Casa Domnului- Mihaela Jescu Adăugat în 07 martie 2010, la 22:14 | 121 afișări / 108 vizitatori |
Eu, mică. În fața mea, Ușa cea Mare.
Am timp să o studiez: ne oprim în fața ei iar Buna face semnele acelea. Eu cred că dansează: încet, reținut, cu privirea plecată. Mulți zic că-i un dans ușor dar… nu-i deloc așa.
Am tras eu cu ochiul la alte bunici. N-au reușit să-l învețe iar ochii lor se învârt în priviri piezișe. Poate de asta amețesc și nu-și pot agăța mâinile la locul potrivit…
Mai întâi, cu mâna în care ții lingurița, faci un punct deasupra năsucului: acolo unde are un punct roșu fata de pe perete. Buna o iubește. Și fata pe Buna: am văzut eu cum îi face mereu cu ochiul. Dansul continuă cu alte două puncte, acolo unde stau mâinile lipite de trupșorul nostru.
Apoi dansul coboară în punctul unde la mine se măsoară papa : prea mult sau… și mai mult.
Încerc și eu dansul, timid, cu priviri furișe spre Buna.
Ușa cea Mare, ca un Lego uriaș, se deschide cu un scârțâit ușor.
Înăuntru, bunele repetă cântece de leagăn.
Noi mergem ușor înainte, către bărbații cu rochii de aur.
Drumul e lung dar Buna nu mă grăbește. Eu merg mai greu și pentru că o țin pe Pinky de-o urechiușă. Ea e jucăria mea preferată. Buna a zis că la Măicuța mergem cu cei dragi nouă. Cum puteam s-o las pe Pinky acasă ?
Ne oprim la Pozele de Argint. Buna se apleacă și mă ridică în brațe să le sărut. Le atinge și Pinky, punem bănuț în cutiuță și ne apropiem de Rochiile de Aur, tot mai strălucitoare, ca trei clopote de lumină.
Aaa !
Clopotele ! Răsună sus, aproape de cer.
Noi începem să dansăm cuminți, cu mâinile, ca niște bunicuțe ostenite.
Apoi primesc colăcel și o atingere caldă pe creștet. Apoi, cu Pinky de-o ureche, mă țin agățată de Buna, în drum spre băncuța ei.
Alte bunici mă mângâie și zâmbesc la Pinky. « N-o doare ! », aș vrea să le zic. Urechile ei sunt din puf. Din puf sunt norișorii pe care stau îngerii.
Norișorii plâng?
Dar îngerii?
Distribuie pe facebook
