Bomboane străine- Irina Sandu Adăugat în 13 februarie 2010, la 19:12 | 532 afișări / 471 vizitatori |
Într-o zi o să las căştile astea baltă pe birou. O să mă ridic şi o să plec, nu voi da explicaţii, nu îmi voi cere scuze, doar îmi voi lua haina din cuier, voi ieşi pe uşă, voi merge pe coridor, voi saluta dacă mă voi întâlni cu cineva, dar nu mă voi opri să mă justific şi nici să mai fac vreun mic serviciu, oricine mi l-ar cere. Uneori sunt atât de sătulă de scris, rescris, ascultat, şters, corectat, revenit şi iar scris. Sătulă să ascult nervi la telefon, înjurături, ezitări, voci agitate, grăbite, nerăbdătoare. Am scris o grămadă de ştiri, dar niciuna de-a mea, doar ce mi-au dictat alţii, repeziţi, stresaţi, furioşi. Îmi place să îmi imaginez că sunt în locul lor, că am fost eu pe la tot felul de evenimente interesante şi că apoi dictez la telefon ştirile, pentru că nu mai am timp să vin în redacţie, nu am acces la calculator şi se închide ediţia. Cred că m-aş simţi tare bine, importantă, într-un fel. Şi cred că nu m-aş achita prost de chestia asta. După ce am scris atâtea articole am mai învăţat şi eu câte ceva, deşi uneori nu am timp să mă concentrez, doar mă grăbesc să tastez cât mai repede, să nu fac greşeli, să scriu corect numele şi numerele, să nu încurc cuvintele. Uneori apar tot felul de gafe, iar redactorul dă vina pe tine, eu pe el şi, în cele din urmă nimeni nu mai ştie cine a greşit. Am scris o dată metri în loc de kilometri şi a apărut aşa la ziar şi a fost un circ întreg. Reporterul îmi arăta notiţele şi îmi spunea că el nu ar fi putut în vecii vecilor să îmi dicteze o astfel de tâmpenie, iar eu, sinceră să fiu, cred că nu aş fi ţinut minte nici dacă ar fi vorbit despre centimetri sau de milimetri, atât eram de sictirită în ziua aia. Şi mai cred că, până la urmă, a fost vina celui care a corectat ştirea, înainte de a intra la ziar, pentru că se cheamă că e mai deştept decât noi toţi şi ar fi trebuit să îşi dea seama că o nenorocită de bibliotecă nu poate să aibă sute de kilometri liniari de arhivă.
Sunt unii care dictează în timp ce merg pe stradă şi, efectiv, gâfâie, pentru că se grăbesc cine ştie unde, iar atunci trebuie să fiu şi mai atentă. Îmi pare rău de ei, ştiu că aleargă toată ziua dintr-o parte în alta, dar mi-e milă şi de mine, pentru că vocea le e acoperită de claxoane şi de tot felul de zgomote, uneori înjurături sau muzică, iar eu trebuie să am grijă să nu cumva să greşesc.
Cea mai tare a fost una care a început să îmi dicteze de pe malul mării. A fost la nu ştiu ce simpozion, iar după aceea a dat fuguţa pe plajă şi în timp ce stătea pe cearşaf, mi-a turuit un articol de 3.000 de semne. Bătea vântul în receptor şi valurile plescăiau, se mai auzeau şi pescăruşii.. toate astea peste textele ei cu dezbateri despre protecţia socială. Îi spuneam: femeie, nu te aud, bate vântul în telefon, stai şi tu într-un fel. Scuze, fato, îmi spunea şi ea, nu am fost de doi ani la mare şi acum am dat o fugă, să prind măcar câteva ore de soare. Bate vântul ăsta din toate direcţiile, zici că e turbat. Nu te supăra pe mine.
Nu m-am supărat pe ea, ar fi fost şi culmea, pentru că e o fată de treabă, în felul ei. Şi ştiu că ne-a adus atunci, la toată redacţia, o pungă mare cu bomboane. Deşi nu ar fi fost musai, pentru că nu a fost plecată în străinătate.
De fapt, asta e o tradiţie la noi, un fel de cutumă. Dacă pleci undeva în deplasare, dacă ieşi din ţară, aduci nişte bomboane. Ziariştii tineri învaţă de la ziariştii mai bătrâni şi au grijă şi ei să transmită chestia asta mai departe. Dar nu e nevoie de prea multe explicaţii, doar vede oricine că dacă un redactor iese din ţară, aduce câte o pungă sau o cutie cu bomboane. Şi oricum, atunci când pleacă unul mai tânăr i se spune: Aa, pleci în străinătate, să ne aduci bomboane. Aşa se face. Ştii, nu? Iar dacă prinde câte o destinaţie mai cunoscută, atunci i se şi explică: vezi că alea sunt bune şi ieftine, le găseşti acolo şi acolo. Şi merită, chiar merită. Dar o să vezi tu.
Cel mai des merge lumea pe la Bruxelles. Şi asta e bine. De acolo nu prea poţi să aduci bomboane proaste. Ciocolata belgiană e fantastică, se topeşte în gură. Am uneori impresia că îmi alunecă printre papilele gustative şi că mă gâdilă. Îi simt gustul chiar şi cu cerul gurii. E ceva ce nu se poate explica prea clar, pur şi simplu te face să te simţi bine. Eu nu mă mai gândesc la nimic altceva în timp ce mănânc ciocolată belgiană. Doar rup o bucăţică, o bag în gură şi de acolo se descurcă singură. Dar, evident, se topeşte repede şi de pe birou, pentru că le place tuturor. Aşa că la cel mult o jumătate de oră de când s-a desfăcut cutia, a dispărut.
Acu vreo lună a fost o fată în Spania. Ne-a adus un fel de turtă dulce, foarte fragedă şi gustoasă. Aproape că ne-am bătut pentru ea. Am apucat să prind doar vreo două bucăţele şi apoi m-am gândit toată ziua la ea. Şi erau mai multe sortimente, cu nuci, cu migdale, cu glazură, cu scorţişoară sau cocos, învelite în ciocolată. Aş fi vrut să gust din toate, dar nu am reuşit. Şi oricum, nu se cade să te lăcomeşti aşa.
A fost o nebunie şi când a venit un coleg de la Chişinău. Moldovenii ăştia fac nişte bomboane incredibile şi le mai dau şi nişte nume ciudate, faine într-un fel. Poţi să îţi imaginezi o poveste întreagă doar pornind de la un nume de bomboană: Nu mă uita, Livada Moldovei, Chişinăul de seară, Meteorit, Zefir în ciocolată, apoi struguri în ciocolată, caise în ciocolată şi, evident, vişine în ciocolată. Toate sunt bune. Împachetate frumos şi atât de bune. Tot felul de combinaţii la care nu te aştepţi, am citit undeva că au şi petale de trandafiri. O nebunie!
Singura dată când nu s-a bulucit lumea a fost când un coleg ne-a adus nişte bomboane curioase din Suedia. Erau negre şi aveau un gust amar-acrişor, parcă erau din elastic. Ne-a spus tipul: Uite, v-am adus nişte bomboane ciudate. Pe la nordici sunt pline magazinele cu ele, dar eu nu pot să le mănânc, poate le prindeţi voi gustul. Sau măcar încercaţi, de curiozitate. Toţi au muşcat din ele cu grijă, apoi s-au strâmbat de parcă ar fi înghiţit oţet cu sare de lămâie, iar unii le-au scuipat şi le-au aruncat la gunoi. Eu m-am cam ferit, când am văzut că se lasă cu atâta suferinţă, chiar m-am gândit că poate colegul a vrut să îşi bată joc de noi. Dar până la urmă le-am gustat şi am văzut că nu erau rele deloc. Ba, după un timp, mestecându-le aşa, au început să îmi placă. Până la urmă mi-a rămas mie toată punga şi două zile am avut ce ronţăi. Iar colegii râdeau de mine, spuneau că mănânc bomboane cu petrol. Unul a început să se hlizească, m-a întrebat dacă nu vreau o ţigară şi îşi plimba bricheta prin faţa nasului meu. I-am spus să îşi bage bricheta în fund, pentru că acolo poate e mai mult petrol. Şi râdea de mama focului.
Apoi o fată, Carmen, a fost în concediu pe la casa lui Moş Crăciun, în Finlanda, şi ne-a adus şi ea o mică atenţie, deşi regula nu se aplică şi pentru cei care merg în vacanţă. A reţinut ea că îmi plac bomboanele negre şi a cumpărat special pentru mine o punguţă. Uite, pentru tine, a spus. Şi vezi că nu sunt cu petrol, sunt cu lemn dulce. Cred că am zâmbit mânzeşte şi le-am spus şi celorlalţi, ca să ţină minte: Nu sunt cu petrol, da?! Sunt cu lemn dulce. Şi un isteţ mi-a zis: vezi că dacă mănânci prea multe faci limbă de lemn. De lemn dulce, a spus altul. Oricum, în ziua aia lumea a fost ceva mai veselă decât de obicei, pentru că tot din Finlanda au venit şi nişte bomboane umplute cu votcă. Astea au trecut repede, ca să nu vadă şefii. Dar, poate, şi din alte motive.
Tot Carmen a fost şi pe la Budapesta, de unde a venit cu nişte drajeuri colorate. Duna Kavics, ne-a explicat ea, pentru că ştie ceva maghiară. Asta înseamnă pietricele de la Dunăre. Sunt arahide prăjite învelite în zahăr colorat. Au un mare defect, dacă mănânci una, mai vrei cinci, iar dacă mănânci cinci, mai vrei douăzeci şi cinci.
Mai ţin minte, de parcă ar fi fost ieri, nişte bomboane din Polonia. Cineva spunea că sunt cu lapte de pasăre şi că fac şi moldovenii aşa ceva. Într-adevăr, erau uşoare, le striveai cu limba: mering cu arome de vanilie sau lămâie, învelit în ciocolată.
Singurele de care aproape că mi-a părut rău că le-am mâncat au fost cele din Viena. Ambalajul era foarte elegant, cu litere aurite şi cu portretul lui Mozart. De obicei, lumea pune punga pe masă şi ne spune să mâncăm. Acum însă colegul a trecut pe la fiecare şi ne-a servit din cutie. Ştia el ce ştia, pentru că nu erau prea multe. M-am uitat la bulgăraşul acela învelit în staniol auriu, pe care era chipul lui Mozart. Parcă era o jucărie, te aşteptai să cânte sau să facă vreo ghiduşie. Însă lumea a început să mănânce şi toţi spuneau: Mamă, sunt bestiale! aşa că nu m-am putut abţine şi am muşcat şi eu. Imaginaţi-vă că sub învelişul acela de ciocolată erau marţipan, fistic şi nuga. Poate mai erau şi alte chestii, dar nu le-am identificat. Nu îmi venea nici să vorbesc, atât erau de bune. Aveam impresia că dacă aş fi spus cuiva ceva despre ele, aş fi pierdut din gustul lor.
Bine, unii nu apucă să cumpere bomboane, pentru că sunt foarte grăbiţi sau pur şi simplu nu le pasă. Alţii se dau peste cap să ia măcar o cutiuţă, chit că nu au timp şi poate nici bani prea mulţi. Ştiu că unul a adus o pungă amărâtă cu nişte caramele lipicioase, aveau ambalajul cleios şi păreau tare năpăstuite. Ca nişte bomboane refugiate într-o ţară străină şi rece. Am mâncat însă de politeţe, pentru că făcuse omul atâta drum, dar şi de curiozitate. Şi adevărul e că dacă treceai de ambalajul ală nenorocit, nu îţi părea rău.
Am pierdut câteva ocazii importante, pentru că am ajuns mai târziu la serviciu, aşa că am ratat bomboanele din Italia, din Turcia şi din Siria. De Italia şi de Turcia nu îmi pare rău, poate că o să ajung acolo şi o să-mi cumpăr singură. Însă pentru alea din Siria am înjurat o jumătate de oră în gând. Şi tot întrebam: cum au fost, ce gust aveau, cu ce seamănau? Era o cutie mare şi albastră trântită în coşul de gunoi de lângă biroul meu. Am văzut-o toată ziua, parcă vroia să îmi facă în ciudă.
De fapt, m-am gândit mai bine. De ce să plec de aici? La toamnă mă înscriu şi eu la nişte cursuri de jurnalistică, apoi mă duc la şefa şi îi spun: Lasă-mă şi pe mine pe teren, să vezi ce articole îţi scriu! Poate o să mă trimită şi în străinătate. Şi atunci o să cumpăr kilograme de bomboane (da, am scris bine, acum nu am greşit: k-i-l-o-grame de bomboane), o să pun câte un pachet pe fiecare birou şi o să le spun: Mâncaţi bomboane americane, le-am adus special pentru voi. Şi ei o să se bucure. Pentru că atunci când mănânci bomboane din altă ţară e ca şi cum ai fi fost puţin pe-acolo, măcar puţin.
Distribuie pe facebook
