Ca şi cum...- Zoltan Terner Adăugat în 05 mai 2010, la 12:41 | 237 afișări / 205 vizitatori |
Zoltan Terner
Ca şi cum..
eseu
În 1911, un filozof pe nume Hans Vaihinger, a publicat în Germania, o carte intitulată "Filozofia lui “Ca şi Cum”. (Philosophie des Als Ob). În 1924, cartea a fost tradusă în engleză (Philosophy of “As If”). Lucrarea n-a suscitat cine ştie ce interes. A fost considerată mai degrabă o excentricitate provocatoare. Autorul demonstra pe aproape 500 de pagini că majoritatea conceptelor ştiinţei şi ale filozofiei sunt invenţii ale imaginaţiei teoretice, ficţiuni ale intelectului. Începând cu materia, substanţa, atomul, cauzalitatea, realitatea, existenţa, şi terminând cu electronul, undele electromagnetice, protonul, energia, infinitul, raţiunea, lucrul în sine al lui Kant, etc. Ficţiuni şi nimic altceva. Le folosim pentru că ne sunt utile în cercetare, în cunoaştere în general, dar nu ştim decât vag ce reprezintă. Le mânuim însă “ca şi cum” am şti. Şi chiar le “ştim” până la un punct. , ambiguu şi formal-logic. Folosindu-le, uităm însă că nu sunt decât ficţiuni. Le acceptăm “ca şi cum” ar fi “adevăruri”. Certitudini.
Spre sfârşitul secolului XX, cartea lui Vaihinger a început să fie redescoperită, constatându-se că ideile pe care le conţine concordă cu noile vederi ale filozofiei cunoaşterii şi ale gândirii postmoderne în general. Filozoful lui “ca şi cum” a fost proclamat un fel de precursor al postmodernismului. În 1998 a apărut un articol destul de amplu care vorbea despre “prezenţa fantomatică” a filozofului german în studiile de teorie a literaturii. Apoi alţii au atras atenţia asupra actualităţii concepţiei despre ficţiunea mintală în numeroase alte domenii de cercetare. Azi “prezenţa fantomatică” a lui Vaihinger poate fi sesizată în toate articulaţiile ştiinţei şi ale gîndirii filozofice postmoderne.
Ceea ce îmi propun în aceste glose nu este altceva decât o încercare de lărgire a sferei de de aplicabilitate a principiului lui “ca şi cum “. Acesta fiind valabil nu numai în cultură şi ştiinţă, ci şi în sfera vieţii individuale şi sociale a omului, în mentalităţi, comportamente şi activităţi umane.
Trăim într-o lume a lui “Ca şi cum”. Omul este un animal care se conduce după schema atotprezentă şi atotputernică a lui “CA ŞI CUM “. Îl voi transcrie în continuare doar prin iniţiale: c.ş.c.
Încep cu începutul : omul e muritor, dar se comportă în toate cele c.ş.c. ar fi nemuritor. E slab, fragil, “trestie gânditoare” cum l-a definit Pascal, dar se comportă c.ş.c. ar fi atotputernic, invincibil.
Omul este un animal inventator de mituri, metafore şi ficţiuni de tot felul şi care se face apoi că uită caracterul ficţional al acestora şi se comportă faţă de ele c.ş.c. ar fi realităţi, adevăruri, lucruri şi fiinţe care “există”. Vorbim de Prometeu c.ş.c. ar fi existat. De Hamlet la fel. Ne referim la îngeri,diavoli, judecători cereşti, zei şi dumnezei, c.ş.c. ar exista.
Ficţiunile, c.ş.c.-urile sunt prezente în tot ce este omenesc. Rostim fel şi fel de lucruri despre absolut, infinit, eternitate, timp, spaţiu, mişcare, energie, etc., fără a şti despre ce vorbim. Dar c.ş.c. am şti. C.ş.c. am deţine adevărurile despre transcendent şi despre materie. Aceasta din urmă, nefiind încă definită de nimeni în mod clar şi “substanţial”. Nu ştim ce este natura intimă a energiei, misteriosul fenomen care acţionează la distanţe enorme ale universului ca şi la distanţe infinit de mici ale lumii subatomice, asta nu ne împiedică însă să folosim “noţiunea”, c.ş.c. i-am cunoaşte “firea” şi “fiinţa” intimă.
Ştim că “viaţa de apoi” este o ficţiune, ne comportăm însă, mulţi dintre noi, c.ş.c. ar fi o realitate.
Ştiu sau bănui care sunt limitele şi nejunsurile mele dar mă comport c.ş.c. aş fi cel mai deştept, ştiutor şi destoinic om de pe planetă. Ştiu că faţă de imensitatea universului şi în raport cu populaţia globului eu sunt un punct infinit de mic, dar mă comport c.ş.c. aş fi osia lumii, centrul universului, cel mai important, cel mai …. Şi chiar sunt, adică trebuie să trăiesc c.ş.c. aş fi. Văd că soaţa mea e marcată de vârstă, intrată bine în toamnă, dar o numesc tot “fetiţă”.
Nu credem în mituri, nu ne facem iluzii asupra cunoscuţilor şi amicilor şi nu preţuim convenţiile sociale, dar ne comportăm c.ş.c. am crede în ele şi le-am preţui. Omului îi este greu, - dacă nu imposibil - să evite c.ş.c.-urile relaţiilor cu semenii. Le numim “minciuni convenţionale”, politeţe, urbanitate, diplomaţie, făţărnicie, prefăcătorie. Ne comportăm c.ş.c. am fi actori. Shakespeare ştia de c.ş.c.-urile comportamentului uman când a spus că “lumea este o scenă”. Jucăm roluri, purtăm mască, uneori măşti succesive, dar ceilalţi se fac că uită, fac abstracţie de ele şi le iau drept feţele noastre. Jucăm roluri pe care ni le scriem noi înşine sau hazardul, purtăm măşti pe care ni le confecţionăm noi sau viaţa noastră. Jucăm roluri pe care ni le pro-punem, ni le im-punem, ni le com-punem. Noi sau ceilalţi.
Vorbim la telefon şi zâmbim sau ne încruntăm, gesticulăm, c.ş.c. interlocutorul ar fi de faţă. Asta înseamnă că până şi instinctele noastre lucrează potrivit “principiului c.ş.c”. Confundăm masca cu faţa. Ficţiunea cu realitatea, minciuna cu adevărul. Nu este asta şi o parte din mecanismul artei, domeniul prin excelenţă al ficţiunilor ? La un spectacol de teatru nu ni se întâmplă să uităm că actorul este actor şi nu Iago sau Macbeth sau Faust ? Ca spectatori percepem ficţiunea c.ş.c. ar fi realitate. Ca cititor de roman ajung să mă simt c.ş.c. aş fi în faţa unor întâmplări reale. Povestesc sau mi se povesteşte o tragedie iar eu râd c.ş,c. ar fi o comedie. Povestea o numim tragi-comică. Mă arunc în aventuri implicând mari riscuri şi eforturi supraomeneşti, dar trăiesc chinurile prin care trec c.ş.c. ar fi plăceri. Îmi satisfac nevoia de adrenalină.
Ficţiunile, c.ş.c.-urile se bazează în cea mai mare parte pe asemănări, analogii. Poezia, metafora, parabola, povestirea, chiar şi artele plastice, sunt mijloace de cunoaştere a oamenilor şi a lumii prin mijlocirea logicii lui C.Ş.C. Două-trei trăsături de penel, câteva pete de culoare pe pânza pictată, un acord muzical, ne trezesc sentimente şi viziuni c.ş.c. am fi în faţa unor manifestări ale lumii şi ale armoniilor ei.
Un cuvânt poate fi un întreg ghem de c.ş.c.-uri. În artă, în ştiinţă, în filozofie, inventăm câte un cuvânt şi glosăm în jurul lui, şi suntem mulţumiţi, chiar încântaţi, c.ş.c. am fi creat sau descoperit nişte adevăruri. Spunem suflet, conştiinţă, inconştient, subconştient, c.ş.c. astea nu ar fi doar ficţiuni.
Ne referim la “fapte sufleteşti”, spunem “spirit”, “interiorul eului”, “adâncimile” lui, uitând că sunt simple metafore, ficţiuni, c.ş.c.-uri.
Vorbim c.ş.c., tăcem c.ş.c., ne emoţionăm c.ş.c. …
Ca şi arta, magia se baza şi ea pe analogiile implicate în c.ş.c. În lipsa vinovatului, îl executau în efigie, c.ş.c. ar fi fost de faţă. Îi scriem numele cu literă mică c.ş.c. asta ar acţiona asupra lui. Scuipăm pe imaginea lui, rupem fotografia celui duşmănit de noi, c.ş.c. ….
Cum spunea şi Vaihinger în cartea sa, ficţiunile, c.ş.c.-urile, ne sunt necesare, ne uşurează efortul de cunoaştere şi înţelegere a lumii. Fără ficţiuni intelectuale, psihologice, comportamentale, de comunicare şi de acţiune, nu ne-am putea adapta la lume. Fără setul minimal de c.ş.c.-uri nu am putea nici supravieţui.
Suntem vânduţi unor c.ş.c.-uri. Ne lăsăm conduşi de ele. Dominaţi de ele. Credem în ele. În numele unor ficţiuni sângeroase, al unor blestemate c.ş.c.-uri, cum ar fi rasa,clasa, arian, proletariat, duşman de clasă, oamenii au fost împinşi să se urască între ei, să se războiască pentru ele, să se masacreze unii pe alţii, să se extermine. Sau, mai nou, să se sinucidă, ucigând pe alţii. Forţa distructivă a unora dintre ficţiuni este înspăimântătoare. Ea e în stare să cuprindă, ca o molimă, mari mulţimi de oameni. Istoria secolului care a trecut s-a scris cu sângele multor zeci de milioane de fiinţe umane nevinovate. A fost un teribil tribut plătit ficţiunilor destructive.
Să nu uităm însă că există şi ficţiuni benefice, constructive, chiar vital necesare. Ele stau la temelia adevărurilor care clădesc realitatea în care trăim. Ele instituie lumile omului. Trăim „ca şi cum“ am fi fiinţe eterne, măreţe, conduse de raţiune, curate, supuse regulilor etice. Din păcate, doar ca şi cum…
Ne ducem viaţa în ficţiunile lui c.ş.c. Ne apărăm cu aceste ficţiuni, ele ne slujesc drept scut, adăpost, ne hrănim cu ele, ne refugiem în ele, ne justificăm cu ele. Ne înnobilăm prin ele. Ne jucăm cu ele. Ficţiunile, caşicum-urile, sunt spaţiul libertăţii noastre de joc şi de creaţie.
Suntem oameni dacă şi pentru că suntem în stare să creăm ficţiuni întemeietoare de lumi. Ca şi cum am fi îngeri sau dumnezei. Ca şi cum….
Distribuie pe facebook
