Ciclul poetic de dragoste “Târzia din Ţara Vânturilor”+ conferinţa lui Ion Caraion, radio Londra, 1982, partea I - Dragoş Vişan Adăugat în 03 februarie 2010, la 13:50 | 327 afișări / 299 vizitatori |
“Necunoscutul feresrelor”(1969) – Ion Caraion. Ciclul poetic de dragoste “Târzia din Ţara Vânturilor”
(+ conferinţa lui Ion Caraion, la radio Londra, 1982: “Intelectualii şi puterea politică în România de azi”)
Ion Caraion a inclus acest ciclu poetic în prima sa antologie de versuri, Necunoscutul ferestrelor (Editura pentru Literatură, 1969), plasând-o, enigmatic, între cele trei volume ale sale de tinereţe (publicate între anii 1943 şi 1947) şi primul volum al maturităţii artistice, Eseu, din 1966. Interesant este faptul că aceste poeme nu aparţin decât în mică măsură primei vârste de creaţie a autorului. Ar putea deruta pe orice monograf al poetului, prin evocarea tinereţii, care nu se potriveşte, desigur, poeziei detenţiei sale politice. Discursul revoltei din acest ciclu al depoetizării temei tinereţii devine o constantă în tot volumul Necunoscutul ferestrelor. Livrarea “târzie” a versurilor către public are drept cauze interzicerea publicării operei sale după 1947, condamnarea la moarte, ispăşirea până în aprilie 1964 a unei corecţionale pedepse, care aproape că-l dezumanizase până la eliberarea sa.
Poemul ultim, care dă şi titlul întregului ciclu, “Târzia din Ţara Vânturilor”, începe epistolar, cu adresarea la persoana a doua singular, către o instanţă reală, nu imaginară, iubita sa denumită chiar “Târzia”. Este vorba, desigur, de viitoarea sa soţie, Valentina, închisă şi ea pentru că-i dactilografiase poezii şi texte subversive, pe care le trimitea în străinătate prietenului Virgil Ierunca: “Ţie ţi-au plăcut câmpurile, vântul şi apele mărilor, şi vocile,/ pe mine m-au chemat ceţurile, şi ploaia, şi păsările munţilor singuratice./ Pentru elanurile tale-au dănţuit pajişti de jar la răsărituri sălbatice,/ pentru mine-au tăcut rocile.” Personificările ceţurilor, ploii, păsărilor de munte, pajiştilor, rocilor şi chiar a “răsăriturilor sălbatice” – ordonate învăluitor, în enumeraţii – ne fac să presupunem distanţa pe care o va parcurge corespondenţa poetului, spaţiu al revelării unei osmoze cu întreg cosmosul ce-i aşteaptă, la eliberare, pe cei doi îndrăgostiţi, Ion şi Valentina. În strofa a doua apare evocată destinatara epistolei de dragoste, într-un flash al memoriei involuntare, redat prin punere între paranteze: “(ca-n dimineaţa-n care a intrat o fată cu trandafirii roşii)”. Strofa a treia reconstituie portretul fizic, jocurile dintr-un neuitat ritual erotic: “ O! Când erai mai mică decât măceşii câmpului şi te-ascundeai prin blănile de lup,/ cu părul ca o flacără neagră, îmbătător de nefiresc,/ fără ca măcar să-mi închipui c-am să ajung vreodată să te iubesc,/ te-am desenat ca olarii, cu paiul de secară, mirată, pe-un chiup.”
Incizarea în ceramică antică a acestui love story anunţă deja că, de fapt, n-a urmat vreun apogeu al acestei idile din tinereţe, ci o întrerupere brutală a sentimentelor dintre bărbat şi femeie, o ameninţare de ordin exterior, istoric în relaţia lor: “Mai târziu, mai târziu, după ce nenumărate ne fúră potecile-n lume,/ după ce schimbătoarele feţe de oameni coşmarurile de chipurile noastre şi-au ancorat,/ singurătatea s-a-ndrăgostit de fiecare ca de-un continent scufundat,/ dar dedesubt nu mai locuia nimeni şi – cenuşii – anotimpurile atârnau ca nişte gume.”
Iubita sa neimaginară, viitoarea soţie a poetului, are şi un alt aspect, contururile sale devenind “ireale” în strofa următoare, a cincea. Colegii de generaţie ai lui Ion Caraion sunt comparaţi cu “numismaţii târzii”. Metafora din inima poemului, care dezleagă orizonturile, precum şi limitele existenţei în trup aduce plasticizarea abstractei morţi: “Toţi plecăm în câte o moarte, călătorind cu câteva bucurii”.
Pierderea “Târziei” seamănă cel mai mult, în strofa a şasea, cu pierderea definitivă a posibilităţii de întoarcere, de parcă poetul ar intra în pielea lui Ovidius, pe când scria Tristae: “De-atunci, o! de câte ori nu te-am căutat, de câte ori nu mi s-a părut/ că te despleteşti prin sufletul meu ca un hamac moale/ către somnul din adormita gata, ca-n basm, să se scoale/ cu zâmbetul în braţe ca o cântare a cântărilor”. Procedeul demitizării basmului “Frumoasa adormită” şi cel al amprentării eului poetic de forma corporală a iubitei din “hamac” are o finalitate precisă: deşteptarea instinctului erotic la tânăra iubită.
Comparaţiile se succed învăluitor şi în strofele următoare: “trupul tău ca o roză a vânturilor”, “sângele tău ca un havuz”, “sete/ (o melodică zăpadă a mieilor!)”. Hiperbolele pot fi descoperite în febra alipirii sentimentelor de anumite mişcări, sau din cutremurele senzoriale: “cântec de dragoste [...] frământându-se”, “sângele tău [...] s-o fi prăbuşit/ peste obrajii mei uzi”. Poetul elimină tropii tradiţionali, ca să instituie o stare de graţie cu totul inedită, izvorâtă din durere, regret, tensiune.
Nu se pot recupera clipele tinereţii. Nici imaginile iubitei de care s-a despărţit, care seamănă cu o Beatrice. Precum Dante într-o călătorie infernală, poetul lasă în afara incintei lagărului orice speranţă să-şi mai regăsească iubita ori prietenii, pe “poeţii” generaţiei “Albatros”: “Tulburătoarele tale îmbrăţişări mi-au amintit în tranşee poeţii,/ în nestatorniciile cărora privirile ţi se luau cu văzduhul la trântă./ Şi multă vreme n-am mai găsit smerenia cu care zadarnic se cântă/ stăruitoarea laudă-a frumuseţii.” Este vorba aici despre o sublimare a sentimentului erotic în starea de inspiraţie. Temniţa, carcera, tabăra, colonia de muncă forţată se transformă, pentru eul poetic din bolgiile Infernului comunist, în oazele creaţiei, în şanse ale supravieţuirii prin artă. Acesta este sensul ascuns din versurile finale ale poemului: “Din miresmele aurului, prăfoase, harpele/ au luat rând pe rând drumul nemărginirilor în care li se învesmântaseră, odinioară, stăpânii.// O scamă stelară, o dantelă de clopoţei vaporoşi/ zboară peste neterminatele depărtărilor cuvinte/ şi-ţi cuprind părul împrăştiat aidoma luminii pe colibele unui trib de eschimoşi,/ iubita mea ca o efigie ştearsă de-atâtea aduceri aminte.”
Cel dintâi poem din acest ciclu poetic, cu titlu barbian, “Logaritmi”, este un pastel al cruzimii alungării poetului din spaţiul natural, din societate: “Pe câmpuri clare-aduc ciulinii brumă,/ Singurăţăţi de presuri duc conace,/ E-o vară în noi ce nu se va mai coace,/ Şi-o prăbuşire-adâncă ne sugrumă.// Pădurea-n fund haotică petrece,/ Sculată a blesteme, – când se-apleacă;/ E-n noi o spaimă care nu mai pleacă/ Şi-o poartă peste care n-om mai trece.” Spaima, bariera, poarta se interpun între cel sortit claustrării, osândei şi lumea ameninţată de haosul terorii, pe care o lasă în urma sa. Amintirea-n strofa a treia a “pasagerei”, care “va plânge-un cântec nou pe caldarâm”, semnifică indescifrabilii “logaritmi” de tăiere a oricăror legături cu rudele ale celor întemniţaţi. Este ştiut faptul că pe timpul detenţiei sale, Ion Caraion şi-a pierdut mama, îndurerată că nu mai ştia nimic despre fiul său.
Se descrie, ca în cântecele funebre ale dalbului de pribeag (cântecul mare, cântecul zorilor), natura exterioară precum şi cea interioară, din sufletul poetului, rămase parcă încremenite. Nu ştim însă din ce motiv încremenesc, din cel al durerii rudelor rămase singure, ori din cel prea mare durere a condamnatului, pus de viu în cripta închisorii: “N-or să ştie munţii nici cocorii/ prin arbori cum ne-alungă”; “Şi n-or pricepe holdele nimic/ prin vechi sertare mâinile-au să ardă”; “Din depărtările şesului opace/ Vor bate vânturi, apele-au să tacă,/ ...E-n noi un sunet care nu mai pleacă/ Şi-o noapte-n foi ce nu se va mai coace...” Antitezele se desprind din expresii metaforice, aflate în disjuncţie şi opoziţie senzorial-afective: “vară-n noi” – “noapte-n foi”, “o zi cu soare de mansardă” – “aduc ciulinii brumă”.
Strigătul disperării izbucneşte ştrangulat, din gâtlejul unui anonim dintr-un convoi al morţii, pentru că următorul poem, “Trecere” este un protest neoexpresionist, de o tensiune interioră ce dizolvă în ploile şi brazii, cedrii prea cereşti, ai unei cetăţi Ierusalim din care se simte alungat: “Peste mine vin ploile omenirii/ – o, dac-aş fi putut iubi toate lucrurile lumii!/ Cu brazii de-acolo, postumii,/ se-nchid şi tinereţile – ţini-i!// Strig înăuntru (minereu)/ dincolo, nu mă mai cunoaşte nimeni;/ inima miroase întreagă a chimen/ – în seara aceea trecea peste ape nu Petru, ci eu...”
Un poem cu un timbru vocal adolescentin, dar concomitent o parabolă a incandescenţei îngerului morţii este cel intitulat oximoronic “Clipa muiase fantomele-n flăcări”. Aici erotismul poetic al lui Caraion persistă la cote maxime, deşi începe să ia turnura de coşmar, să semene a ritual macabru, a festă existenţială. Însă duioşia confesivă nu se pierde în versurile tăiate scurt, precum bretonul unor protagonişti ai romanului grec “Daphnis şi Hloe”: “Feciorie. Târziu./ Prin noi doi viscolea./ Nu mai ştiu/ care duh, care stea.// Sărbătorile abţinerii/ le mâncaseră strigoii./ Doar umerii – tinerii,/ fragezii, goii…// Doar pântecul: şarpele/ fierbinte, fugarnic,/ cu mâlul lui darnic/ şi harpele! Harpele!// Parc-o văd: răsturnată,/ coapsa ta de bazalt/ prin sângele cald/ începând să se zbată.// Despletită, pe jos –/ să te muşc… să mă muşti…/ sânii doar nişte puşti,/ dar ce păr mătăsos !// Şi ce pulpe fierbinţi/ lipiseşi de mine !/ Ca un coacăz cu-albine,/ pârâiai între dinţi// Cu genunchii la gură,/ toată frigeai/ printre aburi de ceai/ şi-aiurai. Şi-o trăsură// s-a oprit undeva/ în amurgu-auriu./ Feciorie. Târziu./ Prin noi doi viscolea.” Este un flux de imagini, tactile, vizuale, auditive, gustative, olfactive. Toate esenţele ierburilor se degajă, strivite, inhalate de mintea tânărului. Perspectiva temporală este “răsturnată” de antreul şi finalul la fel de tragice ale poemului, care contrastează, prin reinstalarea lucidităţii, cu entuziasmul iubirii. Imaginea lugubră şi absurdă “Prin noi doi viscolea” ne face să ne gândim la “Strigoii” lui M. Eminescu. Nu-i vorba decât de-o raportare mentală compensatorie, pentru că suferinţele actuale ale eului liric îl macină exact precum în peştera magică din basmul “Păunaşul codrilor”. Astfel se creează subtil crioterapia cuvinelor, din imagini fragmentare şi amintiri din afara închisorii.
Evocarea tinereţii la Tuşnad din “Noapte de iunie” se face prin destinderea încleştării discursive, acumulate până aici, tonul părând destul de liniştitor, iar figurile stilistice dezvelind multe reminiscenţe nu numai din peisajul celebrat, ci şi o dramă a claustrării: “Eram numai viitor şi hazarduri/ cu care-şi căptuşa dragostea timpul. [...] Noi eram numai viitor şi hazarduri/ sub liniştea oarbă ce se despletea...” Repetarea refrenului în final arată că timpul idilic al “vulturilor verii” purtaţi de vântul speranţelor s-a destrămat. “Ceţurile” care se despletesc vernacular “arbori” anunţă, încă din al doilea catren, efemeritatea dragostei juvenile.
La fel şi în “Fular marin” – la amintirea unui solstiţiu pe litoral. Este prima dată când în lirica de maturitate a lui Ion Caraion se vorbeşte despre regii din Pont, cei închinători la Isaïs cea Întunecata (un ciclu poetic viitor va fi intitulat chiar “Regii din Pont”): “Din broasca – în sine – ţestoasă/ solstiţiul scoate c-o lupă/ vagi fluiere tinere, ca să/ înceapă-n regi cântecul după.” Se poate ca acest poem să fi fost elaborat înainte de 1943, să fi făcut parte din volumul “Circul domestic” din care Ion Caraion a apucat să publice doar o treime din toate versurile, după cum avea să scrie în Jurnal II. Sentimentul predominant este entuziasmul tineresc, aventura spiritului: “E noaptea nopţilor, vai!/ dar, calmă, ne calcă pe două/ ferestre de algă, o rouă/ de curbe, cu luna pe cai.// Pe caii mesteacăni de cupru –/ la luna femeii bălane,/ nelogicul pom, un jder suplu,/ frunzos viscolind la cabane.// Cu tunse poteci la-nceput: văzduh aplecat până-n iezii/ plouaţi, ce visează-n trecut/ păduri din teracota zăpezii.” Faţă de această “viziune a sentimentelor” nichitastănesciană, ultimele trei catrene, adăugate cu siguranţă într-o altă etapă a vieţii ori a devenirii spiritului, sunt de-a dreptul sumbre, sarcastice prin simbolurile răutăţii “boturi bântuite, de câini”, “capricornul latent”, “(solstiţiu de regi şi-aliment)”, “caii de cupru, ca lupii”. Regii noi ai Pontului se plimbă cu şalupa, crezând că erezia comunismului va dura etern, cum aflăm în versurile finale: “Pe caii de cupru, ca lupii/ pe sumbrele ape,-n oblânc/ ieşirea din ev a şalupii/ se-aude, se-aude adânc.”
Încă un pas, iar de la tabăra “Mamaia” – loc de încărcare a nisipului, al coloniei de muncă forţată “Valea Neagră” – ajungem cu şalupa oficială, bineînţeles, până în spaţiul concentraţional de la Periprava, în poemul imediat următor, “Deltă sonoră”. Aici deţinuţii politici se ocupau de munca ostenitoare în orezării, stând cu picioarele în apa prin care colcăiau şi lipitorile ori şerpii, iar pe frunţile lor arse de soarele nimicitor se-avântau la fiecare crepuscul câte-un nor de ţânţari. Dacă pentru turiştii străini Delta a fost lădată pe timpul regimului comunist că ar fi paradisul faunistic şi vegetal, pentru Ion Caraion ea poate să aibă aspectul unui azil de noapte sau al unui spital de psihiatrie. Nu degeaba apar aici “spaime-n beatul sanatoriu”. Vara Deltei, în “alb şi verde” nu este decât o piele de şarpe, o maya, ce trebuie să năpârlească pentru a face vizibilă înconjurarea de către Charon a tuturor osândiţilor de la Periprava şi de pe lângă pădurea Letea, ce sunt păziţi ca să desţelenească şi transforme raiul natural în orezării efemere: “A cui i-această zi de alb şi verde/ cu instrumente leneşe de piei,/ de-apar din larg vâslaşii surzi, cu totul/ acoperiţi de cluci de porumbei?// Nici lacrimă... nici vis... nici vânătoare.../ Foşnind, mătasea serii se dezbracă –/ ce legi rotunde desmierdau legenda/ şi care vânt lăud, din cracă-n cracă,// la pomul muzical suia buimac?/ – Aşteaptă-mă la treapta de ivoriu/ cu şnurii pali, ca să-ţi petreci condurul/ pitic de spaime-n beatul sanatoriu.// Nimic nu sparge luna. Legănate/ aripi din bolta lentă trec alerte –/ a cui i-această zi de alb şi verde,/ când ochiul arde ca o castitate?// De dimineaţă cresc privighetori,/ seara intră cuiburile-n neveste;/ – laudă, laudă flautului pe care/ l-am auzit lângă trestiile-aceste!” Impresia tradiţionalistă ce se degajă în acest ultim vers distonează cu mesajul întregului poem, fiind vorba de o tiflă subtextuală aruncată spre poezia lui Dan Deşliu, proza lui Traian Coşovei (“Dobrogea de aur”, sau reportajele mincinoase despre pescarii din Delta Dunării, dragarea canalelor şi mecanizarea agriculturii pentru combinatele de celuloză). Syrinx – cea auzită plângând “lângă trestiile-aceste” poate fi glasul unei localnice văduvite de soartă, sau poate chiar al iubitei poetului, care ispăşea în altă parte cinci ani de detenţie politică.
Din poemul “Antagonie” merită a fi reţinute câteva imagini tactile, care induc starea unui discurs de-o ferocitate cum numai la prozatorul Gustav Meyrink mai poate fi depistată în “Golem” (1915, trad. rom. din 1989) şi “Faţa verde (Jurnalul unei iluminări)” (1916, trad. rom. din 1992): “A MAI RĂSCOLI nu cumet,/ colburile, bălăria. Toamna intră igrasia/ prin odăi, cu părul umed.”; “Pălămida şi pelinii/ îşi duc mâna le cerbice./ Pizma vine să urzice,/ zorii-i plouă-n păr, grădinii.// Să ni-i vânture cu lada/ brazii ghem ori ţărmii leoarcă,/ dosnice cuvinte-ncearcă-o/ pastorală din Elada.// Şi-un oier dintr-o planetă/ cu-anotimpuri alandala/ îşi coboară – ca de cretă –/ de pe munte, matahala.”; “Iar din fundul viziunii/ care-mparte-atunci în două/ cosmosul şi mărăcinii,/ mâlul zărilor mă plouă.// Purgatorii de-ndoială,/ jind beteag de mări celeste,/ peste lespezile-aceste/ tu pui vămi şi-adii beteală.” Despre luna de pe cer, personificată “cu sanda sfioasă” se afirmă că are un “bust” ce saltă “mitologic”, încât îi provoacă “dezgustul” când îi vine-n “pragul” celulei şi nu-l lasă să doarmă.
Tot în cuvinte majusculate apare introducerea (“antreul”) altui poem, “Ora pulpelor de lemn”, în care pasta îngroşată a picturii în ulei à la Nicolae Tonitza devine adevărat portret feminin, de-o puritate absolută (ca o replică a “Florii albastre” a lui Novalis şi a lui Eminescu): “DE RESTRIŞTI şi catifele/ într-un vag mister scăldată,/ de la pragul uşii mele/ te înalţ ca şi-altădată./ Ca şi altădată, părul/ visător zburlit pe tâmple/ cuminţeşte adevărul/ care n-o să mai se-ntâmple.// De pe faţa ca o cocă/ de noroi cu saramură,/ terciul pulberii de rocă/ mi se-amestecă în gură.// Iedera subţire-a bluzii,/ şoldul brun de chihlimbare –/ dintr-o dată, ca harbuzii,/ dând în pârg şi sărbătoare!// Ca pe-aromele potecii/ dezmierdându-te, vioară,/ te-aşteptam stelar sub recii/ lilieci, a doua oară//– alandala, cârduri, ploi de-uraniu –/ salamandrele stelare în covrig./ Te-am strigat (uitasem ce mai strig)/ năclăit de cheagul orei stranii.// Poate vream să-ţi spun că te-am iubit,/ poate stam s-aud cum grâna coace.” Se observă, precum într-un tablou alegoric renascentist, că pe lângă donna angelicata apare şi un scurt autoportret, într-o formă contorsionată, pârjolită-ntr-un autodafé (“faţa ca o cocă”, “noroi”, “terciul pulberii de rocă”). Aşadar, neosuprarealismul acestor versuri face din declaraţia de dragoste adresată iubitei o proiecţie ideală din care, în plan ascuns, un sine poetic suferă agonic.
Poemul “Litanie”, după titlu şi conţinut, este poem religios, cu o destinaţie directă, singura apropiată în lunga detenţie de unsprezece ani, care nu l-a făcut ateu pe Ion Caraion cum aveau să insuneze Eugen Barbu, Mihai Pelin, Monica Lovinescu, Doina Jela etc.: “Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră:/ să treacă peste mine cu roţile/ şi să mă farme/ căruţele toamnei de fum/ huruind spre cazarme.// Doamne, mai bine m-ai fi făcut/ piatră/ ori noapte...” Un mesaj ca o săgeată cu bătaie lungă, ce străpunge infinitul de pace dar şi bezna adâncurilor, şi inima îngerilor, dar şi inimile “de piatră”. Afirmaţia poetului cea dintâi (simbolul său de credinţă), arată prin însăşi negarea că n-ar fi “de piatră”, respectul lui Ion Caraion pentru teoria creaţionistă, nu pentru cea evoluţionistă, criticată împreună cu darwinismul încă din perioada interbelică de către Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei. Versul “să treacă peste mine cu roţile” parafrazează imaginile mistice ale poemului altui mare buzoian, îndrăgit de Caraion, Vasile Voiculescu, “În grădina Ghetsimani”. Acest poem, “Litanie” se învecinează în volumul Necunoscutul ferestrelor – formând un adevărat diptic – cu altă mărturisire de credinţă, rostită însă la pluralul persoanei întâi, cu ajutorul laitmotivului “suntem” – ce sugerează soborniceasca mântuire a celor care suferă: “Suntem câmpul pe care-l plouă ploile./ Suntem iarba pe care-o pasc oile,/ şi lumina pe care-o dă soarele./ Suntem izvoarele”. O localitate din mijlocul judeţului Tulcea, din Dobrogea transformată în lagăr natural se numeşte şi azi Izvoarele. Conotaţiile religioase ale acestui poem sunt: “câmpul” ce aşteaptă secerişul, “oile” pierdute şi reaflate, “lumina” Soarelui dreptăţii, care nu trebuie ascunsă după obroc, “izvorul” nemuririi, Hristos Mântuitorul. Poemul este intitulat “Morţii” – însă nu se referă deloc la cei decedaţi. Se referă la o biserică luptătoare, pentru că versurile au sonorităţi protestatare, de revoltă abia reţinută: “Suntem viitorul şi rădăcinile/ şi somnul în care intră grădinile/ şi ochii şi urechile şi mierea şi laptele./ Suntem faptele.// Suntem armele care nu ruginesc,/ sângele-adânc şi munţii când cresc/ şi fântâna şi rugăciunile./ Suntem genunile.// Suntem cei ce nu uită şi-aşteaptă./ Prispa cu dragoste şi plânsul în şoaptă/ şi toate-ntrebările./ Suntem mustrările.” Prin urmare, titlul “Morţii” conotează de fapt pe condamnaţii regimului comunist, fiind o “mustrare” incantată din temniţe, ori pe la Peninsula şi Periprava, în “câmp” deschis, spre orizonturile ţării cotropite, care “sunt” urechea extinsă a divinităţii. Sângele martiric scurs în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial circulă, ca prin vase comunicante, în venele contemporanilor, iar “musrarea” se adresează celor dominaţi de teroarea diseminată ideologic, dialectic şi materialist cuibărită în suflete.
Urmează un laconic poem, “Sedimentări”, alcătuit din distihuri, un pseudo-pastel al Deltei, din care răzbate şi primul pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu (“cel mai înger”) şi a Elenei Ceauşescu (“oglinda” sa) – rostit chiar în perioada domniei lor mai luminate, de raţiune (1968-1970): “Fals luceafăr, nun de aur,/ iese verde seara-n plaur...// Vine lacrima neplânsă/ c-o oglindă şi c-o pânză.// Cu oglinda-mparte raiuri/ pânza tace, n-are graiuri.// Purure scăldat e-n plângeri/ dintre îngeri, cel mai înger.// Şi-şi răstoarnă-n veghea orii/ fata – şold, iazul – cocorii,// când îşi scot, miriu, fetia// apele-aprinzând câmpia,// grâurile-albind conace./ Ochii, ochii cer pogace.” Stema R.S.România şi vigneta steagului P.C.R., cu spicele pe margini pârjolesc Bărăganul, apoi după terminarea combustiei, “albesc conacele” din Bucureşti, staţiuni, margini de municipii – locurile de sejur şi de huzur ale perechii prezidenţiale şi ale Partidului. Epitetul “miriu” (luat din argoul don juanilor de mahala) şi scandalosul, dezonorantul simbol poetic “fetia” sunt adresate direct Elenei Ceauşescu, despre care se spune şi-n “Jurnal III. Ultima bolgie” că îşi ridica uşor poalele ca să ardă etapele parvenirii, dar mai apoi cu scopul de-a încerca dacă îi erau cu adevărat credincioşi subalternii.
Un poem acuzator, la adresa Uniunii Sovietice este “Moldova 1946” – în care se prezintă atmosfera încărcată de suferinţă a unei provincii istorice hăcuite pentru a doua oară, după 1812. Alegerile fraudate în toamna anului 1946 de către cei din guvernul Petru Groza şi de către comisarii ruşi ai lui Stalin vor fi amintite într-o lungă conferinţă de la Radio Londra, pe care Ion Caraion avea s-o acorde în 1982. Crioterapia cuvintelor de revoltă rămâne singura hrană, gata a se combate, gata a se aresta: “Cu faţa goală, cu trupul gol,/ Moldova călătoreşte-n vagon şi pe jos.../ cerul sumbru; corbii lacomi;/ osul intră prin os.// Îngheaţă-n noiembrie. Fierbem ţoale,/ zeamă le dăm copiilor, zoi./ Grâul adus de ţărani în spinare,/ soldaţii-l confiscă. – Ţin la noi!// Joasă, aleargă printre şine/ o siluetă. Se apropie. Trece./ Apoi alta. Trântă. Auzim: Mă’, băiete... eu am făcut războiul din ‘916.// Ţipete:/ – I l-am luat!/ Câţiva tuşesc./ Bărăganul e pânza aceasta de plumb./ Din omul care s-a aruncat sub roate,/ aburesc măruntaie printre grăunţi de porumb.// Când s-o dezlega pământul din Ciulniţa/ pe lângă traverse putrede, la primăvară,/ au să-i pască bobocii verzi, inima/ rămasă în viscol, la gară.”
Conferinţă Ion Caraion – 1982
“Intelectualii şi puterea politică în România de azi” (I, II, III, trad. din lb. fran. de Geo Şerban), “Luceafărul”, an. I (serie nouă), nr. 32, 5 septembrie 1990, p. 8-9; nr. 33, 12 septembrie 1990, p. 8-9; nr. 34, 19 septembrie 1990, p. 8-9
Partea întâi
Remarcabilul om de litere care este profesorul Pierre du Bois, aici de faţă, şi căruia îi mulţumesc pentru această mişcătoare cinste, m-a invitat a vorbi – pe mine, care mă veţi scuza, nu ştiu să vorbesc – în faţa Dvs. Despre situaţia intelectualilor în raporturile lor cu cu puterea politică în România de azi. Reflectând asupra complexităţilor temei, mi-am dat seama nu numai că ea depăşeşte cu mult proporţiile unei conferinţe, dar chiar tratat în cuprinsul unei cărţi întregi subiectul acesta nu ar fi uşor de epuizat. Este cu exactitate motivul şi explicaţia disparatului caracter al consideraţiilor mele de azi. Nu aş fi avut cum sistematiza un material imens, cu aspecte aşa de diverse şi nuanţate, încât fără a le explica aş fi riscat să nu fie înţelese; iar a le explica ar fi implicat nu ore, ci zile de discuţie.
Consideraţi, vă rog, prin urmare, mai mult ca pe o vagă introducere în temă, ca pe o destăinuire abia începută conferinţa mea de azi. Sau ca pe o sumă de fragmente fugare din cuprinsul unei lucrări ample, dificile, plină de ispite şi învăţăminte pentru intelectualii oricărui popor, a cărei elaborare cere timp îndelungat şi rămâne – ca orice nostalgie – un vis: visul eforturilor mele viitoare.
Ca să nu par incomprehensibil în ceea ce am să vă spun, ar trebui să ne clarificăm anticipat asupra celor două concepte din titlul conferinţei mele, adică asupra noţiunilor de intelectual şi de putere politică. Fiindcă, măcar într-o accepţie şi măcar vag, România ca stat ştie astăzi totuşi cam ce este: singura ţară latină din estul Europei, devenită împotriva destinului său de a decide, împotriva de asemenea a aspiraţiilor, vrerii şi sentimentelor sale, satelit sovietic după cel de-al doilea război mondial.
Nu voi da nicio definiţie – fie severă, fie lejeră – noţiunii de intelectual. Nu numai fiindcă, aşa cum ştiţi, ea este o noţiune dificil de definit, graţie multelor nuanţe ce o alcătuie. Nu. Dar mai ales fiindcă n-aş dori ca din pricina sau a unei rigori poate sau a unei prea elastice şi laxe formulări eventual să mă pomenesc ici-colo eronat înţeles. Prin urmare, vă propun să acordăm ideii de intelectual conţinutul său cel mai general, acceptat îndeobşte în orice conversaţie cotidiană: acela de posesor şi purtător de cultură. Preotul, magistratul, profesorul, gazetarul, arhitectul, medicul, omul de artă, omul de ştiinţă, matematicianul, istoricul, economistul ş.a.m.d. – să convenim încă o dată – ar fi cei mai mulţi, nişte intelectuali, pentru că în diferite accepţii şi grade, ei vehiculează cultură, şi au trecut printr-una sau mai multe şcolisuperioare.
Deci cultura şi puterea politică în România de azi ar fi fost poate un titlu mai nimerit al celor expuse azi în faţa dvs. Dar şi aşa subiectul e greu de dezvoltat exhaustiv.
Cât despre a doua noţiune, aceea de putere politică în România de azi, apoi de peste trei decenii, această putere politică monotonă, anacronică, dură, antiumană şi în permanent conflict cu democraţia, cu raţiunea, cu justiţia, cu adevărul şi civilizaţia este samavolnic deţinută de un singur partid: partidul comunist... să zicem român. Mă exprim astefel, deoarece în teoriile şi practica sa el nu este decât o anexă ascultătoare a partidului comunist sovietic şi n-a ajuns la putere decât prin intervenţia armată a Uniunii Sovietice, care a impus ţării noastre un regim antipopular şi totalitarist. Ultimele alegeri libere în România (şi de altminteri singurele de după război) au avut loc în toamna anului 1946, acum – deci – peste 35 de ani, fiind complet falsificate. S-au furat voturile majorităţii şi aşa zisele alegeri s-au soldat cu fel de fel de victime, de morţi şi de deportaţi către pustiurile Siberiene. În locul celor legal aleşi, adică al reprezentanţilor democraţi ai partidelor istorice, sovieticii – care transformaseră România într-o ţară ocupată – au impus pe partizanii lor, total servili şi înstrăinaţi din punct de vedere naţional, care fuseseră pretutindeni aspru şi elocvent învinşi, deoarece totalul comuniştilor în august 1944, când ţara noastră întorcea armele contra naziştilor, nu urca nici la o mie. Iar prezenţa barbară pe teritoriul statului român a trupelor de ocupaţie sovietică, care ne şi anexaseră o parte din trupul ţării, dându-se în acelaşi timp la mii de arestări, violuri, crime, jafuri şi continue acte de vindicaţiune, îi făcea şi pe aceia, aproximativ o mie, odioşi. De unde şi cum atunci s-ar fi putut bucura comuniştii, cei nici o mie de comunişti, de vreo majoritate în alegeri? Imposibil de răspuns. Zdrobitor înfrânţi de realitate, ceea ce era şi logic şi democratic, ei s-au afişat biruitori, ceea ce nu era nici logic, nici nu ilustra realitatea. Ba dimpotrivă. Au falsificat complet alegerile, au înlocuit urnele adevărate cu urne mincinoase şi bazaţi pe ajutorul ruşilor, care deseori au intervenit direct, alte dăţi deghizaţi, şi-au arogat şi atribuit un succes pe care nu-l obţinuseră în fapt şi care nu le aparţinea de drept. Moscova a impus cu tancurile în România un partid cvasi-inexistent, convenabil şi dedicat ei, compus de ea din spinări curbate, care să-i servească obedient interesele, ideologia şi imperialismul. Căci comunismul moscovit nu a fost, şi nu a rămas şi nu este, şi nu va fi niciodată, în considerabilă proporţie, altceva decât o formă deghizată a imperialismului rusesc.
În rândurile abia înfiripatului partid comunist… român nu exista în 1946 nicio mare personalitate politică. Intelectualilor momiţi prin şantaj (ca să nu li se impute cine ştie ce pată din trecutul lor biografic) sau celor ademeniţi din motive rasiale ori dintr-un foarte necontrolat şi naiv idealism în plasele de păianjen ale aceluiaşi partid nu li s-a dat nicio pondere politică, aşadar nicio putere în partid şi în Stat, fiind cu toţii folosiţi doar la treburi secundare, în slogane şi desigur după cortină, unde era nevoie de priceperea şi competenţa lor neincomodantă. Pe singurul dintre ei admis în Comitetul Central şi lăsat la început câtva timp să apară pe scenă în prim plan, ca ministru al Justiţiei şi ca ideolog, e vorba de Lucreţiu Pătrăşcanu, aveau să-l aresteze după doar câţiva ani. Şi conform unor proceduri odioase, ce demult au devenit înăuntrul totalitarismului de stânga o tradiţie, aveau să-l acuze de trădare a partidului, de legături cu serviciile de spionaj occidentale şi să-l ucidă bestial în închisoare. Aceasta chiar după căderea lui Stalin! Ca o dovadă în plus că ieri şi azi esenţa comunismului este una şi aceeaşi. O formală reabilitare postumă n-a fost niciodată însoţită de sancţionarea criminalilor morali şi materiali, bine înşurubaţi încă în ierarhia partidului. Ministrul de interne sub care s-a produs uciderea lui Pătrăşcanu e încă liber şi vesel. El are o pensie foarte mare şi-i folosit şi azi drept înalt consilier de specialitate în cadrul aceluiaşi minister de interne. Iar actualul şef al statului român, N. Ceauşescu, a aparţinut Comitetului Central din sânul partidului comunist român şi la data când, în şedinţă secretă şi extraordinară, se hotăra cu unanimitate de voturi, de către acel Comitet Central, asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Şi a votat pentru ea.
După ultimele alegeri « libere » de acum 36 de ani, încălcându-se flagrant stipulaţiile de la Yalta, aşa oarbă, absurdă şi fără nicio superioară concepţie politică de perspectivă cum s-a dovedit a fi acea nenorocită Înţelegere între învingători, la doar vreo jumătate de an, marile partide politice democrate şi realmente populare din România, cărora li se datora statul român modern, au fost grabnic desfiinţate sub diferite imputări şi învinuiri absurde, luându-le locul dictatura proletară,. România fusese un stat monarhic şi regele fusese, asemenea Generalului de Gaulle, decorat de Stalin. Monarhul a fost alungat prin ingerinţele obraznice ale Uniunii Sovietice. Viaţa parlamentară a dispărut rapid. Liderii fostelor partide politice s-au pomenit peste noapte în închisori. Cvasi-totalitatea miniştrilor din toate partidele şi din toate guvernele existente în România dintre cele două războaie, şi în România de până în 1947 inclusiv, au fost arestaţi, majoritatea lor pierind în închisori. Cei rămaşi liberi şi-au plătit « libertatea » prin a deveni informatori.
Istorici improvizaţi – pe care îi stipendia şi controla K.G.B.-ul, – fără studii, fără competenţă, fără probitate profesională (de altminteri singura lor profesie adevărată s-a dovedit a fi înstrăinarea, trădarea şi participarea la asasinatul propriului lor popor trecut prin foc şi sabie) au confecţionat interpretări abracadabrante, insutenabile, fără urmă de temei ştiinţific, de argumente şi coerenţă logică, ale tuturor evenimentelor importante din trecutul depărtat sau apropiat al ţării noastre, siluând hilar adevărul. S-a mers cu aberaţia până acolo încât ni s-a luat până şi originea, lansându-se teorii trase de păr despre o provenienţă de natură slavă a poporului român (era un alt pas către încercarea de a fi încorporaţi total Uniunii Sovietice), de altminteri unicul dintre toate popoarele neo-latine care timp de aproape două milenii a conservat (în afară de morfologia şi sintaxa latină) şi numele strămoşilor săi.
Fiindcă de fapt nu există deosebiri fundamentale azi faţă de ieri în atitudinea puterii politice cu privire la intelectuali, voi enumera aici fapte care definesc şi caracterizează structural poziţia faţă de cultură a comunismului, indiferent de ora foarte exactă a istoriei.
Perioada stalinistă seamănă intenţional întru totul celei post-staliniste, doar metodele şi uneori machiajul diferă.
Spre deosebire de fascism, care era dictatura unui om şi se putea prăbuşi odată cu dictatorul, comunismul fiind – aşa cum se cunoaşte – dictatura unui sistem, dispariţia tiranului nu atrage inevitabil după sine răsturnarea dictaturii, ci o succesiune de alţi despoţi care duc mai departe sistemul, adaptându-l de fiecare dată circumstanţelor, specializându-se în subtilităţi şi viclenii noi, care să-i asigure viabilitatea. Scopul nu se modifică. Şi scopul constă în folosirea oricărei abile modalităţi de a inventa alt şi alt şi alt ambalaj de noţiuni aparent socialiste, aparent internaţionaliste, aparent contra burgheziei şi a exploatării, sub care să se camufleze cât mai bine, mai ameninţător, mai perfid şi mai periculos, imperialismul rusesc, intenţia dominării lumii de către ruşi. Doar ei, doar sovieticii, de aproape o jumătate de secol, din Japonia şi Afganistan până la Marea Baltică şi graniţele Austriei, sunt aceia care anexează teritorii străine tot dându-i cu comunismul şi se tot întind peste ţări şi provincii care nu le-au aparţinut, administrându-le ruseşte, aplicându-le o desnaţionalizare cumplită şi barbară, prin masive transplantări de populaţie, asasinări în masă, obscurantism dirijat şi desigur exterminarea intelectualilor, fermentul cel mai deranjant.
Alexandru Zinoviev, unul dintre cunoscuţii disidenţi sovietici, fost până acum câţiva ani profesor universitar de filosofie în capitala ţării sale de baştină, reliefează că sovietismul e – fără eroare – rusism. « Je vous assure – scrie el – que si vous vous livrez honnêtement à cette étude, vous découvrirez qui le rôle réel de la population russe dans la création, la diffusion, la conservation de la structure sociale actuelle sur le territoire de l’ex-empire russe excède de plusieurs fois le rôle qu’y ont joué les Juifs et les autres nationalités, rôle qui se remarque d’avantage extérieurement et qui est fortement exageré. De sorte que la confusion des termes ‘sovietique’ et ‘russe’ ne fait qu’exprimer verité historique. » Şi tot el se exprimă despre Stalin cu următoarele cuvinte : « Qu’est-ce que Staline sans le stalinisme ? Un bonhomme de petite taille. Un séminariste raté analphabète ». Să reţinem calificativul, deoarece puţin mai departe ne vom referi la acelaşi personaj.
După cum ştiţi, în 1939 s-a încheiat între cele două tipuri de dictatură, cel de extremă dreaptă şi cel de extremă stângă, între fascism şi comunism, o înţelegere fatală pentru pacea lumii de atunci încoace, soldată cu milioane de victime de rasă şi de clasă. E vorba de pactul Molotov – von Ribbentrop, prin care două state-agresor şi două ideologii care juraseră fiecare în repetate rânduri moartea democraţiei şi a libertăţii individuale îşi dădeau mâna, ca să împartă Europa şi apoi, în etape, restul pământului încă de pe atunci prea mic. În urma acelui pact, România a pierdut în 1940, pentru un an, mari părţi din teritoriul său. De conivenţă cu Hitler, ruşii ne-au răpit două provincii: Basarabia şi Bucovina de Nord. În acel an, copiii românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord au trebuit să înveţe pentru prima oară după manuale şcolare întocmite în şi de Uniunea Sovietică. Le aveau tipărite gata, dinainte de ocupaţie. Se preparaseră. Ei bine, în acelaşi an, aşadar 1940-1941, mi-a fost dat să citesc într-un alfabet sovietic pentru copiii noştri din teritoriul robit următoarele trei fraze cu care începea o lecţie elementară de ştiinţe naturale. Ascultaţi-le întocmai. Scria aşa: « Tovarăşul Stalin ne învaţă că gâsca are două picioare. Tovarăşul Stalin ne învaţă că trupul gâştii e acoperit cu pene. Tovarăşul Stalin ne învaţă că din penele gâştii se fac perne şi altele, iar carnea sa e bună de mâncat ». Fireşte, nu carnea tovarăşului Stalin era bună de mâncat, vă daţi seama, ci a gâştei, despre care acelaşi mare înţelept şi genial tovarăş ştia atât de multe.
Şi totuşi, pe lângă seminaristul şi ornitologul Stalin « à moitié analphabête », care ştia atâtea despre gâscă fără să fi călătorit, actualul conducător al României – care însă a călătorit prin toate continentele în afară de Antarctica – se situează sub capacitatea minimă de cuprindere a oricăruia din termenii menţionaţi în dicţionare spre a sugera vidul.
Dacă un om politic strein merge în România şi vrea să se întreţină cu preşedintele ţării (autor – în cazul că o astfel de informaţie vă scapă – a peste o sută de volume din care n-a scris personal niciunul, traduse în mai toate limbile pământului, însă fără a se menţiona, ca şi când ar fi fost scrise direct în acele limbi) sau dacă acelaşi om politic strein îşi manifestă dorinţe de a se întreţine cu soţia mai marelui ţării (considerată savantă în chimie, deşi ea încă nu ştie sigur nici formula chimică a apei) va trebui să recurgă la un interpret. Cele două eminenţe nu cunosc bine sau gramatical nici măcar limba română. Care, vă asigur aici, nu este foarte uşoară.
Dacă o personalitate culturală streină vizitează România şi i se oferă favoarea să se vadă cu oameni de cultură români, aceştia sau vor fi flancaţi de nişte mari factori de răspundere în destinele şi orientarea culturii, care de cele mai multe ori nu ştiu nicio limbă străină, sau nu vor dispune de dreptul de a-i vorbi străinului decât prin interpret, spre a nu-şi jigni superiorii. Aceşti dirctori de conştiinţă, superiorii, sunt proveniţi totdeauna din rândurile activiştilor de partid. Un activist de partid în comunism înseamnă foarte pe scurt şi foarte cu precizie un om de origine socială sănătoasă, adică proletară, care-şi datorează complet ascensiunea fidelităţii arătate liniei partidului şi care se găseşte fără excepţie în serviciul poliţiei politice. După o astfel de întrevedere, musai şi cu regularitate, fiecare dintre participanţii părţii româneşti e obligat să înainteze către serviciul de cadre al instituţiei căreia aparţine, prin urmare către poliţia instituţiei, o notă informativă despre cele discutate. Este pricina pentru care de regulă discuţiile acestea între personalităţi culturale streine şi oameni de cultură din România sunt fără excepţie de o platitudine şi de o plictiseală agasante. Cei aleşi ca să participe la ele, chiar dacă sunt uneori minţi inteligente şi talente reale, ceea ce se întâmplă adesea, ei se tem să vorbească, rostind numai banalităţi care-i feresc de orice prejudicii. O experienţă îndelungată a lor şi a altora, severă şi îndelungată, i-a obişnuit că aşa este cel mai prudent.
Dacă un simplu turist străin merge în România, curiozitatea sau hazardul sau amândouă pot să-l pună adesea în relaţie cu oameni de un remarcabil nivel cultural, deşi ei nu îndeplinesc decât îndeletniciri modeste sau periferice, ca de exemplu muncitori fără calificare pe şantierele de construcţii sau doar cu mici calificări de strungari, tractorişti, tapiţeri, instalatori, electricieni, ca de exemplu şoferi de taxiuri; ca de exemplu vânzători de pâine, lapte sau dulciuri, de legume şi zarzavaturi, de ziare, de chibrituri, îngheţată şi sifoane; ca infirmieri, bucătari sau oameni de serviciu prin spitale, hamali prin gări şi porturi, curieri, chelneri, conductori de tramvaie şi autobuze ş.a.m.d. Toţi aceştia sunt de fapt nişte intelectuali renegaţi din realele lor profesii şi specialităţi, pe care le ocupă adesea elemente nepregătite şi incompetente, însă, bucurându-se de mai multă încredere din punct de vedere politic sau le ocupă numeroşii fii şi numeroasele rude apropiate ale membrilor conducerii de partid, cărora trebuie să li se găsească plasamente convenabile şi avantajoase, deşi ei sunt departe de a şti să le onoreze.
E suficient să vă spun că o femeie recrutată din tagma fostelor miliţience ocupă de câţiva ani în România postul de ministru al învăţământului, în timp ce multor notorii profesori universitari li s-au retras şi li se retrag diplomele, dreptul de a preda şi însăşi libertatea, fiind acuzaţi de câte în lună şi în soare, azvârliţi în temniţe sau chiar livraţi morţii. Pentru că oricine s-a afirmat în viaţa publică românească până la instalarea comuniştilor la putere are o biografie şi având o biografie i se poate imputa că a servit regimurile burgheze ale trecutului, sau monarhia, sau armata, sau biserica, sau filosofia idealistă, sau cosmopolitismul, sau sionismul, sau democraţia de tip occidental, sau că a fost naţionalist, sau că are niscai rude sau niscai studii în străinătate, sau că a luptat în război contra Uniunii Sovietice, sau că a frecventat într-o perioadă prohibită biblioteca franceză, americană, engleză, germană, sau că a scris unui prieten din Vest, sau că a primit presa din Apus etc., etc. Orice soi de învinuire e posibilă, îndeosebi dacă ea priveşte pe un intelectual. Intelectualii sunt suportaţi numai în măsura în care aduc servicii partidului şi poliţiei, elogiind realizările regimului sau denunţându-şi colegii, prietenii, cunoscuţii. Rareori o invitaţie personală adresată unui om de cultură din România; sau o bursă acordată unui artist, unui profesor, unui intelectual de marcă; sau un premiu, o distincţie, un comentariu favorabil ce scot în relief persoana şi personalitatea, lucrările şi contribuţiile unui om care contează în lumea spiritului, rareori atari importante recunoaşteri (cu care s-ar mândri orice ţară de pe lume) fac plăcere actualei puteri politice româneşti sau nu procură neplăceri subiectului. Pe când în lumea civilizată orice stat îşi apără cetăţenii şi lucrează în sensul bunei lor stări din toate punctele de vedere, în statul socialist român (şi ştiţi că situaţia este aceeaşi pretutindeni în comunism) cetăţeanul e privit cu ostilitate şi suspiciune, ca un prezumtiv şi permanent posibil adversar. Statul comunist nu are încredere în nimeni niciodată. El se apără de toţi şi de toate, comportându-se cu premeditată bănuială, ură, agresivitate, bădărănie, violenţă şi intenţie de a conserva în om frica permanentă, iar toate acestea nu numai faţă de fiecare dintre paşnicii, dintre speriaţii, dintre mereu ameninţaţii săi cetăţeni, dar şi faţă de membrii lui de partid, şi faţă de mai micii sau mai marii responsabili în diverse posturi de conducere, şi faţă de alcătuitorii Comitetului Central sau de miniştrii guvernului, mai efemeri decât frunzele arborilor toamna. Singurul ins asupra căruia nu se exercită suspiciunea şi ameninţarea este şeful statului şi al partidului, deţinătorul deci exclusiv şi în exclusivitate al puterii, adică însuşi omul care exercită el, prin întreg aparatul său represiv, suspiciune şi ameninţare asupra tuturor celor din jur, excepţie făcând propria-i familie, plasată în fel de fel de posturi cheie. Comportamentul acestui achizitor de puteri şi de putere discreţionară este cazon, abuziv şi de un autoritarism vulgar.
Sunt aproape zece ani de când unul dintre foştii titulari ai unui foarte important minister îmi mărturisea ruşinată că în şedinţele de lucru preşedintele republicii îi înjură, între el şi ei – miniştrii – neexistând raporturi de colaborare, ci de aspră subordonare. Fără a-i consulta niciodată, el ordonă permanent. Iar stereotipele comenzi executorii le sunt adresate pe un ton veşnic răstit, ca ultimelor slugi dresate să răspundă mecanic « Am înţeles, să trăiţi, Tovarăşe Preşedinte! » Atât şi nimic mai mult. Închipuiţi-vă aşa ceva în Elveţia... Vocabularul penibil şi agramat al şefului statului se reduce la câteva zeci de cuvinte, multe rostite eronat, căci cultura sa e nu deficitară, ci inexistentă. Însă ele se consideră orator şi ţine în fiecare zi un discurs sau două. De fapt, acelaşi discurs de ani de ziele, în cursul căruia dă din mâini, e maniac, şi se strâmbă ca şi când ar face cu ochiul unei fantome zărite numai de el. Ceilalţi tremură, nu co(me)ntează şi aplaudă. Omul, cel mai mare capital – în fapt la ce se reduce şi ce înseamnă? O compoziţie de gelatină, o lozincă, un automat, un cobai, un compot în care spaima, servitutea şi dresajul s-au amestecta cu îndobitocirea. Omul nou e un biet vierme social. Un biet actor de două parale, pe care mizeria ideologiei îl sileşte să-şi aduleze în fiecare clipă – cu o cât mai accentuată exagerare – superiorul, de umorile căruia depind pâinea, libertatea şi viaţa sa deplorabilă. Iar adeseori, de asemenea, existenţa familiei sale.
Distribuie pe facebook
