Bătrâneţe - Trandaf Andrei Adăugat în 03 martie 2010, la 10:13 | 93 afișări / 86 vizitatori

Privesc prin tine şi mă-ntreb,
De-are vreun rost să mă mai uit.
Mai are haz să cred întreg,
Ceva ce-n veci n-a fost compus?

Privesc spre ceasul ce se scurge,
De pe peretele cel nins,
Se-ndoaie de durerea timplui ce fuge,
Spunându-mi să mai zăbovesc întins.

Şi zăbovesc ca să-mi arunc privirea,
Spre tine, dar tot peste, văd.
Parcă nu vrea, netrebnică, iubirea,
Ce-ar naşte de s-ar fi oprit în tine.

Aş vrea să am un ochelar,
Al vremii ce ne-a fost furată,
Ca să te pot vedea fugar,
Măcar o clipă..., aşa..., ca altă dată.

Privesc prin tine şi mă rog,
Să mă opresc la tine-n gând,
Dar simt cum ochiul parc-aş vrea să-l scot
Să se opreasca-n tine, tot!

Ce-aş vrea să dau eu de pământ,
Cu ceasul şi cu ticăitul său,
Să pun o frână bruscă ca să-mi iau avânt,
S-ajung în tine şi să mă opresc.

Pentru că ochii au îmbătrânit,
Şi-odat’ cu ei s-au dus şi zâmbetele lor,
M-am hotărât să mă arunc în gol, să mă omor,
Pentru că tot şi toate s-au sfârşit.

Dar n-am s-o fac,
Iar hotărât n-am fost vreodat’.
Am fost mereu un prost,
Un prost pe care lumea l-a uitat...

---

Distribuie pe facebook