Adăugat în 07 iulie 2009, la 18:03 | 329 afișări / 306 vizitatori
Azi paradisul e un vis fierbinte
Pe care îl trăim deopotrivă
Cu ispitirea tandră şi parşivă
Ce ne adoarme spiritul şi-l minte.
Iubirea e o boală colectivă
Şi îmi aduc la ore fixe-aminte
De toate-acele sacre jurăminte
Ce şi-au luxat spinarea costelivă
Sub greutăţi purtate fără vină
De-o creatură absolut divină,
Ce-i botezată de bărbaţi – femeie-
Şi e făcută-n patul lor să steie.
De veţi fura din ochii săi crâmpeie,
Se va crea, în univers, lumină.
Ca i-am raspuns lui Dan inainte, m-a furat peisajul;)
Da, e un poem mai vechi, recunosc, mai putin incisiv decat altele, l-am postat tocmai pt ca am dorit sa schimb un pic registrul, se pare ca n-a fost tocmai o alegere inspirata, deoarece nu contine doza de originalitate necesara unui text bun sau, cel putin, asa spun unii...
Cat despre versul alb, e drept, ma bate gandul sa mai incerc, dar mi-e teama ca acolo voi fi asociata cu cine mai stie cine/ce:))
Totusi, incercarea moarte n-are;)
Marturisesc acum ca, re/citind textul cu maxima atentie, mi-ar fi greu sa te contrazic:D
Da'-ti jur ca, numai la A. Paunescu nu m-am gandit cand l-am scris:))
citim aici un poem cuminte si la propriu si la figurat. se simte usor faptul ca poemul e mai vechi, ca este iesit din schema cu care ne-a obisnuit, cea incisiv-ironica. dar, domnilor, e doar un poem, nu o femeie goala (cu toata (des)facerea lumii autoarei)spre care sa indreptati atatea sageti ironice ca nu o veni mai repede mai aproape. in rest asteptam si alte incercari si mai ales ateptam curajul unui vers alb.
Sigur ca m-am chinuit ca un caine sa scriu sonetul asta, desi aveam deja cam un an de trista experienta;)
Eu cred totusi ca "o incercare care incearca" e mai mult decat "o incercare care nu incearca":))
Have a nice day,
Euridice
P.S. E pacat sa ramai la primul nivel (intentionat "manelistic") al textului, farmecul rezida in nivelele superioare;)
A vorbi despre femeie ca despre o lumină necesară, despre iubire ca o boală colectivă, este un palier de emoţii lirice mai rar întâlnite la tine, ştiut fiind că, probabil sub presiunea prezentului, încerci, mai nou, să biciuieşti simţurile, să le vezi reacţiilor noastre penumbrele, gestualitatea orizontală, blazarea şi lipsa de substanţă. Cred că avem de-a face cu un text mai de la începuturi, dar ireproşabil ca structură tehnică, atunci când paradisul mai putea fi un vis fierbinte, când mai puteam vorbi de jurăminte sacre, iar femeia era o creatură prin excelenţă divină. E drept că, pe de altă parte, încep să apară semnele translării spre socialul imediat şi îngust, din moment ce semnalezi ispitirea parşivă, iar jurămintele îşi luxează spinarea costelivă. Între aceste coordonate, timpul şi maturitatea ta de creator vor decide unde stă greutatea şi substanţa, iar gesturile lirice viitoare vor trebui să demonstreze acumulările de pe parcurs.
de acord cu tine :) imaginea cu juramintele care si-au luxat spinarea colectiva e chiar funny de tot! Dar finalul este deosebit si in antiteza cu orice gluma...
