Caietul unui critic diletant1. Il Gattopardo - Klaus Goterbam Adăugat în 07 martie 2010, la 14:09 | 325 afișări / 300 vizitatori |
1 |
Am putea spune că prinţul sicilian Guiseppe Tomasi di Lampedusa şi-a tăinuit cu pudoare vocaţia literară pănă în pragul morţii. Un singur roman, “Ghepardul”, o carte fericită şi unică, în care se topesc şi se contopesc o dată pentru totdeauna întreaga gândire, sensibilitate şi experienţa acestui autor, cu aspiraţia sa firească de “coralitate”, de totalitate a sintezei artistice.
Istoria apariţiei “Ghepardului” ţine, oarecum, de domeniul legendei. Până să fie publicat de editorul Giorgio Bassani, manuscrisul lui Lampedusa făcuse aproape întreg înconjurul Italiei editoriale, fără nici un success. Fusese găsit ca fiind un roman de factură prea vădit “eseistică”, deci neliterară.
După apariţia şi succesul său, “Ghepardul” a fost considerat ca o replică, o soluţie posibilă pentru criza prelungită a romanului neorealist.
Giuseppe Tomasi duce de Palma şi prinţ de Lampedusa s-a născut la 23 decembrie 1896. Era singurul băiat al unei familii nobile.
Între 1903 – 1915 studii şi lecturi, mai ales în biblioteca palatului din Santa Margherita (în „Ghepardul” – Donnafugata), unde tânărul Tomasi găseşte, printre altele, romanele lui Zola şi „I Malavoglia” de Giovanni Verga.
În 1915, o dată cu intrarea Italiei în război, Tomasi îşi întrerupe studiile şi ia parte la lupte ca locotenent de artilerie.
Între 1919 – 1922 Toamsi frecventează cursurile facultăţii de drept din Genova, apoi ale celei din Torino. Îşi ia strălucit examenul de licenţă în drept „cu o teză care părea pe jumătate o capodoperă de acuitate juridică şi pe jumătate rodul unei minţi extravagante” (Furio Felcini).
În 1922 Mussolini ajunge la putere şi începe aventura fascistă, „il ventennio nero” (cei douăzeci de ani de întuneric). Tomasi rămâne complet străin de viaţa publică a Italiei, dedicându-se exclusiv lecturilor şi călătoriilor.
Între 1926 – 1927 Tomasi di Lampedusa colaborează sporadic la revista lunară „Le opere e i giorni” din Genova, cu articole şi recenzii despre literatura franceză.
Între 1940 – 1943 Tomasi e chemat pentru a doua oară sub arme. Participă la luptele din Africa de Nord. În acest răstimp e distrus de bombardamente palatul familiei Lampedusa din Palermo.
În 1945, după terminarea războiului, Toamsi e adăpostit pentru câtva timp de vărul său, Lucio Piccolo, la Capo d’Orlando, lângă Messina. Începe o lungă perioadă de aşteptare şi de zbateri, până când izbuteşte să cumpere, tot la Palermo, vechiul palat ce aparţinuse străbunicului Giulio (don Fabrizio din „Ghepardul”).
În 1953 Tomasi cunoaşte câţiva tineri: Franceso Orlando (care avea să devină biograful ultimilor săi ani de viaţă), Antonio şi Beatrice Pasqualino, Mirella Radice şi Gioacchino Lanza (pe care avea să-l adopte). Compania acestora îl scoate pe Tomasi din izolare; pentru ei organizează un curs privat de literatură engleză – de la poemele anglo-saxone la Eliot şi Fry – desfăşurat până în 1955. Apoi, ţine un curs, mai scurt, de literatură franceză, care avea să devină „Lezioni su Stendhal”.
În 1954 are loc singurul contact al lui Lampedusa cu lumea literară: el asistă la o întâlnire a scriitorilor italieni în localitatea termală San Pellegrino. Se pare că acest episod l-a determinat să scrie.
Între 1955 – 1957, Tomasi lucrează fără răgaz la romanul „Ghepardul” şi la povestiri.
În 1957, la 27 mai se manifestă, pentru prima dată, boala necruţătoare ce avea să-l răpună, la 23 iulie, în casa unor rude din Roma, la câteva zile după ce primise un răspuns negativ din partea editurii Mondadori referitor la publicarea „Ghepardului”.
În 1958 apare postum romanul „Il Gattopardo”, din iniţiativa lui Giorgio Bassani, la editura Feltrinelli.
În 1959 se publică în revista „Paragone”, numărul pe aprilie, „Lezioni su Stendhal”.
“Ghepardul” este poveste retrodatată, e drept, dar o poveste care vorbeşte despre zilele noastre mult mai mult decât cronicile. Lampedusa are la baza activităţii sale narative un impuls „cronicăresc”. Autorul „Ghepardului” vede în lipsa de concreteţe a literaturii italiene un semn de impopularitate şi de provincialism grosolan. Simte în permanenţă nevoia de „mărturie”, de consemnare artistică a unei epoci, de aici recomandarea ca toţi oameni, chiar şi cei mai puţin dotaţi din punct de vedere literar, să-şi scrise memoriile, ba mai mult: să existe o obligativitate „de stat” de a le scrie. În opinia lui Lampedusa materialul astfel acumulat ar cuprinde „valori sociale şi pitoreşti de prim ordin” şi ar contribui la rezolvarea „multor probleme psihologice şi istorice care frământă omenirea”.
Lampedusa ocupă o poziţie umilă de cronicar atent şi setos „mai mult de idei decât de cuvinte”. De aici porneşte roamnul sicilian, tinzând să umple un gol resimţit în toată literatura italiană, din secolul al XV-lea până în pragul secolului XX. Lampedusa reînvie în mod eficace un timp şi un spaţiu net determinate istoriceşte. Apariţia, poate întâmplătoare, aşteptată, dorită, căutată, a „Ghepardului” a dobândit imediat o semnificaţie multiplă: rezolvarea crizei neorealiste prin indicarea căii de „reîntoarcere” la romanul tradiţional; afirmarea conceptului contemporan de personaj; imprimarea unui caracter mai concret, de viaţă trăită, paginii epice.
„Ghepardul” este un roman al morţii; de la cuvintele rugăciunii cu care începe ( „Acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin!”) până la ultimele clipe ale protagonistului, când „doamna în costum de călătorie cafeniu” vine să-l ia. Întreaga naraţiune e punctată peste tot de reperele morţii. În permanenţă este scos în evidenţă caracterul pieritor al lucrurilor şi al oamenilor:
- trupul uriaş al lui don Fabrizio Corbera, prinţ de Salina, poartă pecetea mândriei şi a trufiei aristocratice, dar nu e decât o „dovadă pieritoare a propriei puteri asupra fiinţelor şi lucrurilor”;
- grădina, parcul castelului au o înfăţişare de cimitir;
- miresmele plantelor sunt asemănătoare cu licorile produse de moaştele unor anumite sfinte;
- rondurile de flori, în asfinţit, sunt funerare;
- oraşul Palermo are un aspect sumbru, funebru, din pricina numeroaselor mânăstiri;
- bărcile din port se leagănă pe jumătate putrede;
- Salina visează urât, şi visele lui lasă un „strat de doliu”;
- episodul stingerii din viaţă a lui Salina, la hotelul Trinacria din Palermo.
„Ghepardul” este un roman al imobilismului şi al pesimismului istoric. Există o continuă preocupare a personajului central pentru o „statică a istoriei”.
Pentru prinţul Salina, monarhia bourbonă „purta de pe acum semnele morţii pe faţă” (suntem în 1860). Aceluiaşi Salina nu i-ar conveni nici republică. Mai bine monarhia piemonteză, casa de Savoia, fiindcă modificarea ar fi minimă: „Dialect torinez în loc de dialect napolitan”.
În aceste condiţii personajului principal nu-i rămâne de făcut decât să se agaţe de prezent, să caute să prelungească prezentul aşa cum e, măcar pentru încă o sută de ani. Pentru a menţine acest statu quo e necesară „cheia” nepotului Tancredi, cel preaîndrăgit de Prinţ: „Dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe”. Cu prilejul acestei schimbări „oamenii cinstiţi şi isteţi vor putea să iasă la suprafaţă. Restul va rămâne ca şi mai înainte”
Să nu uităm de opiniile lui don Fabrizio despre Sicilia – asemănătoare, oarecum, cu opinia mea despre români şi România - : „Sicilia vrea să doarmă”; „somn, iată ce doresc sicilieni”; „păcatul pe care noi, sicilienii, nu-l iertăm niciodată este acela de „a face””.
Salina este, în ciuda unei senzualităţi mereu treze, un lipsit de sensibilitate, de înţelegere umană şi, la urma urmei, un lipsit de omenie. Când fiica lui cea mai mare, Concetta, se îndrăgosteşte de Tancredi nu face să vibreze în acesta simţămintele unui tată, ci dimpotrivă reduce aceste simţăminte la calcule reci de strategie familială. Ori de câte ori trece pe lângă copiii săi şi, în general, pe lângă membrii familiei – cu excepţia lui Tancredi – Salina „nu-i vede”, îşi petrece privirea şi atenţia deasupra lor. Senzaţiile se limitează la înregistrări auditive. În afara familiei şi a castei, Prinţul reţine şi mai puţin.
Salina e „ghepard”, iar cuscrul său burghez, don Calogero Sedara, e „hienă” sau „şacal”.
Despre iubire Salina se exprimă astfel: „Ei da, iubirea. Foc şi flăcări pentru un an, cenuşă pentru treizeci....”
Singura pasiune care pare să-l însufleţească pe Salina şi îl „umanizează” e o voluptate frigidă, siderală: astronomia, calculul planetar.
În „Ghepardul” conştiinţa de clasă este exprimată limpede şi eficace o dată cu sentimentul crepusculului ei ireversibil. Totul scârţâie şi miroase a mucegai, totul se destramă încet-încet în castelele şi în lumea lui Salina, pe măsură ce îi trece şi viaţa. Totul se dărâmă, totul e în paradigmă: „Sărmanul don Fabrizio contemplă ruina propriei sale clase şi a propriei averi, fără să simtă nevoia de acţiune sau măcar dorinţa de a se împotrivi evenimetelor”.
„Suntem obosiţi şi deşerţi”: propoziţia se referă la sicilieni, la toţi sicilienii, dar îl defineşte cu precădere pe aristrocat.
Întreg romanul e construit pe o continuă alternare de impulsuri contradictorii de vitalitate şi de prăbuşire, de amărăciuni şi de înseninări, pe un joc al antitezelor care se strâng în definitiv într-o sinteză de un echilibru delicat, menţinut cu fină perseverenţă de către scriitor până în paginile ce povestesc ultima cădere.
„Ghepardul” este o carte a declinului, a stingerii treptate a unei caste, un fel de „amurg al prinţilor”, baroc şi contradictoriu, limfatic şi zvâcnitor deopotrivă, scrutat „visceral”, dinăuntru, cu multă eleganţă, dar şi cu schimonosirea discretă pe care o produc exaltaţiile insalubre ale morţii lente.
Pentru finalul romanului Lampedusa a împrumutat, parcă, un procedeu iconic, specific filmului. După ce blazoanele cu „ghepardul dansant” au căzut rând pe rând de pe frontispicii, a mai rămas doar câinele Bendicio, adevărată „muză meduzee” a casei Salina, înpăiat, şi din care „se mai răspândea parcă o aură de nelinişte”. În ultimul aliniat al romanului, câinele Bendicio este azvârlit pe fereastră, la gunoi; în zborul acesta final „forma i se reîntregi o clipă. Se putu vedea astfel dansând în aer un patruped cu mustăţi lungi, cu laba dreaptă dinainte ridicată, care părea că blesteamă. Pe urmă pacea se aşternu peste o grămăjoară de pulbere lividă”.
Distribuie pe facebook
