Când plouă, doar umbrele se spală de păcate - Mihai Victus Adăugat în 10 mai 2010, la 14:54 | 573 afișări / 329 vizitatori

1

- La ce te uiţi? m-a întrebat ea.
Dar nu a-ncercat să se acopere cu rochia aia jerpelită din pânză a cărei despicătură se ridica pe piciorul drept, până aproape de coapse şi îi vedeam pulpa murdară. Toată ploaia cădea peste ea şi stătea acolo, nepăsătoare. Nu purta sutien. Hainele i se lipiseră de corp, pronunţându-i curbele. Avea sânii în formă de pară şi sfârcuri tari ce-i împungeau bluza. Era doar o copilă. Şaptişpe ani sau mai puţin.
Mă adăposteam sub o capotă pe care-o aşezasem între două containere de gunoi şi mă uitam la ea. Aveam o sticlă de lichior în buzunar cumpărată din banii pe care-i primisem de la o femeie în dimineaţa aia, în faţa bisericii. Apoi începuse ploaia şi n-am mai primit nimic.
- Hei, cerşetorule, îmi strigă fata, la ce te uiţi?
Avea glasul răguşit şi în acelaşi timp subţire, lipsit de vlagă. Se formase o baltă în jurul ei. Nu-i păsa şi nici nu încerca să se apere de ploaie, deşi îi vedeam degetele mâinilor, lungi şi subţiri, cum tremurau şi picioarele goale, livide, acoperite de noroi întărit pe care ploaia îl spăla, întinzându-l spre glezne şi spre coapse.
- Îţi place ce vezi? îmi strigă ea. Spune-mi, îţi place?
Îşi trăgea rochia în sus, arătându-mi pulpele. Apoi, deodată, s-a acoperit, parcă ruşinată. Se ghemui, încercând să-şi ascundă acele părţi ale corpului pe care zdrenţele de pe ea nu reuşeau.
- Nişte porci, a vorbit din nou glasul ăla răguşit, venind parcă de nicăieri. Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci.
A început să înjure, făcându-mă "nemernic", "bulangiu" şi în multe alte feluri.
- Nu mai sta acolo, i-am zis. O să răceşti. Sau o să faci pneumonie şi vei muri.
- Şi ce-ţi pasă ţie? Ce-ţi pasă dacă o să mor?
Cum stătea acolo, ghemuită şi tremurând, şi-a ridicat de vreo două ori fruntea din pământ şi s-a uitat la mine. M-am făcut că nu bag de seamă, mutându-mi privirea în altă parte.
- Porcule! a spus ea. Ştiu la ce te gândeşti. O să mor şi-o să profiţi de trupul meu. Vă cunosc eu pe voi, bărbaţii... Numai la asta vă gândiţi. Dar să ştii că numai în felul ăsta mă poţi avea. Numai dacă sunt moartă.
- Vino şi stai aici, la adăpost. Aşa nu o să mori.
Dar nu s-a mişcat din balta aia. Iar ploaia continua să cadă şi avea s-o facă multă vreme.
Era o uliţă îngustă, între două blocuri cu tencuiala decojită, cu multe crăpături de unde veneau mirosuri de mâncare, plânsete de copii, ţipete şi mai auzeam un meci de box transmis de la vreun radio la fel de vechi ca blocurile alea. Dar totul se auzea foarte încet din cauza ploii ce cădea peste capota din tablă. Apa formase un mic râu murdar ce curgea repede spre o gură de canal, puţin mai la vale.
Am luat sticla din buzunar şi-am început să beau, fără a-mi mai îndrepta privirile în direcţia fetei. Vorbea fără oprire, pe un ton scăzut, dar n-am încercat să-mi dau seama ce anume.
După aia a tăcut şi peste puţin timp a venit aşa, ghemuită, lângă mine. Nici-un cuvânt. M-am retras într-o parte ca să-i fac loc şi să nu mă ude. Tremura toată.
- Ia de-aici, i-am zis întinzându-i sticla.
S-a uitat la mine cu nişte ochi negri încărcaţi de reproş. Îşi muşca buzele subţiri şi vinete.
- Nu vreau să te îmbăt. Ia şi bea. O să te-ncălzească.
Am lăsat sticla lângă ea. După aproape un minut şi-a desprins mâna stângă din jurul genunchilor, a luat-o şi a pus-o la gură. Numai puţin.
- Haide, ia o gură mai zdravănă, am îndemnat-o. O să-ţi facă bine.
A băut, apoi mi-a întins sticla. Obrajii i se coloraseră şi evita să mă privească în ochi. A rostit doar un încet "mulţumesc". Încă nu avea încredere în mine.
Mă interesa, nu din punct de vedere sexual, chiar dacă nu mă mai culcasem cu o femeie de mai bine de-un an, când plătisem o curvă; era mai degrabă curiozitate şi un straniu sentiment de milă deşi, ironic, eu însumi trăiam din mila altora. Părea mai neajutorată ca un pui de vrabie în mijlocul unei intersecţii. Chiar semăna cu unul aşa cum stătea, aproape goală lângă mine şi încerca să nu mai tremure atât de tare. I-am dat să mai bea.
- Nu eşti unul din ăia?
- Nu, i-am răspuns şi habar n-aveam ce voia să spună.
- Şi nici n-o să profiţi de mine...
- Nu.
A băut.
- A fost o femeie, începu să vorbească privind în gol, pe urmă un bărbat. Chiar după dealurile alea (îmi arătă cu degetul spre câmp, dar acolo nu era decât groapa de gunoi) în lanul de porumb. M-am împotrivit şi nu i-am lăsat să-mi facă nimic. Atunci, bărbatul mi-a dat un pumn uite-aici, în obraz, şi altul în stomac, iar femeia avea un cuţit şi mi-au zis că dacă nu stau cuminte or să mă omoare.
Tăcu tot atât de repede cum începuse. Am băut şi i-am mai dat şi ei puţin.
- Mă crezi?
- Da, am răspuns.
- Pentru că n-ai nici-un motiv să nu mă crezi. Ăia au profitat de mine şi a fost foarte urât din partea lor. Aş vrea să moară. Ţi se pare că greşesc dacă-mi doresc asta? Aş vrea totuşi să moară. Aş face-o chiar eu. Dacă aş avea o armă m-aş duce să-i caut şi i-aş împuşca pe amândoi.
- Poţi să mergi la poliţie.
Un hohot isteric îi zgudui umerii.
- Poliţie zici? Poliţie? Nu există poliţie pentru noi. E a celor cu bani. E nu am bani. Dacă aş avea aş cumpăra un pistol. Da, asta aş face, aş cumpăra un pistol şi l-aş purta mereu la mine şi dacă ar mai vrea cineva să profite de mine l-aş împuşca. Ce crezi, n-ar fi o idee bună?
Devenise tot mai vorbăreaţă, probabil din cauza alcoolului. Mă hotărâsem să nu-i mai dau să bea şi am pus sticla în buzunar.
- Ştii cine are bani? continuă ea cu însufleţire. Mama şi George. Ăsta-i bărbatul ei. Are atât de mulţi bani că nici nu ştiu ce-aş putea face cu ei dacă i-aş avea. Eu nu mă înţeleg prea bine cu mama dar cred că dacă i-aş cere bani mi-ar da. Dar mai e şi George, iar ăsta e-n'stare să mănânce doar pâine cu apă ca să economisească. Mie nu-mi plac banii. Când stăteam în casa aia mare din centru, chiar lângă primărie, aia mare de tot - cred că are cam douăş' de camere - cu stâlpi groşi, înalţi, şi cu balcon, atunci când trăia tata, aveam mereu rochii noi şi bijuterii şi tot ce-mi doream dar să ştii că nu eram fericită. Şi după aia, când a murit tata, eu am plecat. Nu crezi că-i caraghios?
- Ai putea să te întorci.
S-a uitat câteva clipe în gol, ca şi cum amintirile din perioada aia i se derulau repede prin faţa ochilor. Avea un zâmbet crispat când mi-a spus (cred că mai degrabă îşi vorbea sieşi decât mie):
- Când tata era pe moarte l-am întâlnit pe George. Nu-l mai văzusem până atunci. Şi-n ziua aia venisem mai devreme de la liceu şi aveam nevoie de mama să mă ajute la bucătărie şi m-am dus să o caut în camera ei. Am găsit-o. George era şi el acolo. Amândoi dezbrăcaţi. Imaginea asta m-a îngrozit şi, în camera lui, tata murea puţin câte puţin. Aveam cuţitul în mână. M-am repezit... Loveam mereu şi, cum el încerca să se apere, l-am tăiat pe mâini şi pe obraz - are semnul şi acum. A reuşit până la urmă să-mi smulgă cuţitul şi-a vrut să mă lovească, strigând că o să mă omoare. Mama s-a pus în faţa lui şi am fugit. Tata s-a prăpădit a doua zi. Singur ca un câine.
După cuvintele astea a tăcut.
Chiar dacă mai aveam sentimentul ăla de milă, altceva nou, mai puternic, îmi acapară întreaga atenţie. Şi ăsta era gândul format din toate vorbele alea despre bani. Nu-i avusesem niciodată şi mă mulţumisem cu atâta cât primeam ca s-o duc de azi pe mâine. Şi dacă aş fi putut face în aşa fel încât să pun mâna pe ei fără să risc nimic? Suficient de mulţi cât să renunţ la viaţa asta blestemată. Adio nopţi friguroase de iarnă, bătăi, insulte, foamete. Aş deschide un restaurant (am auzit că astea merg întotdeauna bine) şi n-aş mai avea nevoie de nimic. Da, ar fi o chestie. Patron de restaurant. Ha, ha! Ce-o să mai râd atunci. O să le arăt eu. Nu-s un oarecare. Voi purta mereu haine noi şi-o să mă plimb cu propria maşină. Dup'aia o să găsesc o nevastă frumoasă, şi mai tânără ca mine. Neapărat să fie tânără. Sau n-o să mă însor deloc şi-o să am o groază de femei. Cu bani poţi cumpăra orice. Oho, ce mai trai! Ce mai trai ar fi ăsta! Atenţie, Istvane, nu lăsa comoara să-ţi scape printre degete. Nu fii prost!
Fata rămăsese ghemuită, cu braţele în jurul genunchilor, încercând să se încălzească. Mi-am dat geaca jos şi i-am pus-o pe umeri. Era atât de mică încât geaca o acoperea în întregime.
- Ţi-e mai bine? am întrebat-o iar ea a dat din cap şi avea obrajii roşii. Cum te numeşti?
- Simina.
- Povesteşte-mi despre casa aia, Simina. Cum era acolo?
- Casa noastră, cea de lângă primărie? O, era tare frumoasă. Aveam şi o grădină mare, cu flori multe, multe şi de toate culorile. Iar în spatele curţii era o piscină unde mă scăldam vara. La tata veneau mulţi prieteni, mereu, şi nu mă plictiseam niciodată. Chiar şi atunci, când s-a îmbolnăvit el, prietenii ăştia continuau să vină şi se purtau ca de obicei, spuneau glume şi râdeau şi mă deranja prezenţa lor. Odată l-am împins pe unul în piscină şi nu ştia să înoate dar au sărit şi l-au salvat. Altfel crăpa acolo. Şi nici nu cred că mi-ar fi părut rău. După aia tata nu mi-a mai dat voie să ies în curte aproape două săptămâni şi am stat închisă în cameră. Dar nu m-am supărat pe el.
- Şi casa? Cum era casa?
- Mare de tot şi foarte albă. Totul era alb acolo. Chiar şi servitorii erau îmbrăcaţi în alb - arătau ca nişte fantome aşa cum se plimbau de colo-colo, aproape fără zgomot, ca şi cum ar fi plutit prin aer. Se ocupau de bucătărie, de curăţenie, de grădină şi de invitaţi. Foarte discilplinaţi şi muncitori. Pe unii îi cunoşteam încă de când eram o copilă, şi mă împrietenisem cu ei, iar ceilalţi plecau mereu şi veneau alţii noi. E greu să găseşti oameni de nădejde în zilele astea, aşa-mi zicea tata.
- Înseamnă că tatăl tău avea mulţi bani dacă-şi permitea să angajeze atâţia servitori.
- Mulţi, mulţi de tot. Nici nu cred că i-aş fi putut număra, atât de mulţi erau acolo.
- Unde? Ai fost cu el la bancă? am întrebat pe un ton neîncrezător.
- La bancă? chicoti ea. Nu, acolo la el, în birou. Avea un dulap mare de fier pe care-l ţinea mereu încuiat. Şi-acum mai e dulapul acolo. Dar toţi banii ăia au ajuns pe mâna lui George. Sunt, de fapt, ai mamei, dar ea n-ar fi în stare să aibă grijă de ei şi oricât de mulţi ar fi poate că i-ar cheltui pe toţi. Dar George e un zgârcit.
- Eu cred că sunt banii mamei tale tot aşa cum sunt şi ai tăi. Taică'tu trebuie să-ţi fi lăsat ceva.
A stat câteva secunde să se gândească.
- Poate, dar ştii ce? Nici că-mi pasă.
- Adineauri ziceai că ai nevoie de bani.
- Aşa am zis?
- Da, ai zis că ai vrea să-ţi cumperi un pistol şi ai avea nevoie de bani.
Fata se însufleţi deodată.
- Da, ai dreptate, aşa am zis. Mi-aş lua un pistol.
- De ce nu mergi să ceri o parte din banii tăi?
- Nu, nu... George o să mă omoare dacă fac asta. E în stare. Am văzut eu atunci, în ochii lui. E un om foarte rău.
Simina se încălzise şi lăsase geaca să-i cadă pe umerii goi. Aburi de căldură se ridicau din trupul ei, până sus, spre capotă. Ploaia se mai liniştise dar picăturile continuau să cadă, mari, şi scoteau un zgomot ritmat aşa cum se spărgeau de butoaiele alea din tablă. Iar eu încercam să-mi ascult gândurile însă deveniseră aproape o şoaptă. Mereu aceeaşi.
- Ascultă, am zis.
Îmi tremura glasul. Nu trebuia să mă trădez, chiar dacă fata părea atât de bătută-n cap că probabil nu şi-ar fi dat seama de intenţia mea nici dacă o-ntrebam direct.
- E o prostie să ţii atâţia bani în casă. Ce faci dacă pierzi cheia sau dacă cineva ţi-o fură din buzunar?
- Dar tata nu o purta niciodată la el. O ţinea tot acolo, în birou.
- Asta-i o prostie şi mai mare. Păi aşa oricine putea să umble la bani.
- Nu, tata nu era atât de prost, mă dojeni fata. Avea un loc secret unde ţinea cheia.
- Un loc secret? De exemplu, un hoţ experimentat cunoaşte toate lucrurile astea secrete în care se ascund obiecte şi chei, sau dacă n-ar şti ar descoperi cu siguranţă.
- Nu te cred.
- Am auzit eu nişte chestii de-astea. De la un tip pe care l-am întâlnit la închisoare (mă băgaseră acolo pentru că mă găsiseră dormind în parc) şi mi-a povestit despre o groază de locuri de-astea în care-şi ascund oamenii lucrurile. Mi-a spus că cei mai mulţi le pun sub blatul biroului, unde au un compartiment secret, sau sub vreo şipcă de parchet, ori după tablouri. Unii chiar dau găuri în picioarele scaunelor şi ascund acolo tot felul de chestii.
Fata dădea dezaprobator din cap de fiecare dată. Începusem să-mi pierd răbdarea.
- Unde-şi ţinea cheile tatăl tău?
- De ce vrei să ştii? îmi spuse simplu, fără vreo urmă de bănuială.
- Te pot ajuta să-ţi cumperi un pistol.
- Adică...
Se opri. Nici eu n-am zis nimic. Încercam să-i înfrunt privirea aia iscoditoare cu o indiferenţă cât mai naturală.
- Vrei să-ţi spun unde ţinea cheia ca să iei banii?
- Da, ca să-ţi cumperi un pistol.
Prea mă grăbisem. Poate că stricasem totul. Oricât ar fi fost de scrântită, Simina devenea bănuitoare.
- O să iau numai atâta cât ai nevoie, m-am grăbit să adaug.
- Păi nu ştiu cât costă un pistol.
- Cunosc eu pe cineva care ştie. O să-l întreb.
- Şi nu vei lua nici-un ban în plus?
- Nu voi lua. Promit.
- Nu. Jură!
- Mă jur.
- Pe ce te juri?
- Pe viaţa mea.
- Nu aşa. Spune "jur pe viaţa mea că nu voi lua nici-un ban în plus".
- Mă jur pe viaţa mea că n-o să iau nici-un ban în plus.
- Acuma fă-ţi cruce şi scuipă-ţi în sân.
I-am făcut pe plac. Prin gestul ăla stupid îi câştigasem încrederea. Puteam să văd asta în ochii ei larg deschişi, în arcuirea perfectă a sprâncenelor şi trăsăturile relaxate ale feţei. Profitând de moment, am întrebat-o:
- Îmi spui locul unde-s cheile?
Chiar dacă, mai înainte de-a răspunde a păstrat câteva clipe de tăcere, expresia feţei nu i s-a schimbat.
- O să merg cu tine, a zis. Prima să-ţi arăt casa, şi acolo o să-ţi spun.
Poate că ezitarea ei trebuia să-mi dea de gândit sau nu însemna nimic. În momentele alea nu-mi imaginam decât că voi pune mâna pe bani şi ăsta devenise cel mai important lucru din viaţa mea.
- Mai întâi o să dorm, a continuat fata. Sunt tare obosită. Pe urmă o să mergem. Mai dă-mi să beau puţin.
După ce a băut s-a ghemuit lângă mine, şi-a pus capul pe umărul meu şi-a adormit. Am înfăşurat-o bine în geacă să nu o prindă curentul din cauza aerului umed. N-am făcut-o din compasiune. Nici din simpatie sau chestii de genul ăsta. N-aveam nici-un sentiment pentru ea. Totuşi, aş fi fost capabil să omor pe oricine-ar fi încercat să-i facă rău. Da, aş fi făcut-o fără să clipesc. Pentru mine, ea nu mai reprezenta o fiinţă. Era ceva, mai mult de atât. Nu exista nici-o fiinţă de care să-mi pese, cât de puţin. Pe când ea... Ea devenise un ţel. Nu. Mai degrabă semăna cu un plan bine pus la punct pe care, după ce-l întrebuinţezi, devine doar amintire. Aveam eu grijă să dispară după aia, nu-mi făceam griji şi nici nu mă gândeam cum aş face-o însă, deocamdată, trebuia să veghez asupra ei. Totul depindea de reuşita acestui "plan". Altceva nu mai avea importanţă. Viaţa mea, ducă-se dracu', mă săturasem de mizerie! De ce să continui tot aşa?
Ploaia se oprise şi gălăgia oraşului venea ca nişte valuri până acolo, la periferie. Simina dormea liniştită. Ce-avea să se întâmple cu ea? De ce trebuia să-mi pese? De mine cui îi era milă? Toţi oamenii ăia care-mi întindeau câte-un ban n-o făceau din milă - tot pentru ei o făceau. Îşi arătau superioaritatea în felul ăsta. Treceau peste eşecurile din viaţa lor "făcând o faptă bună". Îi uram. Bărbaţi înţoliţi în costume noi, cu buzunarele pline de bani, mergând cu nasul pe sus, care de care mai semeţ, femei îngropate în blănuri, duhnind a parfumuri scumpe, bătrâne păcătoase care merg în fiecare duminică la biserică, târându-şi hoiturile puturoase pentru a-şi dona pensiile unor tâlhari în haine preoţeşti, copii buboşi născuţi în mizerie, politicieni avari, pensionari, ospătari, poliţişti, elevi, profesori, şomeri - îi uram pe toţi. De ce să-mi pese? Ducă-se dracu'!
Curând avea să apună. Îmi convenea. Încă nu-mi făcusem un plan dar, cu siguranţă, trebuia să aştept întunericul. Pe urmă ce voi face? Şi cum? Nu am nevoie de un plan? Ah, nu! Nu! Răbdare, Istvane, răbdare... Mai întâi să vezi casa şi apoi o să-ţi dai seama cum vei face. Da, aşa e cel mai bine. Numai timpul ăsta de-ar trece mai repede.
Până când s-a trezit Simina am stat ca pe cărbuni aprinşi. Se întunecase. Din cauza umezelii noaptea era foarte rece. Luna arunca o lumină cadaverică, acoperind totul ca un giulgiu, iar fata, cu ochii mari şi negri adânciţi în orbite, semăna cu o moartă. Se uita la mine fără a schiţa vreun gest. De parcă încerca să mă recunoască.
- Mi-e foame, a zis.
- N-am nimica de mâncare şi nici bani nu mai am.
- De băut mai ai?
Mai erau aproape două degete de lichior pe fundul sticlei. I-am dat-o.
- O să luăm nişte bani ca să cumpărăm şi de mâncare, a zis ea după aia.
- Am jurat că nu voi lua mai mulţi bani decât trebuie.
- Ştiu. Trebuie să juri din nou că n-o să iei decât atâţia cât avem nevoie pentru pistol şi ca să mai luăm ceva de mâncare.
Am jurat.
- Haide, să mergem, a zis. Cred că George doarme la ora asta.
S-a ridicat şi a vrut să-mi înapoieze geaca. I-am cerut să o păstreze ca să nu se-mblonăvească. Adevărul e că aş fi preferat să o iau dar, cu zdrenţele alea care o făceau să pară mai mult dezbrăcată, aş fi riscat să fim înhăţaţi de primul poliţai pe care-l întâlneam, chiar dacă nu se mai vedea nici-un om pe străzile murdare ale oraşului. Fata mergea înainte iar eu la câţiva paşi în urma ei şi singurii martori erau felinarele şi câţiva câini râioşi care, deranjaţi de trecerea noastră, mârâiau până ce ne îndepărtam. De-a lungul anilor mă obişnuisem cu frigul, dar în noaptea aia aveam mâinile atât de reci că parcă nu erau ale mele.
- "Azi e ziua lor, ziua ielelor, vrăjitoarelor", fredona încet Simina cu glasul răguşit. Ştii cântecul ăsta?
- Nu.
- "Iată ielele, vrăjitoarele", continuă ea, aproape şoptit. "Azi e ziua lor, ziua ielelor, vrăjitoarelor."
Şi sunetele pe care le scoteau paşii noştri păreau să ţină ritmul. "Tot ce vezi, să nu crezi", cânta Simina, iar picioarele ei făceau lipa-lipa pe asfaltul ud. "Că aşa ţi-e soarta (poc-poc se auzeau paşii mei), poţi să-ntrebi, dacă vrei (lipa-lipa răspundeau ca un ecou tălpile fetei), vrăjitoarele".
Tremuram fără să-mi dau seama dacă frigul era de vină. Nu-mi simţeam trupul. Era ca şi cum aş fi plutit atras ca un magnet de Simina, fără efortul necesar de a-mi pune membrele în mişcare, şi dacă n-aş fi auzit sunetul paşilor aş fi putut jura că pluteam. Nu ştiu cât am mers dar ne apropiam de centrul oraşului.
Puţin câte puţin parcă îmi reveneam din stare aia ca din transă. Pământul se învârtea cu mine şi acoperişurile clădirilor se aplecau ameninţătoare, sufocându-mă. Pe urmă au devenit tot mai inerte, până ce luna le-a acoperit cu giulgiul ei alb şi au rămas aşa. Simina încetase şi ea să mai cânte. Mergea repede, fără să privească înapoi. Arăta ca o umbră. Pe sub geacă i se vedeau numai picioarele subţiri, murdare de noroi.
- Mai avem mult? am întrebat.
- Şşşşt...
Au mai fost cam două sută de metri de străzi pline de gropi, alei înguste mirosind a urină şi peste tot aceeaşi linişte. Puteam să simt că suntem aproape mai înainte de-a ajunge. Numai puţin... Ah, cât de nerăbdător devenisem! Am înţeles că din cauza aia tremuram. Şi dacă totul era un miraj? Dacă mintea mea bolnavă născocise lucrurile alea? Nu, nu! Era imposibil. Simina nu era o închipuire. Puteam să o văd şi o simţisem acolo, cum stătea lipită de mine în timp ce dormea. Tot ce se întâmplase, tot ce avea să se întâmple nu exista doar în imaginaţia mea. Nu-ţi pierde curajul, Istavane. Ai ajuns până aici. Nu-ţi perde curajul. Nu-ţi pierde curajul...
- Aici, mi-a şoptit Simina, trăgându-mă de mânecă.
Da, era acolo, exact aşa cum îmi fusese descrisă. O casă mare, albă, cu stâlpi groşi, cu balcon, etaj şi zeci de ferestre; am văzut şi grădina prin gardul din plasă, cu flori multe şi puteam să văd chiar şi un colţ al piscinei a cărei apă strălucea mai puternic decât un felinar; şi chiar deasupra porţilor albe era o pancardă uriaşă pe care scria cu litere roşii, luminate de neoane: "Instititul Utersberg - spital de boli psihice".
- Aici, îmi şoptea Simina, arătându-mi cu degetul. Nu-i aşa că-i frumoasă? Ţi-am zis eu, nu-i aşa?
Şi-atunci am înţeles.

---

Distribuie pe facebook