Close updocumentar - Recheşan Gheorghe Adăugat în 11 februarie 2010, la 17:21 | 361 afișări / 309 vizitatori |
1 |
Valuri domoale se desprind din masa lichidă de un verde sticlos, se deşiră într-o spumă galben-cenuşie în buza malului, răscolesc plaja şi se preling înapoi în mare, lăsînd pe fîşia umedă, elastică, fire de alge, pietricele lucioase şi cîte o valvă alburie de scoică. Rîuleţele de apă murdară se adună în ochiuri sclipitoare, adîncite în urmele paşilor, clipocesc cîteva clipe şi-apoi sunt înghiţite de nisipul fierbinte.
„ Puteţi vorbi acum...dar să nu pomeniţi numele agenţiei de turism cu care aţi venit aici!” zise tînărul slab, îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni decoloraţi din denim, cu pieptul şi umerii arşi de soare, cu o barbă rară, castanie mînjindu-i inegală obrajii. Camera din mîna lui zumzăie ca o viespe rătăcită, un led clipeşte roşu intermitent, iar obiectivul focalizează imaginea într-un medium shot, care cuprinde faţa şi bustul femeii aşezate pe şezlong. Cu mîinile adunate în poală, rigidă şi timidă îşi ţine ţeapănă capul, privind fixă în direcţia ochiului de ciclop, ca în pozele desuete din epoca fotografiilor sepia, în care doamne încorsetate în rochii cu trenă îşi imortalizau chipul alături de domni cu joben şi lavalieră.
„ Pot vorbi, se aude?”
Buzele îi freamătă uscate, tînărul bărbos încuviinţează cu o mişcare fermă a capului, ea îşi înghiţi saliva vîscoasă şi continuă:
„ Aşa cum spuneam, am venit pentru prima dată în viaţa mea la mare. Mă credeţi că n-am văzut marea pînă acuma? Am aproape cincizeci şi cinci de ani, al meu a murit cu ceva vreme-n urmă, dar nu m-a dus niciodată într-un concediu pe litoral. Cînd eram tineri, n-aveam posibilităţi, iar după aia, cînd s-au născut copiii, că am doi, un băiat şi o fată şi au venit necazurile, timpul a trecut, noi am îmbătrînit şi nu ne mai ardea să ne plimbăm mînă-n mînă pe malul mării. El s-au dus, copiii, acuma-s mari, stau la casa lor şi într-o zi mi-au zis: mamă de ce nu te duci şi tu într-un concediu la mare, că tot n-ai văzut niciodată marea? Prima dată le-am spus să mă lase-n pace, ce să fac eu singură la mare,dacă aş avea nepoţei aş merge să am grijă de ei, da’ aşa...Da’ ei nu şi nu, că să mă duc, iar Codrin, băiatul meu, fără să mă mai întrebe nimic, a mers la agenţie şi mi-a luat bilet. Ce era să fac, n-am vrut să-l supăr şi...”
Lumina necruţătoare a după-amiezii se răsfrînge pe faţa lată, cu riduri mărunte, semnele ireversibile ale anilor îi brăzdează pomeţii masivi ca nişte torente obrazul unei stînci şi se adîncesc de o parte şi de alta a gurii, în două cute amare. Tuşeşte uşor şi continuă:
„ E tare frumos aici, nici n-am putut să-mi cred ochilor ce privelişti pot să fie pe lumea asta, că avea dreptate Codrin şi-am văzut şi eu la televizor, zice, de ce să te duci la noi pe litoral mamă, că e mizerie şi lumea nu-i civilizată, te fură, te îmbrîncesc, ştiţi cum e şi eu l-am ascultat. E aşa de atent cu mine şi ascultător, nu mi-a făcut mari necazuri niciodată...”
Cîţiva pescăruşi alb-vineţii se rotesc pe canavaua azurie, planează graţioşi, plonjează în valuri, despică apa şi revin în aer, cu ţipete stridente şi sclipiri argintii în ciocuri. În spatele siluetei masive, fundalul se estompează pictural: nisipul ocru pal, cuburile imaculate ale vilelor, urcate-n terase pe şoldul colinei, încadrată de buchetele frunzişului verde intens, cerul cu sclipiri de topaz, contrastînd cu făcliile întunecate ale chiparoşilor. Camera se reîntoarce lent spre faţa ei, se apropie şi prinde minuţioasă, într-un cadru strîns, tremurarea obosită a pleoapelor, reţeaua de riduri fine de la coada ochilor, înnourarea din irişii verzi-cafenii cu striaţii de aur.
„ A costat tare mult biletul, am văzut eu cînd să plec şi i-am spus: Codrine,copilule, nu trebuia să faci aşa cheltuială cu mine..lasă mamă, ştii că acum cîştig bine...du-te, bucură-te şi dumneata de soare şi de aer, nu mai vreau să te ştiu toată vara că stai doar în casă. Anca, am venit şi ea să mă ajute să fac bagajul, că aşa i-am învăţat de mici, să fie harnici şi curaţi şi respectuoşi...să nu înjure, să nu jignească pe nimeni, să nu fure, să muncească cinstit, dacă vor să aibe...Eu am muncit toată viaţa mea, de la 16 ani, cum am terminat profesionala m-am şi angajat, aşa erau vremurile pe-atunci, toţi aveam de muncă, mai cu folos, mai fără, dar nu era atîta furtişag ca acuma. Am lucrat prima dată la o fabrică de ciorapi, ce să vă spun, eram un copil naiv şi cînd vedeam cum dosesc colegele mele şosete, ciorapi de nylon şi tot felul de materiale..eu niciodată în viaţa mea n-am putut să iau ce nu-i al meu, aşa-s eu, că ziceau alea, ce eşti proastă, tu Cati, toată lumea fură, să se mai ajute cu banii, tu de ce nu...”
Cadrul coboară încet de pe chip pe mîinile încrucişate în poală. Camera pipăie degetele mari, butucănoase, deformate de trudă, unghiile tocite şi scurte, pielea înroşită şi bătucită, stăruind pe silueta contorsionată a palmelor, masivă, colţuroasă, aspră ca un grup statuar arhaic.
„ Am muncit din greu şi în fabrică şi acasă, mi-am crescut cum am putut eu copiii, am avut noroc şi de un bărbat bun, nu bea decît de sărbători, nu mă bătea, era familist..acu’ dacă el s-a dus, ce pot să fac? Mă bucur cum pot de anii care mi-au mai rămas... că de aia am şi venit în excursia asta...”
Pieptul i se ridică, coboară greu, oftatul se scurge şoptit şi discret, acoperit de răsuflarea umedă a valurilor.
„ Cum era să ghicesc că pot păţi aşa ceva la bătrîneţe! Parcă mi-a luat cineva minţile, umblam ca ameţită, parcă păşeam mai uşor printre atîtea minunăţii şi frumuseţe. La hotel n-au primit ca pe nişte rude, mai mare dragu’ să stai aici, atît îs de săritori toţi, şi băieţii şi fetele care lucrează acolo, nu m-a supărat nimeni cu nimic. E drept că nu prea-s obişnuită să strîngă cineva patul, sau să facă curat după mine, da’ cînd am înţeles că aşa-s rosturile într-un hotel, că asta e slujba lor şi vin vara aici ca să lucreze, să strîngă un bănuţ, ca să poată merge la şcoală, ori să-şi ajute familia...mi-s chiar dragi, că-s de vîrsta copiilor mei, dacă nu mai tineri. Ceilalţi din grup se uitau cam chiorîş la mine, mai ales nişte cucoane boite şi împopoţonate strîmbau din nas cînd mergeam undeva cu ghidul să vizităm, că eu îs îmbrăcată mai modest, n-am haine la modă, că a vrut fata mea să-mi cumpre nişte rochii de vară, dar n-am lăsat-o, ce să mai cheltui mamă, că pe urmă unde să le mai port...Eu n-am fost obişnuită să mă îmbrac elegantă, deşi cînd eram tînără mă uitam şi eu în vitrinele casei de modă la rochii, dar nu mă înduram să dau banii pe ele, că şi pe-atunci hainele erau scumpe.”
Umbra şezlongului se lăţeşte pe nisipul încins, ochiul de sticlă se îndepărtează, prinzînd în cadru toată silueta greoaie, cu umeri lăsaţi,cu şolduri mari şi curbe robuste, frămîntate în carnea obosită de consistenţa lutului.
„ În holul hotelului, e o prăvălie cu tot felul de lucruri: suveniruri, haine, încălţăminte şi într-o dimineaţă m-am oprit la tejghea, mă bătea gîndul să cumpăr o rochie pentru Anca, să-i duc ceva de la mare, mai ales că frate-su îmi dăduse destui bani de cheltuială, da’ eu pe ce să cheltui, că toate erau plătite şi drumul şi hotelul, ba chiar şi mîncarea. Cum mă chinuiam eu să văd preţurile, ochisem o rochie frumoasă, de vară, bleu cu flori mari albe şi mov se apropie de mine un domn din grup, îl cunoşteam din vedere, un bărbat înalt, cu părul grizonat, îmbrăcat întotdeauna elegant, ca-n filme, într-un costum uşor de vară, cu ochelari de soare şi o pălărie de pai. Bună-dimineaţa, zice el, vreţi să cumpăraţi ceva? Da, zic eu şi fiindcă nu cunoşteam limba de aici, m-am bucurat că s-a băgat în vorbă, rochia asta îmi place, dar mi-e că e cam scumpă! Atunci el se apropie de vînzătoare, o fată drăguţă, brunetă, bronzată, cu ochi isteţi şi-i spuse repede ceva în limba ei. Vînzătoarea a luat rochia, a împachetat-o, a pus-o într-o plasă şi mi-a dat-o. Cît costă, am întrebat eu cam speriată, dar ea a zîmbit amabilă şi l-am văzut pe domnul grizonat că scoate portmoneul şi îi plăteşte. M-am înroşit toată, m-a năpădit o căldură pînă-n creştetul capului, mi-era ruşine că fata aia a crezut că noi suntem împreună.”
Mîna stîngă se ridică, degetele trec repede prin păr, aranjînd la loc o şuviţă decolorată blond-cenuşie, care cădea moale peste frunte.
„ Bineînţes că l-am întrebat imediat cît a costat rochia, dar el mi-a spus foarte serios că e un cadou, a văzut că-mi place şi mă codesc să o cumpăr şi a vrut să vadă cum îmi stă, dar să nu-mi fac griji el e om serios, e văduv cu copii mari. Rochia, am zis eu e pentru fiică-mea, are douăzeci de ani şi se potriveşte cu ochii şi vîrsta ei şi nu pot primi. Mă fîstîcisem, eu nu-s obişnuită să primesc cadouri, săracu’ bărbatu-miu fie iertat, cînd trăia nu-mi cumpăra decît cîte-o floare de ziua mea, sau îmi dădea bani să-mi iau ce vreau eu, că el nu se pricepea. Pînă la urmă atîta a insistat domnul grizonat că n-am avut încotro şi am luat pachetul acela frumos, din hîrtie colorată în care era rochia şi i-am mulţumit , pregătindu-mă să plec, ca să nu vadă cineva din grup acolo cu el. Vreau să vă rog ceva a mai spus el, după ce s-a recomandat, să-mi permiteţi să vă invit diseară la cină...N-am ştiut ce să mai spun, toată povestea mă năucise, am dat din cap că-s de acord şi el a adăugat: sper să-mi faceţi bucuria să îmbrăcaţi diseară rochia asta frumoasă pe care aţi ales-o.”
Buzele se mişcă palide, uscate, umbra cearcănelor sapă pielea buhăită a obrajilor iar un tremur nervos îi strîmbă linia gurii.
„ Ce să vă mai povestesc, că mi-e şi ruşine cît de proastă am putut să fiu, dar parcă-mi luase cineva minţile! M-am îmbrăcat cu rochia aia tinerească, noroc că mi se potrivea,era destul de lungă şi amplă în talie şi mă învîrteam prin baie, mă admiram în oglindă ca o fetişcană, ba chiar mi-am dat cu puţin ruj şi creion colorat, deşi nu prea obişnuiesc să folosesc cosmeticale d’astea. După cină ne-am plimbat pe plajă, păşeam parcă într-un vis şi domnul acela distins, Dorin mi-a spus că îl cheamă, mă făcea să mă simt iar tînără şi drăguţă ca pe vremuri, cînd aveam vîrsta de îmi făceau băieţii curte. De cînd a murit al meu, nu m-a mai atins nici un bărbat nici nu-mi venea să cred că mai pot să...”
O pală de vînt învolburează nisipul, zburleşte coroanele fragile ale leandrilor de pe terase, care îmbălsămează aerul cu parfumul lor cald-dulceag-piperat. Degetele readuc şuviţa la locul ei şi freacă nervoase bărbia moale, inelele triple, săpate adînc în carnea roşiatică a gîtului.
„ Lipsa banilor şi a paşaportului am observat-o deabia a doua zi către prînz, cînd m-am deşteptat. Nu mi-a venit să cred că le rătăcisem, am căutat prin toate sertarele, am desfăcut bagajele, deşi ştiam precis că îi pusem în poşeta cu care fusesem la cină, că aşa mă povăţuise şi Codrin, mamă să ai grijă unde pui banii şi biletul, cel mai bine ar fi să-i ţii tot timpul la tine, că nu se ştie. Camerista care venea să rînduie camera şi care rupea 2-3 vorbe în romăneşte, mi-a înţeles necazul şi a zis să chem imediat poliţia, că aşa se face, chiar dacă e un hotel de lux. I-am spus ghidului, care a făcut o mutră lungă cînd a auzit, nu-i convenea să fie băgat în încurcături, da’ n-a avut încotro. A stat cu mine ca să-mi traducă cînd au venit poliţiştii, doi băieţi tineri şi arătoşi,de vîrsta lui Codrin al meu; mi-au pus tot felul de întrebări, la unele n-am ştiut ce să le răspund, au fost foarte amabili, dar iacătă-s două zile de-atunci şi pînă acuma nu s-a rezolvat nimic. Eu nu zic că mi le-a furat domnu’ Dorin, parcă mi-e şi jenă să-l bănuiesc, un domn atît de distins, dar aveam banii, actele toate şi biletul în poşetă cînd am fost la cină şi pe urmă noaptea pe plajă, iar cînd am ajuns cu el în cameră erau tot acolo, îmi amintesc precis fiindcă am căutat o batistă în poşetă şi le-am văzut. Toţi turiştii îs supăraţi, l-am auzit pe unu’ bombănind, că din cauză că io-s o proastă şi mi-am pierdut banii şi actele, el trebuie să dea declaraţii poliţiei în loc să viziteze nu ştiu ce muzeu. Banii ca banii, nu pot să spun că nu pot fără ei, deşi băiatul meu a muncit din greu pentru ei, dar fără acte şi bilet nu mă pot întoarce acasă. Acuma aştept aici pe plajă, că mi-e lehamite să mai dau ochii cu cineva, să rezolve agenţia cumva, că nu se poate să fiu furată şi pe deasupra să rămîn ca o miloagă printre străini!”
Cutele de pe frunte se adîncesc, boţind sprîncenele subţiri, pensate neîndemînatic şi înnegurînd irişii aurii. Vocea murmură vorbele aproape în şoaptă, dar oftatul repetat se aude distinct în liniştea după-amiezii.
„ Dacă mă puteţi ajuta cumva, să dau un telefon băiatului meu să-i spun ce am păţit că el ştie ce-i de făcut ca să mă pot întoarce acasă...”
Tînărul bărbos opreşte camera şi scoate din buzunar o bucată de plastic colorat.
„ Puteţi da un telefon în ţară cu cardul ăsta, mai am destule minute pe ea..reluăm?”
Motoraşul bîzîie din nou, cuprinzînd într-un cadru larg toată coasta, linia unduitoare a ţărmului, colinele de-un verde intens, vilele ca nişte cuburi de zahăr, toată splendoarea crudă a peisajului.
„ Atîta mai vreau să spun: că dacă domnul ăla, Dorin, mi-a luat banii şi actele, să-i fie jenă că a putut face aşa ceva cu o femeie în vîrstă...şi tuturor celor care călătoresc în excursii, să fie atenţi cu cine se împrietenesc. Nu spun că noi, românii suntem un popor de hoţi, e urît să poţi crede aşa ceva, da’ să fie cu băgare de seamă, lumea e rea şi fără ruşine...”
Reporterul opreşte aparatul de filmat, îi mulţumeşte pentru amabilitate şi se îndepărtează, cu paşi lenţi, înfundaţi, urmat de umbra lui deşirată. În mijlocul petecului de de nisip orbitor încadrat de tufele leandrilor, rămîne, întunecată în contre-jour, doar silueta solitară a femeii.
Distribuie pe facebook
