Bunica mea şi Catalonia în sărbătoarefragment epic (1) - Dragoş Vişan Adăugat în 12 iulie 2010, la 10:03 | 164 afișări / 133 vizitatori |
Zi de luni, douăsprezece, în miezul verii. Poimâine e ziua căderii Bastiliei şi mă prezint la concursul naţional.
Un cer neted ca pâinea, puţin rumenit de razele soarelui matinal. Vrăbii şi lăstuni fac zgomot. Se aud şi graurii ce fluieră prelung, se ceartă, pun ţara la cale. Verdele neconsumat, neîngălbenit nici pe margini, triumfă în acest an ploios, care a început cu munţi de zăpezi şi pare că vrea să ia în stăpânire, odată cu piramidele Soarelui şi Lunii din Mexic, Cernica, Băneasa, Snagovul, Piaţa Unirii, Gara de Nord, Herăstrăul, Militarii, Drumul Taberii, Bercenii, podul Mogoşoaiei, Opera, Ateneul, Calea Victoriei şi Calea Griviţei.
Aerul nu mai este brăzdat de ameninţările sonore şi de frânghiile prelinse de întunecat matineu, ca în zilele şi săptămânile trecute. Cine se trezeşte imediat după ora şase, chiar dacă ar fi putut şi pe la nouă, îşi lungeşte trupul peste zidurile etajului său, debordând cu pofta de stăpânire sau explorare, străpungând energetic ferestrele închise, nu cumva să intre ţânţari nici la bucătărie, nici în camera unde iubita îşi continuă somnul frumuseţii, precum animalele toropite de primele raze.
Ruud Gullit o fi supărat că naţionala sa, echipa zburătorilor olandezi a fost învinsă aseară chiar la sfârşitul prelungirilor, de-un atac năprasnic spaniol. Combinaţii şi viteză năucitoare, şut imparabil… Carol Quintul şi Filip al II-lea, iată, se trezesc din somnul lor veşnic, din giulgiuri de satin ori atlas negru cu purpuriu, vişiniu şi se reped încă o dată să cucerească, precum fluxul Atlanticului şi-al Mării Nordului, ţinuturile joase, tot mai joase ale bogatei Flandre. În Catalania, Castilia, Ţara Bascilor, Madrid, Zaragoza, Sevilia, Toledo s-a chiuit şi cântat în noaptea asta, dacă nu şi-acum, când alţi tineri fericiţi vin în schimbul doi al bucuriei şi ovaţiilor. Se miră păsările că nu se mai poate dormi pe crengile Spaniei, câinii caută năuciţi un locşor unde să-şi încovrige spinările, acoperindu-şi boturile cu labele. Tinerii care au dormit, fete şi băieţi serioşi, cu frunţile mândre, puţin impertinenţi, se echipează să iasă în grup ca să se scalde în valuri. Vecinătatea lumii întregi, Mediterana şi Oceanul Atlantic trebuie să le ia odată transpiraţiile care i-au trecut până acum, mângâind gâturi răguşite, bronzându-le pielea pe care-şi tatuaseră culorile steagului de conchistatori. Şi Portugalia vecină poate în sfârşit să petreacă, pentru că optimile în care ea a fost învinsă de roş-galbeni valorează abia acum cât o finală mică în care ar fi ieşit victorioasă, suflând teritorii ale lumii de sub nasul coroiat al spaniolilor matadori. În Catalonia, regatul fotbalului, nu se vorbeşte limba oficială. Aici bucuria are o exprimare mai cosmopolită decât în restul Spaniei. Localnicii au conştiinţă transfrontalieră. Rezonanţe din franceză şi italiană, un fel de esperanto natural se aud la orice colţ de stradă, pentru urechile oricăruia dintre turiştii străini. Limba catalană e cea mai frumoasă dintre surorile neolatine. E limba prieteniei. Puterea francezei lui Napoleon, răsfrântă în influenţă culturală, deopotrivă cu impactul stăpânirii în diferite sau identice veacuri a Centrului şi Sudului Italiei, au făcut din limba catalană idiomul etern al lui Don Juan, fertilizând spornic vorbirea femeilor, născându-le prunci băieţi, cu geniul driblării barceloneze, italiene şi franceze.
Café doMonaco, Alvo Ra Da s-a răcit de-o oră în recipient, pe scaunul de lângă capul muzei mele adormite. Mă dojenise la şase jumătate, când i-o adusesem, spunându-mi mucalit două vorbe:
- Mergem undeva, iubitule?
I-am răspuns:
- Dacă vrei, înconjurăm şi lumea. Acum dormi, ca să prinzi forţe.
Aşa vorbim, fără vreun ocol, ocoliş, de parcă am lua-o mereu pe scurtături. De fapt trupurile noastre îşi comunică. Aseară mai adormisem de câteva ori când îmi citise din „Trandafirul galben”. Nu văzusem până atunci decât începutul finalei, sfârşitul primei reprize. Însă după ce am făcut extaziaţi dragoste, când ea făcea un duş, am dat drumul la televizor chiar la faza când s-a marcat golul. Nici acum nu ştiu dacă a fost unicul gol.
Iubita a dat drumul la televizor. S-a făcut chiar acum ora opt. Mă uit la ea şi mormăie scurt a întrebare, adică mă-ntreabă din ochi ce-am mai scris pe laptop. N-aş vrea să-i arăt. Pe Antena 3 arată lumea, atât din Spania îmbăierii şi-n fântânile oraşelor, cât şi în barurile noastre, unde s-or fi băut la repezeală Atlantice şi Mediterane de beri. Nu de alta, dar creşte noua revenire, printr-o sărbătoare, a latinităţii masculine. Adrenalina românilor e maximă acum, între un triumf spaniol şi o reamintire a revoluţiei franceze.
Numai Cotrocenii rezistă, impenetrabili şi la străpungerile cu berbecele, catapulta, ghiuleaua soarelui de iulie. Nicio maşină de război nu-l poate face pe locatarul Cotrocenilor să iasă din deceniul minim calculat de el, să fie aruncat pe stradă.
În nopţile anterioare, dar şi acum am avut vise fascinante, unele însă triste. Oricum, revelatoare. I le-am povestit şi Iubito_Unei. Am visat-o pentru a treia oară. Ne-am văzut prima dată acum fix două luni. De-atunci distanţele care existau între noi au fost înghiţite, precum vreo trei-patru râuri Milcov la un loc. Am fost la trei nunţi. Ultimele două, cea a verişoarei mele din Constanţa şi cea a colegei ei însărcinate, ne-au dus paşii, într-o singură săptămână, de pe litoral până în marele nostru oraş, Micul Paris, copia asta structurată încă occidental-interbelic. Am visat-o şi pe bunică-mea. Era în aceeaşi încăpere mare cu tataie. M-am dus mai întâi la el. Taică-miu îmi spusese să cumpăr o carte, de un oarecare Zimcenco. Auzi, frate, nume de autor. Nici nu ştiu ce-a scris. Visul îmi spunea că aş mai fi cumpărat din librărie şi-o simplă carte de bucate. Nu ştiam cui s-o dau, bunicului sau bunicii mele. Dacă stăteau acolo împreună, la distanţă de-un pat şi ceva între ei, bunica fiind o bucătăreasă dobrogeană neîntrecută, m-am gândit că ei i-ar plăcea noua carte de bucate, ghidul gastronomic. Erau aşa de frumoşi dormind. În paturi de campanie, în aceeaşi modernă rezervă de spital. Tataie a deschis o privire caldă. Apoi s-a ridicat şi-a ieşit (pe uşa salonului ori pe uşile multiple ale visului meu, recăzând într-un somn liniştit, că ne revăzusem). N-am avut timp să-i dau cartea.
Apoi m-am apropiat de patul bunicii.
Aici trebuie să spun că mamaie Dica a suferit pe la mijlocul săptămânii trecute primul său atac cerebral din viaţa ei. Mai avusese probleme circulatorii, îi mai amorţise şi-n alţi ani mâna stângă, avusese ameţeli nasoale. Însă se înspăimântă în zori. Dimineaţă nu se mai putea ridica din pat. Înţepenise. Şi acum este la spitalul judeţean din Constanţa, cu perfuzii. E vegheată de cei cinci copii ai săi, de Jan, taică-miu, Iordan din Mangalia, Costică, tanti Domnica (sau Domniţa) şi mai ales de căte Didi (Didina), mezina ei şi naşă-mea, cea mai veche angajată a farmaciei acestui spital. Abia i-a recunoscut în seara internării pe copii şi nepoţi.
Fusese la nunta verişoarei mele Cristina. A trebuit să urce pe 3 iulie, la orele 20.00 scările în spirală ale restaurantului Queen, situat cam pe unde începe, din oraş, bulevardul Mamaia. La patru şi jumătate, spre cinci dimineaţa, eu am chemat un taxi. Insistasem să plece mult mai devreme. Dar ce, a vrut ea s-asculte? Dacă stătuse-n toamna trecută până-n zori şi la nunta Ancuţei, “doctoriţa mamaiei”, cum să nu stea şi până la cântarea Periniţei pentru Cristinica, sora mai mică a Ancuţei? Dar iată că după două-trei zile trupul bunicii, chiar dacă fusese aproape luat pe sus de mine, mătuşa Domnica (soacra mică) şi taică-miu pe scări, atât la primul etaj al blocului unde locuieşte, cât mai ales la restaurantul Queen, n-a mai rezistat ca un fort neatins de asediul neîncetat al celor peste optzeci şi opt de ani cât numără buna noastră mamaie. Chiar este cea mai frumoasă bunică din lume. A început să citească imediat ce-a împlinit optzeci de ani. A putut să lectureze zeci de cărţi, atât de literatură cât şi religioase, pe unele chiar de trei-patru ori (de exemplu pe cele ale lui O. Dunăreanu despre Ostrov, Băneasa, Almalău, Esechioi, unde se născuseră şi trăise chiar ea şi tataie până pe la treizeci şi cinci de ani, romanele doamnei Romanescu din Mangalia, cărţile tuturor convorbirilor cu Ilie Cleopa etc.). I-am luat două interviuri lungi, cu reportofonul luxos, subţire ca un mic baton de Bounty al iubitei mele, venită special la Constanţa de patru ori, s-o cunoască şi să primească binecuvântarea ei. Mamaie are acum pareză. Mâna stângă i-a rămas rigidă pentru totdeauana. O să-i fac masaj, dar nu ne aşteptăm să o mai mişte. Are o crispare a obrazului stâng. Încă nu poate să-şi mai mişte piciorul stâng. Abia poate să articuleze cuvintele. A mâncat din prima zi a internării sale iaurt. A doua zi şi supă. Turnate cu seringa fără de ac în gură.
Şi eu am visat-o de aici, de la Bucureşti, pe un pat de campanie. Bine că n-o fura bunicul. Bine că a putut să se ridice imediat în capul oaselor şi să mă sărute. Mamaie e tot ţărancă, deşi ultimii cincizeci de ani şi ceva i-a petrecut numai la oraş. M-a pupat pe gură. Pentru ea nu există noul cod al manierelor. Ea îşi arată dragostea faţă de noi cum ştie c-au făcut-o şi strămoşii, cu un sărut mediteranean, foarte creştinesc de altfel, ca în Spania, America Latină, Sardinia şi Italia.
Oare de ce taică-miu îmi spusese să aduc lui tataie cartea scrisă de Zimcenco, iar mămăiţei mele una de bucate?
Te învârt, Iubito_Una în mijlocul camerei şi a garsonierei de la etajul cinci. Nu-i nevoie să-mi răspunzi. Taci. Ne mâncăm din ochi, precum tataie şi mamaie când erau tineri. Când a fost tataie flăcău? Ştiu. Niciodată. L-a avut pe taică-miu la şaptesprezece ani. Bunică-mea l-a născut pe primul său fiu la nouăsprezece ani, în septembrie 1941.
- Iubito, m-ai întrebat în semitrezie dacă mergem undeva. Încă n-avem nimic în program. Sunt de-acord să mergem la Ponoare şi la Sighişoara în vara asta. Nici n-am călcat pe-acolo.
- Da, iubi Gullit, mergem unde vrei tu. După ce dăm o fugă prin Constanţa.
- Da, la mare, unde bunică-mea e vegheată mereu. Ne vrea aproape. Se va ridica ea. „Năcădei, năcădei” – în bulgăreasca din care tataie ştia mai multe cuvinte, deşi amândoi se trăgeau de prin părţile Sibiului veacului XIX. „De voi cădea, mă voi ridica eu!” – ne povestea de prin Aidemir mamaia.
Distribuie pe facebook
