Biblioteca îi căzu în cap - Nicodim Vernescu Adăugat în 20 aprilie 2010, la 20:50 | 489 afișări / 354 vizitatori

2

Biblioteca îi căzu în cap. Dormea. Nu se aşteptase tocmai la asta. Tocmai atunci.
Vomită.
Du-te dracu`. Nu vezi că mi-e rău. M-ai înnebunit cu literatura ta, cu poezia voastră. M-ai înecat. Nu vezi că parcă am numai cărţi în cap. Le vomit una câte una. Ţi-am mai zis că am rămas fără dinţi şi fără ficat din pricina asta. Tu crezi că eu pot ţine minte ce îmi spui, tu crezi că pot păstra în cap toate numele, numele tuturor. Ştii prea bine că am un fel de presiune intracraniană. Mi-au dat ăştia să iau romparkin că mi se ridicau mâinile necontrolat, mi se ridicau aşa spre cer ca o implorare, ca o rugă tribală.

Nu mai pot fuma. Nu mai am ficat pentru cafea. Nici pentru alcool. Aveam mai demult o barbă ca Bedros Horasangian, dar n-o mai am. Era singurul meu atu, unicul meu punct de sprijin. Ameţeam, aveam rău de maşină. Mi-au zis ăştia să ingurgitez betaserc. Bă, dar trebuie să iei în fiecare zi şi concentraţia cea mai mare: 24 mg. Altfel nu te vindeci şi cu timpul s-ar putea să nu mai auzi.
Cum se-ntâmplă adesea sau mereu, drept urmare, mi-am aprins o ţigară. Mi-am luat o cafea de la dozator. La tv-ul din magazin vorbea unu` despre literatură. Aoleu, zic, iar. M-am dus la closet şi am vomitat din nou. Bă, s-a ales prafu` de tine. Te-ai şubrezit complet, te-ai paradit.

Îmi închipuiam că aşa din zare un scriitor venea clătinându-se ca un pendul cu un borcan mare de castraveţi muraţi. Poate îmi mai luau greaţa asta.

Îmbracat cu o cămaşă gri petrol, descheiată destul. Cald. Foarte cald. Dar parcă era seară, parcă eram în sala oglinzilor. Băgai mâna în buzunar, câteva monede. Rău. Foarte rău. N-am pâine acasă dar delirez livresc, estetic. Mai am doar câteva ţigări scurte fără filtru.

Visam o balerină mândră, rece, uşor frigidă. Visam preludii lungi. Visam o cameră de mexican cu mult fum, cu tequila, cu multe ventilatoare. Îmi transpiraseră mâinile, mi le ştergeam de blugi înainte să salut pe cineva, nu se cade să ai mâna udă, nu se cade. Din zare venea totuşi cineva. Tot un scriitor, unu` mihail misticul şi începu. Începu să zică, să spună. Înghiţeam în sec, nu mai aveam aer, atacul de panică se instala uşor, lent. Eram şi uşor hipocalcemic. Ce să zic. Aşteptam smerit traseul binecunoscut: salvarea, calciu gluconic în vene, perfuzii, distonocalm, cofedol şi somn până a doua zi după amiază. Mult somn şi confuzie cât cuprinde la trezire, sleială, sedare şi pete albe pe memorie. Şi gata cu literatura.

Fără vlagă, fără vigoare cu paşi mici, mărunţi, târşâiţi pe coridoare, prin saloane. Lingura căzută din mână, stropindu-mă cu supa de zarzavat. Şi fără cafea, cumplite dureri de cap. Dar n-aveam stare. Mergeam întruna de-mi luase lumea seama. Eram slab, subţire, nehrănit.
Ce să fac eu cu mine? Ce să facă oricine cu mine? Încotro să mă duc? Ce să fac? Ce să mai fac? Adevărul e că trebuie să fii dotat genetic sau ereditar, cum se zice. Să ai stomac tare, ficat pe măsură şi dinţi, tată, dinţi.
Să fie oare doar atât? Să fie vorba doar despre asta?

Păi să spunem câteva lucruri. Colegul de cameră venea beat şi vomita noaptea. Ştergeam eu dimineaţa cu un prosop linoleumul. Vezi, atunci păream să nu am nimic. Însă când mă gândesc la camera aia, la voma aia parcă îmi vine să vărs. Şi acum mi se zbate ficatul. Cu toate că se zice că ficatul nu doare. Nu doare, dar se zbate.

Ai ficatul tulbure, mi-a zis internistul. Ai băut mult? Aproape nimic. Te superi des? Mă cam supăr. Păi nu te mai supăra, lasă-le pe toate în plata Domnului. Stai liniştit. Fumezi mult? Aşa ş-aşa. În fine, uite aici metaspar, silimarină, mecopar, electovit, viplex şi mănâncă mai bine, mai mult. Şi bea apă că eşti deshidratat.

Băi, cicea, nu-ţi mai aduci aminte când nu aveam niciun ban şi tu delirai literatură prin parcuri, prin cârciumi, terase şi scări de blocuri, şi garsoniere neîncălzite. Când te credeai tare-n glandă, eu-glanda-verde, îţi ziceai. Şi ai scris tu versurile alea care prevesteau ceva:

mă credeam buricul pământului
şi te abordam în orice poziţie
mă bazam
eram tare
până ce m-a prins o scârbă
de îmbrăţişările tale udate
pozam şi eu în nevinovat
mă deghizasem cu basmaua aia
înflorată pentru a speria nişte babe cuminţi
mă credeam tare-n glandă
eu-glanda-verde
te luam din orice unghi
de prinsesem ceva muşchi
pe la braţe
parcă ţi se întăriseră şi ţie
cumva muşchii inghinali...

Îţi mai aduci aminte, măi, cicea. Păi ce credeai că dacă fumezi ţigară de la ţigară şi bei tone de cafea, şi iei dicarbocalm şi metoclopramid înainte să bei votcă, eşti tare?
Aşa credeai, sfrijitule, şi te scuipam din bolidul meu, şi te stropeam cu noroi rulând în viteză când te vedeam pe ploaie perorând pe trotuar şi gesticulând ca un apucat. Citisei şi tu câteva cărţi şi mai târziu nici măcar un telefon mobil nu aveai, fumai ţigările alea fără filtru de-mi infectai aerul pe unde treceam, aerul meu de lord. Păi ai fost un prost, băi, agarici star, un super prost.
Stăteai pe terasă cu pletele alea ale tale de rocker şi a venit un fel de aristotel decăzut şi a zis: Câte frunze sunt aici! Eşti frumos ca un glonte! Erai tu glonte, te găsise. Sau când venea ăla, inginerul absolut, şi zicea: ne întâlnim pe firmamentul pozitiv al vieţii! Care viaţă? Păi voi aveaţi viaţă, bă, insalubrilor? Aşa gândeai tu în capul ăla al tău aburit de poezii. Sau venea ăla şi vă impresiona, vi se părea interesant, păi la mintea voastră, şi debita ăla: hai să vă fac pescari de oameni! Un tâmpit. Comentaţi voi apoi ore-n şir despre ce a zis, despre ce chestie e asta: pescari de oameni. Tu crezi că mie mi-a căzut bine când foloseaţi cuvinte de-alea literare: poltron, redundant, livresc, poietică, rebarbativ ş.a.? Sau când aţi venit la mine, că aveam bani, şi mi-aţi propus să vă finanţez pentru o revistă literară: efectul de seară sau lama de ra(ă)? Eram eu semianalfabet dar mă descurcam, eram spălat, tuns, frezat, parfumat, nu ca voi care miroseaţi numai a tutun şi aveaţi şi pletele alea, bărbile alea, dinţii ăia putregăiţi.

Ridică lingura de jos, o şterse cu faţa de masă şi continuă să mănânce supa. Era sleită, era sleit, privire hepatică şi multă lentoare în mişcări, îl dureau braţele acum de la acele perfuziilor, tocmai acum simţea, se trezea uşor, uşor. Până mai ieri avea insensibilitate d-asta cutanată, nu ştiu cum se zice.
Ieşi din sala de mese, coborî treptele, se duse la dozator şi cu mâinile tremurând îşi luă o cafea, luă o gură, acelaşi gust uşor amar, aceeaşi amorţire uşoară a limbii, închise ochii, roti capul de câteva ori, îşi trosni gâtul, respiră amplu, profund. Ameţi. Înghiţi în sec de cîteva ori. Aprinse o ţigară, se înecă, tuşi. Închise ochii, strânse din cioturile de dinţi, avu un frison scurt... cu paharul de plastic în mână, cu ţigara, începu să facă paşi mici, mici de tot ca un pendul pe sfârşite spre băncile decojite sub soare din curtea spitalului.

---

Distribuie pe facebook