Conceptul de timp în pictură, literatură, psihologie şi fizicăArta nu este ceea ce vezi, ci ceea ce îi faci pe alţii să vadă. (Edgar Degas) Timpul e substanţa din care sunt făcut. (J. L. Borges) - Paul Mihalache Adăugat în 18 februarie 2010, la 07:52 | 1818 afișări / 1557 vizitatori |
1. Pentru a face posibilă comparaţia dintre opera de artă şi literatură rămâne de văzut care este elementul lor comun. Este evident că ambele, dincolo de tehnica implicită, care poate fi apreciată intrinsec, transmit un mesaj. Dat fiind faptul că orice imagine înglobează un text imanent, am putea vorbi despre o naraţiune vizuală. Până spre mijlocul secolului al XIX-lea, apropierea dintre pictură şi literatură este intermediată de elementul narativ. Însă, odată cu începutul impresionismului, pictura încetează să mai preia mituri sau legende pentru a le reda într-un limbaj diferit. În avangardă, tema nu doar că nu mai este preluată din literatură, dar nici măcar din realitate. Această ruptură, nu suprimă însă definitiv relaţia dintre limbajul vizual şi cel verbal. Dacă nu mai întâlnim, neapărat, poveşti comune ambelor forme de exprimare, regăsim, cel puţin, teme. Într-un interviu din 1963 , Salvador Dali, întrebat ce înseamnă suprarealism-ul, vorbeşte despre o metodă de cunoaştere, bazată pe asocierea spontană a materiei şi a delirului. Imediat cum te depărtezi de acest vis, delirul dispare, nu există nici o metodă de a-i dovedi existenţa. În Melting Clocks (Ceasuri moi) stâncile de pe fundal par să suprime delirul. De fapt – continuă Dali – aici se întâmplă exact contrarul. Ele sunt acolo doar pentru a potenţa delirul. Nu putem vorbi despre un simbol al durabilităţii.
Limbajul vizual referă la modul în care imaginea semnifică. Dar, lipsită de o temă dinainte cunoscută de către receptor, ea îşi capătă caracterul narativ abia în urma interpretării. Luată adlitteram, această afirmaţie ar conduce spre ideea că fiecare receptor participă activ la actul creaţiei, resemnificând imaginea. Într-o oarecare măsură, aşa şi este. Dar nu există motive întemeiate pentru a considera a priori că cel care priveşte un tablou are un grad mai ridicat de participare la actul creaţiei decât cel care ascultă o simfonie, ori decât cititorul unui roman. Astfel, dacă există criterii de lectură în literatură (şi în muzică) pare justificată încercarea de a stabili unele reguli de lectură şi în artele vizuale.
Wilhelm Dilthey, inspirat în mare măsură de lucrările lui Friedrich Schleiermacher, elaborează o teorie a comprehensiunii (Verstehen) aplicabilă atât textelor biblice, cât şi operelor de artă, în care analiza diferitelor tehnici de interpretare din secolele premergătoare, constituie o etapă preliminară indispensabilă unei teorii adecvate a receptării din secolul XX.
Cincizeci de ani mai târziu, prin lucrarea sa din 1955, Meaning in the Visual Arts (în română, Artă şi semnificaţie) Erwin Panofsky oferă coordonatele unei analize paralele, concomitente, a textului şi a imaginii. Modelul lui Panofsky pleacă de la aspectul descriptiv al interpretării, pentru a tinde spre conceptual. Primul stadiu este cel al percepţiei, urmat de cel tematic, apoi de cel iconologic – interesat de conţinutul operei de artă.
Primul stadiu, numit de Panofsky preiconografic, vizează descrierea operei de artă prin raportarea ei la realitate. Practic, exceptând aspectul propriu-zis, sunt sesizate atmosfera şi sentimentul pe care opera de artă le transmite. Însă chiar şi această interpretare de prim nivel trebuie să ia în calcul un principiu rectificator, anume pe cel de istoria stilului. Interpretarea preiconografică nu este neapărat exclusă, însă cel puţin riscantă în absenţa cunoaşterii ansamblului specific de reguli şi convenţii vizuale. Există un cod vizual al privitorului, necesar receptării corecte.
Cel de-al doilea stadiu, cel al interpretării tematice, coincide cu identificarea temei şi a alegoriilor – obiecte de studiu ale iconografiei . Operele de artă, afirmă Panofsky, îşi justifică sorgintea nu atât prin corespondenţa lor cu realitatea, cât prin preluarea unui motiv din literatură sau religie. Din acest moment, devine legitimă introducerea conceptului de lectură a imaginii.
Cea de-a treia etapă, cea iconologică, vizează conţinutul intrinsec al imaginii, „stabilind acele principii fundamentale care relevă atitudinea definitorie a unei naţiuni, perioade, clase, convingeri religioase sau filosofice – interpretate de către o personalitate şi condensate într-o operă.” Analiza se va axa din acest moment pe metodele compoziţionale şi semnificaţia iconologică.
Pentru a face inteligibilă metoda mai sus descrisă, voi recurge la următoarea analogie: Văd într-o vitrină o pălărie. În primul rând, îi voi distinge forma, culoarea şi textura. Apoi voi observa diverse detalii: poate fi o pălărie de tip New Listing, din anii ’70, ori una din fetru, din aceea care se purta în deceniile şase şi şapte, poate fi o pălărie cu voaletă, din anii ’30, ori una de cow boy, puţin roasă la boruri sau cât se poate de nouă. Însă, prin simpla percepţie, nu pot avea acces la aceste informaţii. Un copil de cinci ani, de pildă, va vedea, desigur, că pălăriile nu sunt la fel, însă nu le va putea caracteriza corespunzător. Nu înainte de a învăţa care sunt diferitele tipuri de pălării. Următorul stadiu al cunoaşterii referă la funcţia ei. Pălăria face parte dintr-o expoziţie cu vânzare, este aşezată deasupra câtorva foi, pentru a nu le lua vântul, ori e agăţată într-un pin, pentru a transmite un mesaj excursioniştilor neexperimentaţi: pericol de avalanşă. De asemenea, astfel de observaţii vor fi imposibile, înainte de a fi capabil să disting între o expoziţie de articole vestimentare, un obiect întrebuinţat pe post de prespapier, şi un marcaj turistic. Ultimul stadiu al analizei, care presupune decodarea intenţiilor autorului, este, aşa cum spune şi Panofsky, specific (şi posibil doar în cazul) artei. Evident, un eşec în primele două stadii ale analizei, va face imposibilă trecerea la cel de-al treilea.
Indispensabilă interpretării iconologice este încadrarea operei într-un context; astfel, ea devenind atât expresia unei individualităţi, cât şi a unui curent. Obiectivul analizei iconologice vizează relevarea evoluţiei unei teme, dar şi a principiului care a condus la schimbările inerente acelei evoluţii. Interpretarea operei de artă nu poate fi independentă de studiul literaturii, al mitului şi al filosofiei. „Prin interpretarea iconologică privitorul recreează estetic opera de artă şi reface traseul creator, proiectând asupra tabloului întreaga gamă de idei care, se presupune, au dus la crearea lui.”
2. La fel ca multe alte picturi ale lui Dali, La persistencia de la memoria (Persistenţa memoriei) a fost inspirată de peisajele din Catalonia, de pe muntele Pani, în vecinătatea căruia a copilărit. În partea dreaptă a pânzei, pe fundal, se văd versanţii de la sud de graniţa cu Franţa, din apropierea oraşului Figueres – locul de naştere al lui Salvador Dali. În prim plan, chiar sub ceasul din centrul imaginii, un autoportret amorf al lui Dali pare să se topească. În planul apropiat se disting trei ceasuri, însă, în stânga, chiar în marginea imaginii, este un al patrulea, devorat de furnici.
Ceasuri moi poate fi interpretată în acelaşi timp ca peisaj, autoportret, sau natură moartă. Stâncile, lumina, cerul, sunt elemente specifice unui peisaj, însă atmosfera care sugerează pustietate, izolare, marchează, mai degrabă, un topos al oniricului, al halucinaţiei. Pictura transmite o stare de anxietate, provocată, în parte, de imposibilitatea de a preciza anotimpul, momentul zilei, sau temperatura. Vorbind despre Ceasuri moi, William Jeffett afirmă: „Spaţiul este manipulat pentru a sugera o infinitate pe fondul căreia e proiectată drama obiectelor şi figurilor. [...] Ne situăm pe o scenă a tăcerii, un coşmar îngheţat, în care nimic nu se mişcă şi nu provoacă vreun sunet.” Această distorsionare a imaginilor, specifică visului, este prezentă şi la Giorgio de Chirico, suprarealist italian din secolul XX, în Le Rêve transformé, Mystery and Melancholy of a Street, sau chiar The Red Tower şi The Disquieting Muses. De altfel, Melting Clocks nu e singurul tablou inspirat de creaţiile lui Giorgio de Chirico: Meditation of the Harp, a lui Dali, definitivat în 1934, actualmente expus la Salvador Dali Museum, St. Petersburg, Florida, are multe elemente în comun cu The Prodigal Son, pictat de Giorgio de Chirico în 1922, acum la Museo d'Arte Contemporanea, Milano, Italia.
În mod normal, prezenţa insectelor ar afilia imaginea lui Dali (Ceasuri moi) la tradiţia naturii moarte. Dar prin plasarea lor pe primul ceas, cu cadranul devorat, ele indică iminenţa morţii. În contrast cu sentimentul indus de lumina statică, eternitatea este, cel puţin în ceea ce priveşte materia, un concept iluzoriu. Ceasurile, cele care atrag în primul rând atenţia privitorului, semnifică, prin moliciunea lor, relativitatea timpului, curgerea lui discontinuă – dar totodată implacabilă, amănunt accentuat de imaginea furnicilor. Poziţionarea lor nu poate fi aleatorie: deşi pictura are multiple simboluri, tema centrală este tocmai cea a timpului; obsesia umană pentru natura timpului.
Dacă ideea de discontinuitate a timpului este prezentă încă din miturile şi legendele antice, sintagma ceasuri topite îi aparţine, cel mai probabil, lui Marcel Proust: „...în calmul căruia s-ar fi topit cele câteva ceasuri pe care o vrajă, un blestem le făcuseră să-i pară diferite de celelalte.” Este greu de crezut că ideile romanului Şotron (Rayuela), editat în 1963, i-ar fi fost inspirate în vreo cât de mică măsură lui Julio Cortazar, de pictura lui Dali. „A trecut timpul, dragul meu – spuse Oliveira. Tu te mişti pe drumul timp-spaţiu cu o încetineală de vierme. Gândeşte-te la tot ce s-a întâmplat de când te-ai hotărât să te duci după nenorocita asta de pălărie de pai. Ciclul ceaiului s-a încheiat fără să fie băut, şi în vremea asta şi-a făcut intrarea spectaculoasă Gekrepten, cea veşnic fidelă, înarmată cu veselă de bucătărie. Suntem acum în zona cafelei cu lapte, nu-i nimic de făcut.” Însă tema timpului ca discontinuitate are o veche tradiţie filosofică şi literară, originată în scrierile lui Heraclit, reluată în medievalitate de Sf. Augustin: Noi apreciem timpul care trece doar prin constiinţa noastră despre el, în modernitate de Baruch Spinoza: Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gândi, pentru ca, în secolul XX, să devină un loc comun al literaturii şi o preocupare predominantă a ştiinţelor naturii.
Timpul din literatură este construit pe baza timpului psihologic, şi nu a celui cronologic (real). Este un timp căruia scriitorul îi conferă aparenţa obiectivităţii, pentru a crea iluzia realităţii, totodată diferenţiindu-se însă de lumea reală. Un exemplu în acest sens este povestirea lui J. L. Borges, El milagro secreto (Miracolul secret) : poetul-personaj Jaromil Hladik urmează să fie executat, însă Dumnezeu îi oferă încă un an de viaţă, pentru a-şi putea finaliza drama în versuri Duşmanii. Anul în care reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit creaţia, durează o fracţiune de secundă, între momentul în care comandantul plutonului de execuţie dă ordinul foc! Şi momentul în care Hladik este împuşcat.
Este însă interesant de văzut (şi constituie un pas indispensabil metodei de analiză propusă de Erwin Panofsky) nu doar cum a evoluat de-a lungul istoriei concepţia referitoare la timp, ci şi care este principiul care a condus la schimbarea paradigmelor.
Încă din antichitate era intuit caracterul nelinear al timpului, însă aceste intuiţii nu se puteau baza decât pe un simţ comun şi pe observaţii personale. De la a compara timpul cu un râu (Heraclit) şi până la a afirma: „Tu ai tendinţa să te mişti mereu în timpul continuu, cum ar spune fizicienii, pe când eu sunt extrem de sensibil la discontinuitatea vertiginoasă a existenţei.” , ori a utiliza sintagma timp-spaţiu, este o distanţă posibil de parcurs doar datorită cercetărilor din fizică, începând cu Isaac Newton (timp absolut , spaţiu absolut) continuând cu Teoria relativităţii generalizate, a lui Albert Einstein, care demonstrează că gravitaţia este un fenomen cu proprietatea de a deforma atât spaţiul cât şi timpul, şi culminând, poate, cu revoluţionarea conceptului spaţiu-timp, prin Teorema singularităţii , publicată de Stephen Hawking şi Roger Penrose, în 1970.
Este de presupus că descoperiri de genul Contracţiei lui Lorentz, cunoscută şi drept Contracţia lungimilor însoţită de dilatarea timpului, prin care se sugerează că masa obiectelor se modifică în funcţie de mărimea vitezei cu care se deplasează, au făcut posibilă o mult mai clară intuiţie asupra timpului chiar şi pentru cei care nu sunt specializaţi în fizică, aşa cum este cazul celor mai multor pictori şi scriitori .
Evident, Dali este în primul rând interesat să surprindă prin imagini raportarea omului la curgerea timpului. Influenţat de Paul Rubens, şi de Frans Snyders, care simbolizează decăderea prin pictarea unor scorpioni sau păianjeni – cum se întâmplă în The Head of Medusa (Capul meduzei) sau The Fishmonger – şi poate şi de filosofia existenţialistă a lui Jean Paul Sartre şi Albert Camus, Dali redă prin simboluri angoasa omului confruntat cu inexorabilitatea timpului – un timp relativ, într-adevăr, elastic, dar ireversibil.
„— Ce mai argumente – făcu Traveler.
— Nu sunt argumente, sunt demonstraţii cu desăvârşire obiective. Chiar în clipa asta, cafeaua cu lapte dă năvală, se instalează, domină, se răspândeşte, se repetă în sute de mii de case. Ceaiul mate a fost vărsat, spălat, lichidat. O zonă temporară de cafea cu lapte acoperă acest sector de pe continentul american. Gândeşte-te la tot ce presupune şi provoacă treaba asta. Mame sârguincioase care-şi instruiesc progeniturile în legătură cu dietetica laptelui, întruniri de copii în jurul mesei din sufragerie, unde în partea care se vede toţi sunt numai zâmbete şi în cea de jos un potop de lovituri de picior şi ciupituri. A spune cafea cu lapte la ora asta înseamnă mutaţie, convergenţă plăcută spre sfirşitul zilei, trecere în revistă a faptelor bune, a acţiunilor la purtător, situaţii tranzitorii, confuze introduceri la ceea ce ora şase după-amiaza, oră teribilă cu chei vârâte în uşă şi goana la autobuz, avea să prefacă brutal în realitate. La ora asta aproape nimeni nu face dragoste, asta e înainte sau după” .
„A vrut încă o dată să se simtă în afara timpului.” De aici angoasa, în literatură şi filosofia existenţialistă, de aici, poate, atmosfera sumbră, de coşmar îngheţat, Ceasuri moi. Încercarea continuă, sortită eşecului, de a ieşi din timp, de a te situa în afara lui.
Ideea de timp în artele plastice este, de cele mai multe ori, sugerată prin mişcare. Abia din secolul XX, motivul ceasului pentru a sugera trecerea timpului, a început să fie prezent în arta plastică, prin tablourile unor pictori cvasinecunoscuţi, ca Rogelio Manzo (The Clock), Paul Mumme (The Clock), sau Jack Phelps (Three O’clock). Dincolo de afinităţile cu Rubens şi Giorgio de Chirico, de care am mai amintit, tema ceasuri-lor moi este mult mai prezentă în literatură şi filosofie decât în pictură, iar schimbarea viziunii asupra conceptului de timp a fost posibilă şi datorează, în mare măsură, cercetărilor şi descoperirilor din psihologie şi din fizica teoretică, începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea.
În Conquest of the Irrational, Dali afirmă: “melted watches are nothing but tender paranoid-critical Camembert, the extravagant and solitary Camembert of time and space.” În Antimatter Manifesto, Dali scria că în perioada suprarealistă a încercat şi a reuşit să creeze o iconografie a lumii interioare, revendicându-se din psihanaliza lui Freud. În cea de-a doua perioadă, influenţat de teoriile lui Heisenberg, devine mult mai preocupat de lumea exterioară – cea a fizicii – care, afirmă el, o depăşeşte pe cea a psihologiei.
Desigur, Heisenberg publică Über quantentheoretische Umdeutung kinematischer und mechanischer Beziehungen ("Quantum theoretical re-interpretation of kinematic and mechanical relations") – prima sa lucrare importantă – în 1925, iar Salvador Dali descoperă şi este fascinat de cărţile lui abia în a doua jumătate a secolului XX. Există argumente în susţinerea tezei care afirmă că Ceasuri moi este o descriere a universului interior şi nu a celui exterior: figura din prim-planul imaginii este un autoportret stilizat, recognoscibil după asemănarea cu cel din The Great Masturbator. Însă este o imagine a unui cap adormit, care sugerează clar apartenenţa peisajului la o lume interioară, accesibilă doar prin intermediul visului. În plus, motivul paşilor, prezent şi în The First Day of Spring (1929), şi La Main (1930) este preluat, deasemenea, din sistemul de interpretare freudian, semnificând actul sexual. Unul dintre cei doi paşi din Ceasuri moi este plasat în apropiere de măslinul uscat. Conform lui Ian Gibson, Olive (măslină) era numele de alint pe care pictorul îl folosea adresându-se soţiei lui, Gala.
Psihologia este un domeniu care prezintă un mai mare interes pentru oamenii de litere şi artişti în genere, decât fizica teoretică, astfel încât cărţile lui Freud au avut o influenţă decisivă şi directă asupra literaturii secolului trecut. J. P. Sartre şi M. V. Llosa sunt doar doi dintre cei care afirmă explicit ponderea pe care au avu-o textele lui Freud asupa propriilor lor scrieri. Freud publică Die Traumdeutung (Interpretarea viselor) în 1899, tradusă un an mai târziu în engleză, iar Albert Einstein publică cele două Teorii ale relativităţii (cea restrânsă şi cea generalizată) în 1905, respectiv 1916.
Ar fi imposibil de demonstrat cu grad maxim de certitudine că Dali nu ar fi putut picta Ceasuri moi, în 1934, sau The Disintegration of the Persistence of Memory, douăzeci de ani mai târziu, dacă nu ar fi citit Freud, respectiv Heisenberg, însă este foarte greu de crezut că s-ar fi întâmplat.
În El Mito Tragico De El Angelus De Millet (The Tragic Myth of the Angelus from Millet) Dali afirmă: “I ask myself, can we not discern the presence of the paranoiac mechanism in the extraordinarily determinative process of ‘experimental’ choice which serves as a prelude to the investigations of the natural sciences? How, I ask again, can such a mechanism not be active in such cases, when the study of delirious paranoiac particularities means that we witness an essential change in the objective world, a change which presents itself as sudden and which absorbs, through its instantaneous associative power, all of our attention and our affectivity, which in turn remain irresistibly fixed upon a ‘certain’ number of facts and objects, to the detriment and exclusion of all others?”
„Greşeala de a postula un timp istoric absolut: există timpuri diferite deşi paralele. În acest sens, unul din timpurile aşa numitului Ev Mediu poate să coincidă cu unul din timpurile aşa numitei Epoci Moderne. Şi acest timp este cel perceput şi trăit de pictori şi scriitori care refuză să se bazeze pe circumstanţă, „să fie moderni" în sensul în care înţeleg acest lucru contemporanii, ceea ce nu înseamnă că optează pentru a fi anacronici; pur şi simplu sint în afara timpului superficial al epocii lor şi, din acest alt timp unde totul accede la condiţia de figură, unde totul are valoare de semn şi nu de temă de descriere, încearcă să realizeze o operă care poate părea străină sau antagonică în raport cu timpul şi cu istoria înconjurătoare, şi care totuşi le include, le explică şi, în ultimă instanţă, le orientează spre o transcendenţă la hotarul căreia stă şi aşteaptă omul.”
3. Bibliografie
1. E. Panofsky, Artă şi semnificaţie, Bucureşti, Ed. Minerva, 1980, traducere de Ştefan Stoenescu;
2. Alexandra Vrânceanu, Modele literare în naraţiunea vizuală. Cum citim o poveste în imagini?, Bucuresti Editura Cavallioti, 2002;
3. Salvador Dali, Viaţa secretă a lui Salvador Dali, Bucureşti, Ed. Cartier, 1996, traducere din spaniolă de Gheorghe Chiriţa.
4. The Tragic Myth Of The Angelus By Millet, Salvador Dali Museum, Florida, 1986.
5. William Jeffett, International Dictionary of Art and Artists: Art. James Vinson, Ed. St. James Press, 1990;
6. Proust, Marcel, În căutarea timpului pierdut. Swann, Bucureşti, Minerva, 1968, traducere de Radu şi Eugenia Cioculescu;
7. Julio Cortazar, Şotron, Bucureşti, Univers 1998, traducere de Tudora Şandru Mehedinţi;
8. http://www.youtube.com/watch?v=kGO-BD73y8c&feature=related, site accesat în data de 28, I, 2010;
9. http://www.abcgallery.com/C/chirico/chirico.html, site accesat în data de 28, I, 2010;
10. http://profkoslow.com/publications/medusa.html, site accesat în data de 29, I, 2010;
11. http://www.feastofhateandfear.com/archives/salvador_2.html, site accesat în data de 29, I, 2010
Distribuie pe facebook
