Café-café (zicea Ancuţa). Despre tataie Niculaieschiţă-interviu cu bunica (V) - Dragoş Vişan Adăugat în 20 februarie 2010, la 12:19 | 404 afișări / 326 vizitatori |
- Povestiţi-mi despre café-café – cum zicea Ancuţa.
- Da, Ancuţa zicea: café, café, mamaie. Da’ ea, să bage degetul, să sugă. Şi era şi Emil la noi... (fratele meu mai mare). Şi mamaia o mângâia pe Ancuţa: Doctoriţa lu’ mamaie, doctoriţă!
Şi lu’ Emil îi părea rău: lui nu-i ziceam ca să iasă doctor, şi zicea: până o ieşi Ancuţa lu’ matale doctoriţă, îţi putrezeşte carnea pe oase. Nhă, hă, hă, hă, hă (râde cu ecou, pe ton tot mai scăzut). Şi până la urmă Ancuţa a ieşit doctoriţă! Nhă, hî.
Iar Emil...
- Ei asta-i acum!
- Emil n-a ieşit doctor. A ieşit pictor, pictează!
- Ia să-mi spui acum despre cum beaţi cafeaua, mamaie!
- Când eram copii mici – da’ să scrii aşa despre mine, şi nu... de altcineva – mămica cumpăra ablebí (năut) şi cafea naturală. Şi ne făcea cafea: o prăjea, o râşnea, dar când venea cineva şi pleca, ne băgam pe sub masă şi lingeam paharele. Mâncam zaţul ăla de la cafea, cu degetul. Şi când venea mămica, ne certa. Nu vezi, şi acum trag puţin, din zaţ!
- De ce vă place aşa mult cafeaua ? Vă aminteşte de tataie ?
- Cin’ ştie de ce îmi place cafeaua aşa de mult. Poate că ne-am obişnuit de mici – am mâncat cafea… Da, am mâncat de mici şi sunt obişnuită, cere corpul, de-i place aşa mult. Obişnuinţă ! Nu ştiu dacă Niculaie bea când era copil, dar aicea când eram, beam împreună ! Când era la servici, nu mă lăsa să beau cafea, că mă fac rea, că-mi creşte tensiunea. Da’ el bea la servici cafea, şi d’aia nu mă lăsa pe mine!... Şi când a ieşit la pensie, beam două cafele pe zi, nu una!
- Păi n-am văzut eu, din vara lui 1996!
- Una beam de dimineaţă şi una după-amiază.
- Cum bea tataie, dulce, amară?
- Cu zaharină.
- Aţi spus totul cu asta, nu mai insist.
- Se ducea la vânătoare şi împuşca iepuri, cerbi, căprioare. Că trimitea şi la Bucureşci: porci mistreţi şi păsări de la baltă (gâşte, raţe...) Era foarte harnic, şi deştept, Dragoş! Şi priceput, pe ce punea mâna.
- Continuaţi.
- Poftim!
- Ce mai făcea tataie?
- Păi nu vezi, că a pus şi faianţa asta de-aicea (arată pereţii bucătăriei). Şi am să-ţi mai zic un lucru. Eu îţi zic aşa cum ştiu, iar tu scrii cum trebuie.
- Mă faci curios!
- Uite acum. Să-ţi spun şi pe urmă. Uite modelul ăsta de mobilă. El a făcut schiţa şi a dus la tâmplar să ne facă bufetul ăsta (suspendat – mi-l arată, pe tot peretele bucătăriei, până-n tavan aproape). Aşa de priceput era. Păi stai aşa să ne înţelegem. Tataie, el a făcut aşa, schiţa asta, cum se spune... Pe-o coală mare şi a dus-o la meseriaş. Şi a făcut după aia, bufetul ăsta. Vezi ce frumos este? Cum i-a dat prin cap?! Că n-a învăţat meserie... Era deştept şi harnic.
- Şi stativele astea tot el le-a făcut? (zic de suporţii, opturile de metal vopsite în negru, ce susţin bufetul suspendat).
- Alea nu. În port le-a făcut. În atelierul ăla, în port unde se lucrează, fabrica asta de fierărie, păi altceva cu ce ?
Ne făcea şi sobe de încălzit. Astea le făcea când era la Almalău. Şi-aici a făcut, săracu’. Când stăteam la Băneasa şi aveam cinci copii, n-aveam alceva să cumpărăm şi ne făcea sobă de cărămidă. Şi încălzeam copiii. La oraş n-a mai făcut asta. Şi la pescuit se ducea. Aducea lufar şi rechin. Altceva n-a mai făcut. Aducea peşte... fel de fel de peşte. Şi stavrid, şi guvizi, şi crap aducea...
- La ce oră se ducea?
- Pe la cinci, ştiu şi eu?
- Nu făceaţi atunci mămăligă?
- Nu, cu râme. Nu cu mămăligă. Cu râme.
- Hai, bre, că făcea tataie o mămăligă mică!
- Vă duceaţi voi, când eraţi, cu barca vă duceaţi. Dar când se ducea la mare, nu se ducea cu aia, că se rupea repede! Aia numai când vă duceaţi la apă mică. Dar la mare, numai cu râme. Că se topea mămăliga repede! (bineînţeles în apă, nu în aer).
- Cu ce prieteni îşi petrecea timpul tataie?
- Ei, era cu alde Greceanu când eram la Băneasa. Cu alde Florea. Florea era dirigintele poştei. Mai erau şi alţii prieteni, dar nu era aşa bun prieten decât cu ăştia. Ăştia – eram în familie: ne duceam la pădure, petreceam. Mai împuşca şi câte un iepure. Nhă, hă, hă (râde uşor, abia auzit, să nu mă deranjeze când scriu – cu gura întredeschisă, zâmbind, nerăbdătoare să ridic ochii, s-o întreb, ori să continue ea).
- Da!
- Şi când veneam acasă, îl gâteam împreună.
- El tăia peştele?
- Cu cuţitul tăia. Păi cu ce altceva să taie. Avea cuţit expré. Îi zicea cuţit de vânătoare. Aşa-i zicea la cuţitul ăla.
- Acum e la nenea Costică sau la nenea Jan?
- Cuţitu’! Ăăă, când a vândut arma, a vândut şi cuţitul. Ai înţeles?
- S-a dezarmat. Asta era prin ’97, cu doi ani înainte de-a muri. Când a cumpărat şi cavoul, vânzându-şi Lămâiţa, dacia 1310 pe care o câştigase înainte de ’89, când se pensiona, nu?
- Aa, maşina mai încoace. Arma a vândut-o; şi maşina a vândut-o. Pentru că era bătrân şi trebuia să plătim taxă şi la armă, şi la maşină, auto. Şi n-aveam de unde!
- Ia părut tare rău după ele, nu?
- Daaa ! A zăcut atuncea, de necaz… s-a-mbolnăvit! Se plimbea toată ziua prin casă ; nu putea să doarmă pentru că le vânduse pe-alea… Era salariul mic, avea cinci copii. Şi cu alea a întreţinut familia. Şi cu salariul pe care îl avea.
- Vă referiţi la puşca aia grozavă, de-un metru şi ceva, nu? Şi la undiţe, la tolbele de pescar.
- Alea l-a dat cu armă cu tot. Îmbrăcămintea ei la fel. Şi undiţele alea cred că au rămas şi aicea, da’ le-a luat şi Costică (fiul cel mic al mamaiei Dica). Avea o maşină mică şi încărca cartuşele. Acolo punea iarbă de puşcă, alice – aşa se zicea (ca bobul de porumb, mai micuţe, puţin). Şi pe urmă punea capsă, şi punea la maşină şi-nvârtea şi ieşea cartuşul, ca să nu curgă pulberea aceea de-acolo, m-ai înţeles?
- Maşina de făcut gloanţe. Şi gloanţele le punea în centură.
- Centură îi zicea. Şi p’aia a dat-o tot cu arma. Toate le-a dat cu arma!
- Cum arăta îmbrăcat în hainele de vânătoare, cu pălărie verde?
- Da, şi hainele verzi, kaki. Cu cizme şi cu fulg la pălărie! Nhă, hă, hă! (un zâmbet al întregii feţe, toată un zâmbet, parcă-l vede în timp ce scriu).
- Kaki scrie, nu verzi. Ei şi verzi, şi kaki – tot una...
- Dar cizmele?
- Era negre şi... de piele. Până la genunchi. Ni le-a furat de la beci. Şi nu ştim cine (se aude aproape “cene”). Vécinii. (abia se aude “i”-ul final, aproape surd, din cauza accentuării primei silabe). Mai repede militarii, care veneau şi iau lucrat la beci, mult.
- Nu se ducea şi la pescuit cu cizmele alea uriaşe, care-i veneau până la fund aproape?
- Aaaa, alea erau altele, de pescuit: îi veneau până aici (arată punând o carată mai sus de coapse).
- Şi ce fel de pantaloni avea, de prelată?
- Nu, era aşa un material vărgat, parcă plisat – dar nu ştiu cum îi zice. Şi erau bufanţi. Nu erau largi. Erau de la genunchi aşa, strâmţi-strâmţi… Uite, vinea aşa. Aicea centura. Aici (arată pe masă cu degetele arătătoare) vinea mai largi, avea un colţ, şi apoi veneau strâmţi (în jos). Până aici (arată şi pe coapsă) erau largi. Un colţ venea; şi-n jos erau tot mai strâmţi. Era ca la armată. Cum îi arată pe ăia de la armată, de-i încalţă cu cizme. Egzáct!
- Nu mai ştiu, Dragoşe, ce să mai spun. Poţi să-nchei.
- Hei, mai sunt... Vreau să vă întreb mai multe.
- Ce să mai spun?
- Cum se îmbrăca tataie când mergea la serviciu?
- Se îmbrăca frumos. Cu haine-haine. Nu era deosebire. Cu cravată la gât, cu cămăşi frumoase... Avea haină de piele, pălărie. Iarna cu căciulă.
- Cu căciulă de astrahan (intervine ca musca-n lapte şi mama, care tot se pregăteşte de-o oră să plece la poştă şi nu mai pleacă, trăgând din sufragerie cu urechea. Deşi se duce să ridice pachetul cu aparatul auditiv, schimbat de ea). Am reuşit şi eu să plec !...
- Avea şi pantofi de piele negri. Nu se ducea cu cizmele la servici. Iarna. Da’ vara, aşa de frumos se îmbrăca...
Jenică, ştii ce vreau (îi spune lu’ tata, care a venit cu lapte, smântână, brânză de la piaţa Balada, de se duce acum şi-n piaţa Griviţei). Un cozonac şi-o sticlă de vin (ca să mai împartă, că azi e sâmbătă).
- Da, mamaie, dar costum, cămaşă – n-avea tataie?
- Da, aşa era, mamaie: haină de piele iarna, căciulă... Vara cu costume şi cu pălărie. Avea patru costume. Avea patru-cinci costume, de se schimba (clatină din cap, acum îşi frâmântă uşor mâinile). Avea şi cravată. Avea şi cravate, nu ştii. Am un săculeţ de cravate. Nu se ducea nici la piaţă fără cravată. Stai, l-ai apucat – ştii ce frumos se-mbrăca! Aveam căzănel de ţuică şi făceam ţuică din fructe.
- Nu era interzis ?
- Eeh, parcă ştia cineva,-n casă... Când a venit partidul ăsta, nu mai era interzis. Când cu comuniştii nu făceai.
- Ce partid, mamaie, partidele, democraţia!
- Da, când a venit democraţia, nu mai era strict !
- Cum arăta cazanul?
- Era, cum să-ţi zic... un ghium d’ăla de lapte (adică un recipient de aluminiu, cum se vinde laptele adus de la ţară în Piaţa Griviţei). Şi-l făceam la aragaz. Avea aşa două ţevi – unde puneai o ţeavă, o puneai la ghium şi venea aşa. Şi curgea aşa... era un căzănel aşa mic (răcitorul, pentru răcit ţevile – mă informează mai apoi tata), făcut din tablă, nu ştiu din ce era... Şi din căzănelul ăla, avea ţeavă şi curgea în stíclă (“ă”-ul final este pronunţat dur în graiul de Ostrov-Băneasa, aproape ca-n Maramureş). Nu ştiu ce să mai spun.
- Am scris, ea uite, patru pagini! Niciodată n-am scris atâta.
- Păi ai scris şi despre tataie mult. Să mint, nu ştiu să mint, ca să se potrivească. Astea le ştiu realitate. (dă cu ambele carate uşor în masă, ca nea Nicu – imitat şi azi de unii bătrâni, în părţile lui bune şi mai puţin bune). Vreau să fiu cinstită, Dragoşe, întotdeauna.
- Vreau să aduc sticlele alea (cu lapte), să nu ne bărăteze taică-tu ! (Ia sticla cu picături de ochi a mamei şi-o mută de pe colţul mesei mai încolo, ca să pună laptele pe masă). Doamné, femeia asta-i bolnavă, pe cuvânt.
- Ce minte am avut, Dragoşe, ce minte am avut ! Până acum să ţin minte toate alea. Şi am fost, până acum, destul de chinuită.
(Vine tata)
- Unde le-ai pus ?
- Le-am pus aici pe masă.
- Uite cozonacul.
- Tu ştii ce-i lucru bun. Şi dacă n-am spus eu să iei lucrul ăla, şi-l iei, mai bine !
(Tata îi dă restul, neacceptând refuz).
- Ei ce-mi dai şi restul ăla? Lasă, că...
- Atâta a rămas, douăzeci de lei.
- (Ia până la urmă restul, din pensia ei de urmaş, că pentru faptul că a fost agricultor până la patruzeci şi ceva de ani, statul nu-i dă nimic) Să fii sănătos.
Distribuie pe facebook
