Cabel - Jan Timus Adăugat în 14 februarie 2010, la 16:28 | 498 afișări / 428 vizitatori

marţi

Mi se pare ciudat că am rămas acasă. Colegii mei sunt la şcoală, iar eu stau în pat, cu piciorul drept aşezat pe o pernă. Lângă mine, un scaun cu o cană de ceai răcit, în care plutesc două felii de lămâie. Aş putea să dau drumul la televizor sau la muzică. Aş putea să dorm ca niciodată.
Mă întind cu greu până la birou, răsucindu-mă, sprijinindu-mă cu palmele pe covor. Reuşesc cumva să iau un teanc de coli şi cartea de sociologie; e cea mai mare, numai bună ca suport. Mă împing înapoi în pat, gemând. Sper că nu s-a mişcat nimic înăuntru, oasele sunt bine fixate în carcasa rece de gips. Mă odihnesc câteva clipe, apoi mă întind spre poliţa de deasupra, după cărticica despre origami primită de ziua mea de la Remus. Citesc atent indicaţiile şi mă apuc de treabă.
Timpul trece repede astfel, îndoind hârtia cu precizie, urmând mereu linii invizibile ca un explorator al gheţurilor; până când în vârful degetelor îmi creşte o lebădă. Apoi un elefant. Apoi un purcel. Mă descopăr amuzat de frumuseţea stilizată a formelor albe. Închise în simplitatea lor sugestivă, ele mă liniştesc şi mă ajută să uit...
S-a întâmplat ieri, în pauza mare. Ieşisem şi eu ca mulţi alţii să respir raze de soare îngheţat. Era prea puţină zăpadă ca să fie într-adevăr frumos, dar aerul iernii avea ceva curat şi binefăcător. Prostii! Ieşisem pentru că Iulia era şi ea afară. Se plimba la braţ cu Nicoleta, ciripeau vesele ca de obicei. Le urmăream de la distanţă, prefăcându-mă interesat de sendvişul cu caşcaval. Părul ei blond se umpluse de lumină şi răsfirat de câte o adiere mi se părea o frunză alunecând întârziată.
Aş fi vrut să intru în vorbă cu ea, sub orice pretext. Sau măcar să mă fac observat. Într-un colţ al terenului de sport, câţiva făcuseră un lunecuş, pe care se aruncau frenetici ca să-l lungească. Păreau nişte copii gălăgioşi a căror bucurie creştea odată cu gheaţa. Terminasem gustarea şi nu mai ştiam ce să fac, aşa că m-am alăturat grupului. Am aşteptat puţin până mi-a venit rândul şi mi-am luat avânt. Numai bine, fetele tocmai se întorceau dinspre capătul curţii, aveau să mă vadă.
Dar când mi-am dat drumul pe gheţuş, am constatat brusc că tălpile ghetelor mele noi nu sunt prea potrivite pentru asta. Abia am înaintat vreun metru şi piciorul din faţă s-a împotmolit în luciul întunecos. Greutatea impulsului iniţial mă trăgea înainte însă şi am căzut mototolit. Hohotele de râs au fost imediat acoperite de strigătul celui ce venea din urmă. Îşi dăduse drumul fără să mai aştepte să ajung la capăt şi acum se prăvălea peste mine. Trupul său greoi îmi izbi ţeasta de pământ. Piciorul scrâşni răsucit scuipându-mă cu durere. AAAuuu!
Ochii mi s-au umezit aproape instantaneu. Mai mult de ciudă că eram la pământ şi că deasupra mea era chiar Matache-Măcelaru. Un sfert de clipă i-am simţit respiraţia afumată; s-a ridicat repede şi a încercat să mă pună şi pe mine pe picioare, chicotind tâmp. Când a văzut că nu mă pot ţine, m-a lăsat să cad la loc şi a şters-o.
Îmi priveam piciorul contorsionat ca o ideogramă şi plângeam înfundat. Prin lacrimi, în grupul curioşilor adunaţi, i-am văzut ochii; Iulia părea speriată sau poate numai mirată de întâmplare. Şi-atunci am plâns şi mai tare. Gheorghe, proful de serviciu, m-a cules de jos, m-a dus în cabina portarului şi a chemat ambulanţa... Acolo, aşteptând în scaunul tapisat cu cojoace de oaie am avut timp să-mi învăţ durerea pe dinafară...
O nouă lebădă se naşte din mâinile mele. Sunt din ce în ce mai graţioase. Le aşez frumos una lângă cealaltă pe pătura întinsă. Formez un pătrat, o falangă; dar îmi mai rămân trei şi nu ştiu ce să fac cu astea. Le redistribui în două formaţii de câte şase.
Mai bine mă apuc de avioane. Le voi arunca înspre lustră şi umplu camera cu ele. În curând va veni mama de la lucru, le va strânge. Va goli plosca de urină, va aerisi. Încep să mă plictisesc.


sâmbătă

Prima zi de vacanţă. Ceilalţi se bucură, probabil. Eu sunt deja sătul de stat acasă.
Ai mei au plecat la biserică. Ei, acesta ar putea fi totuşi un motiv de bucurie. N-aveam niciun chef să merg azi acolo. De fapt, niciodată. Mă plictisesc cântecele cu versuri simpliste şi armonii repetitive. Iar cuvântările pastorului le ştiu deja pe de rost. Dar cel mai stupid mi se pare faptul că după adunare se strâng toţi grupuri şi discută însufleţiţi: Foarte frumoasă pilda cu fraţii dată de pastorul Vasile; da, m-a impresionat şi pe mine; e un om foarte citit; daaa şi e plin de darul lui Dumnezeu; da, cred că se roagă foarte mult; şi ce voce plăcută are; dar şi Neemia a citit foarte frumos astăzi din cartea Facerii; altfel, cum o mai duceţi; mă supără puţin gâtul, mă tem că mă răcesc; ce mai face doamna Gliga, vecina dumneavoastră; bine, bine, chiar ieri m-am întâlnit cu ea, venea de la biserica lor, la ei prima vineri e foarte importantă, ştiţi; da, sigur şi duminica, ha-ha-ha; da, şi duminica, ha-ha...
Şi mama şi tata stau lipiţi într-un zâmbet îngheţat; şi sunt atenţi unul cu altul de parcă n-ar fi în pragul divorţului. Dar acolo cel puţin nu pot să se certe. Pot numai să cânte: Cât de bogat şi minunat este Cuvântul Sfânt, căci multe-avem de învăţat trăind pe-acest pământ. În dragoste supuneţi-vă, în pace să trăiţi, cu-adevărat iubiţi-vă, de rău să vă feriţi. Nu faceţi certuri, dezbinări, trăiţi în pacea Sa, căci Domnul ne-a-nfrăţit pe toţi pe dealul Golgota. Simţiţi cu toţi că sunteţi fraţi răscumpăraţi, iubiţi, căci suntem toţi de-acelaşi neam şi toţi spre cer porniţi. E-atât de greu de-naintat, suntem de toţi loviţi, strângeţi dar rândurile-acum, căci e mult de luptat.
Sprijinit în cârjă, trec şchiopătând printre lebedele risipite pe covor şi mă apropii de geam. S-a făcut frig, simt cum aerul rece traversează pereţii de beton şi se izbeşte în mine. Pe balcon văd câţiva porumbei. Au coborât pe dulăpiorul de scule şi nimicuri şi se învârt bezmetici pe placajul lucios. Unul dintre ei, un mascul cu gâtul împodobit cu irizări verzi-violete se tot agită printre femele. Le dă târcoale şi din când în când câte un ghiont cu pieptul puternic. Acestea se prefac că nu îl observă; ciugulesc fire de praf sau firimituri imaginare.
Ar trebui să le dau ceva de mâncare. Lângă pat, pe o farfurie, se află o felie de cozonac. De când s-a întâmplat accidentul, mama mă lasă să mănânc în pat. Mă întorc după ea, deschid uşa balconului şi presar firimiturile pe tăblia dulăpiorului. Porumbeii au zburat, dar se vor întoarce. Iau halatul pe mine şi trag scaunul lângă calorifer.
Mi-e dor de Iulia. Aş putea să o sun. Am numărul ei de la Ghiţă, l-am luat împreună cu altele când am primit telefonul.
Dar ce să-i spun?


miercuri

Oraşul se întinde până departe, pudrat cu cafeniu şi fulgi minusculi. E o linişte deplină. Cei mai mulţi dorm după ce azi-noapte au fost cu colindul, au mâncat, au băut şi s-au uitat la televizor.
Ai mei sunt la biserică iar. Azi vor sta mai mult. După adunare va fi un program artistic dat de cei mici, apoi se vor împărţi cadouri. Dulciuri. Până de curând mergeam şi eu în faţă să-mi capăt porţia. Acum mi-ar fi ruşine. Nici soră-mea nu cred că mai merge anul acesta. E domnişoară. Dar la program va participa desigur, cu chitara.
Stau la geam, învelit într-o pătură şi aştept să vină porumbeii. Le-am pus firimituri şi boabe de orez.
De origami m-am lăsat de când am citit pe net povestea fetiţei din Hiroshima bolnavă de cancer; ca să se vindece a început să facă 1000 de cocori din hârtie. Credea în superstiţia asta, spera că se va produce o minune. Dar a murit înainte să termine şi de atunci colegii ei şi alţi tineri se adună an de an la monumentul păcii şi depun mii de cocori... Ce să zic!...
Tot căutând, am dat şi peste un site unde se prezentau cazurile unor copii bolnavi de leucemie ca să se adune bani pentru operaţii în străinătate. Fotografia unui puşti chel mângâindu-şi mama, care plânge. Şi iritarea crescând tulbure în mine.
O ameţeală ciudată mă prinde. Ca atunci, în clasa I, când mă chinuiam să leg semnele strâmbe din abecedar. Nu pricep de ce oamenii se agaţă furibunzi de viaţa asta de doi bani. De parcă supravieţuirea pentru încă o zi i-ar face mai fericiţi. Ca şi cum zâmbetele, îmbrăţişările, bârfa, averea, puterea şi toate celelalte prăjiturele cu care se amăgesc ar putea anula Hiroshima. Sau lagărele de concentrare; sau măcar una din miile de crime şi nedreptăţi zilnice de pe tot pământul.
Se tem să moară. Se tem să plece pentru că nu ştiu ce îi aşteaptă dincolo. Poate-o fi judecata cea dreaptă, poate paradisul – cum spune pastorul Vasile, dar ca să ajungi acolo trebuie să-ţi duci cu răbdare crucea până la capăt. Trebuie să înghiţi rahatul în întregime. Să papi tot, să fii îngeraş.
Sau nu e nimic... Şi atunci au câştigat cei care au ales să fie puternici aici. Fiarele i-au înghiţit pe fraieri. Şi toată lumea e O.K.
Au sosit porumbeii. Mai întâi unul mai curajos s-a oprit pe balustrada balconului privind precaut în toate părţile. Un salt scurt şi începe să ciugulească harnic. I se alătură curând încă patru. Bagă în ei cu disperare, ciocănesc cu clonţurile, parcă sunt maşini de cusut. Masculul a mâncat cel mai puţin. De abia a apucat câteva boabe că s-a şi apucat să curteze femelele. Vrea să profite de foamea lor. Se învârte neobosit când după una când după alta, cu aceeaşi disperare de a-şi asigura supravieţuirea genetică.
Ultimul a coborât un porumbel şchiop. S-a oprit cu greu pe suprafaţa lucioasă, se vede că îl doare piciorul umflat. A început şi el să ciugulească flămând pe la margine, unde boabele sunt mai rare. Are nevoie de mâncare ca să se întremeze, se vede că e slăbit. Dar masculul cel trupeş nu pare impresionat de soarta fratelui său. Se întrerupe deodată din hora tembelă şi se azvârle cu capul în el, Şchiopul se retrage puţin cu o zbatere de aripi, aşteaptă o clipă, apoi încearcă iar să mănânce. Grasul mai face un ocol şi se izbeşte şi mai nervos. Slabul rămâne în spate. Încerc degeaba să citesc tristeţe în ochii-i rotunzi ori resemnare. Se înfoiază şi aşteaptă, având grijă să nu se lase pe picioruşul bolnav.
Ceilalţi porumbei nu par să ia în seamă nedreptatea din preajma lor. Neputând să se hrănească, şchiopul va muri în curând, dar asta nu va întrerupe funcţionarea precisă a naturii.
Ar trebui să rămân neutru, dar, când văd că masculul se repede a treia oară, bat sonor în geam. Mişc perdeaua. Porumbeii zboară şi eu rămân singur.


vineri

Porumbeii îşi încarcă guşile conştiicioşi. Şchiopul stă iarăşi deoparte. Din când în când, îşi aranjează penele cu o nepăsare bine calculată. De fapt îi pândeşte pe ceilalţi. Aşteaptă ca Măcelarul să plece. Numai aşa va ciupi şi el ceva. Poate se şi roagă în gândul lui porumbesc pentru asta!
Îi urmăresc înfrigurat de-o săptămână. Mereu se întâmplă la fel. Şi, în cele din urmă, trebuie să mişc perdeaua.
Aş vrea să-l ajut şi nu ştiu cum. Toată noaptea am stat cu ochii holbaţi în întuneric proiectând capcane. Mă gândeam să-i prind pe amândoi şi să-l hrănesc doar pe cel şchiop până va căpăta putere. Dimineaţa, chiar am înnegrit câteva foi cu linii şi săgeţi veninoase – schiţe de cuşti cu arcuri. Acum hârtiile zac pe covor mototolite. La fel de zadarnice ca origami.
Iar eu nu pot decât să pândesc de după perdea dansul delicat al porumbeilor pe dulăpior. Frumoşi de parcă... ar fi vii.
Aş vrea să sparg perfecţiunea plată a acestei lumi, să zgârii culorile reci ale peisajului şi să-mi las acolo saliva sau un ochi sau gândurile bolnave. Să sporesc triumfător ca un mucegai pe sub măştile ei, sorbind-o puţin câte puţin.
Dar nu mă aşteaptă decât viitorul. Zâmbindu-mi perfid. Atelierul lui tata, unde voi asuda temeinic jumătate din viaţă. O soţie docilă cu gleznele ascunse sub fuste, aleasă cu grijă de ai mei şi de pastor. Vreo doi copii îndopaţi cu pildele lui Solomon. Şi altceva?
Sunt singur.
Cristina s-a dus iar pe la prietenele ei. Desigur, ai mei nu ştiu nimic. Şi nici nu ar vrea să afle cam ce spune şi ce face acolo. Soră-mea e minciuna lor comună. Probabil ultimul argument care-i mai ţine împreună.
Dar de unde găsiţi curaj să vă mai amăgiţi?
Mă târăsc în pat îngheţat. Mă strâng în mine. Origami boţit.


vineri

Scena are ceva din dulceaţa poveştilor biblice pe care mama mi le citea, demult, la culcare. Pe covor, acolo unde cu o săptămână în urmă erau ghemotoacele cu schiţele pentru capcană, stau colegii mei. Ghiţă, Grigore şi Sandu. Vorbesc la grămadă, râd sănătos şi fac mişto unii de alţii. Sunt calzi, se mişcă.
Fetele s-au aşezat pe scaunele pe care mama le-a adus grăbită din bucătărie. Ina muşcă zdravăn dintr-o prăjitură, atentă să nu-şi strice rujul prea tare. Iulia discută cu Nicoleta. M-au uitat de mai bine de un minut şi asta e bine. Destins, cu mâinile sub cap, pot să respir nestingherit aroma dulcie a grupului.
De ce au venit? Şi a cui a fost ideea să mă viziteze?
Au inundat zgomotoşi apartamentul. Neputincioşi, mama şi tata s-au retras imediat cu umerii aplecaţi. Pupături repezite. Apoi, în rafale, ultimele noutăţi. Cine cu cine s-a mai cuplat, ce au făcut de Revelion, cine s-a îmbătat şi cum a borât...
Aşa am aflat şi că Matache va fi totuşi pedepsit. Cică dirigu’ s-a înnegrit la faţă când a auzit şi nu s-a lăsat până ce nu l-a dibuit.
Deodată Iulia se întinde şi culege ceva de sub bibliotecă. Nu apuc să văd prea bine ce a luat, deoarece chiar atunci Grigore îi dă un ghiont lui Sandu care se dezechilibrează şi se opreşte cu palma lângă piciorul ei. Fără să se uite în jos, Iulia se trage puţin, doar atât cât e nevoie ca să rămână de neatins. Gestul discret îi dezveleşte genunchiul, din care gust cu coada ochiului mulţumit.
S-a întors spre mine şi zâmbeşte:
– Tu ai făcut asta? Între palme ţine un trandafir prăfuit. E frumos!
Vorbele ei alunecă fierbinţi în mine şi îmi umplu toate fisurile. Încep să cresc.

---

Distribuie pe facebook