câteva paliere semiotice în plus: cel al fictivului locutor şi interlocutor (“sora vântului”), cel al enunţării virtuale a adevărurilor, enunţare aproape imposibilă (“a încetat aerul”; “cântecul se cântă singur”) şi cel al receptorului lezat de propunerea impusă pe piaţa literară (“cumpăraţi moarte”). Pe-un ultim palier s-ar situa subiectivizarea acestui receptor, convertirea purităţii sale în ştiinţa eului sau în conştiinţă poetică (“atât se mai poate// cântecul se cântă singur”). De aici provine şi titlul următorului volum de versuri al lui Ion Caraion, Cântecul singurei – Le chant de l’unique (1979). Toate aceste paliere semiotice, iniţial avangardiste, preluate din arsenalul tehnicii neosuprarealiste şi al poemului-reportaj inventat de Geo Bogza sunt înfipte în substratul adânc al celor 11 Elegii care au alimentat stângăciile filozofico-artistice ale atâtor epigoni;
- “Fragment (V)” instituie ludicul tanatic, un parastas incantat într-o magie autodevoratoare (ca în volumele Rod I, III, V şi Doina, Doina Tatăl meu Rusia atât de nimicitoare ale lui Cezar Ivănescu), ca strategie împotriva tendinţei elegiac-patetice din poezia postbelică: “Ca un sânge alb şi zdrenţuit/ ne jucăm de-a şarpele/ morţii mei n-au murit nu vor muri niciodată// Am să mă sărut cu plânsul/ şi-am să mă dau huţa-n lacrimi// Făclia lua forma unei femei care se scaldă// Nelinişte caldă/ zăpadă puţină… Meschinării…// Ne-am lăsat coiful în întrebări colorate,/ melancolie citadină –/ şi coiful cocleşte-n grădină/ încolăcit printre sâmburii focului…// Atât se mai poate – ” . Marin Mincu apreciază atât privilegiul lui Caraion şi al lui Geo Dumitrescu de-a fi primii frondeuri redutabil antimodernişti din literatura postbelică, cât şi limbajul experimentalist prin excelenţă al lui Cezar Ivănescu : “Toată poezia lui Cezar Ivănescu se va structura coerent în funcţie de posibilităţile discursive oferite de interogarea unui singur topos, acesta nefiind însă limitativ. […] Dualitatea naştere-puritate versus extincţie-degradare cuprinde interogaţia agonală a discursului hamletian care este un discurs autoreferenţial. Ni se dezvăluie într-un registru mai frust sau mai suav cum viermii textului rod carnea şi beau sângele « trupului curat » : existenţa întreagă este textualizare, dar se caută acea ipostază a vieţii când are loc substituţia. [...] poetul rodului se aşază în limitele discursului tentând temerar operaţia de detextualizare a realului” .
Distribuie pe facebook
