Cristian Vasiliu, "La nord de suflet"- Maria Cecilia Nicu Adăugat în 11 august 2010, la 17:33 | 265 afișări / 223 vizitatori |
Motto:
“Time doth transfix the flourish set on youth,
And delves the parallels in beauty’s brow,
Feed on the rarities of nature’s truth,
And nothing stands but for his scythe to mow:
And yet, to times in hope my verse shall stand,
Praising the worth, despite his cruel hand.”
Shakespeare, Sonnet # 60
Zice Cioran :
"O atitudine si o conceptie de viata care nu rasar dintr-o reala efervescenta launtrica, dintr-o complexa framantare a subiectvitatii, n-au absolut nici o valoare, precum n-are nici o valoare intrega informatie livresca, daca nu este adaptata unei energii subiective specifice"
Nu-mi aduc aminte unde am citit-o prima data, ceea ce stiu, este ca mi-am notat-o imediat considerand-o definitia – relativa si ea ca orice definitie, dar suficient de convingatoare – acelei “conceptii de viata” din care se ivesc exceptiile, “energiile subiective” care se consuma in intensitatea trairilor semnificative, cele pe langa care nu putem trece fara a le remarca si, in ultima instanta, a le recapitula, asa ca o necesitate spirituala de care vrand-nevrand avem nevoie.
Axandu-se primordial pe “complexa framantare a subiectivului” sensurile vietii se misca directionate de necesitatea de a dezvalui momente capabile sa franeze trecerea, s-o suspende- cel putin pentru o clipa- dincolo de ele existand doar spectacolul esuant al bamnalitatii, al incropirii, al carpelii, al consumului abia observabil.
Nicaieri subiectivismul- relevat insistent de Cioran- nu-si gaseste teritoriul preferential ca in arta.
Manifestare singulara, arta isi permite reinterpretarea lumii respectand doar cateva reguli minore, altfel lansandu-se in acea “cercetare” fara limite, in care posibilitatile personale sunt dominanta intelegerii, intelegerea aceea speciala cand viata se dezvaluie surprinzator, mereu noua, mereu alta ca si cum s-ar reinventa continuu.
“ Mi-e clipa scunda; gandul, cu mirare,
insailandu-mi pleoapele cu har,
o spulbera-n lumina orbitoare
sculptata in cornee, si-n zadar
asmut pe urma ei, la fiecare
filon de vis, evanescentul dar
al vietii si al mortii- o-ntrebare:
minutul, luna, anul, in orar,
se-nghesuie pe rand sa imi masoare
nisipul scurs, intr-un avant barbar,
prin trupul decrepit-clepsidra: oare
de ce ragazul este tot mai rar
si rana ce ingaduie risipa
de timp, n-ooblojesc? Mi-e scunda clipa…”
Acesta este Sonetul #6 – “Mi-e clipa scunda “– pa care nu intamplator l-am copiat in intregime - si pe care il simt ca fiind indispensabil in a trece bariera necunoscutului, a surprizei, a mirarii catre care ne trimite Cristian Vasiliu in volumul pe care intr-un gest de prietenie mi l-a trimis din Romania si, in acelasi timp, de a valida cumva afirmatiile lui Cioran…acele trimiteri absolute catre talent si efervescenta creatoare a acestuia.
“La Nord de Suflet” este o carte de Sonete, aparute in 2007 la Editura Arania din Brasov, dubla surpriza, as zice:
mai intai Titlul, intriga, ridica semne de intrebare, cere interpretare furisaza presupuse tristeti, trambiteaza ambitii singulare ori pur si simplu traduce metaforic stari conflictuale?!?!
“La nord de suflet, gheturi abisale
In stoluri catranite se-nfasoara
Pe liziera noptii ca o gheara
De pacla alburie si de jale….” (sonet # 43),
mai apoi, Sonete, literatura noatra, cea acumulata in timp, “a trecut pe langa” poezia clasica - poate umbra eminesciana si acel tarziu romantic respiro, poate avalansa modernismului intrat pe “usile larg deschise” dupa independenta sau, pur si simplu, cautarea unei tonalitati autohtone i-a departat pe poeti de ritmurile petrarchiene ori shakespeareiene- iar azi, in acest discutabil, confuz, aerat, subtire, impiedicat secol 21, poetii se avanta in acest spatiu determinant al poeziei universale, unde efortul mental si spiritual converg, unde disciplina formei si “efervescenta launtrica” devin un tot?!?!
“Carnatia de sacru mi-e avutul
Ce-l scad in palme lacom si supus,
Cand caut cu fervoare inceputul
Sau cand, sfarsit privesc din nou in sus;…” (Sonet # 1)
Ritmurile sonetului ii sunt fara discutie familiare lui Cristian, se misca dezinvolt in acest careu controlat, obligat de limitele formei fixe, se simte “la el acasa” supraveghind cuvantul, posibilitatile acestuia de a transmite si mai ales de a reverbera trairi complexe, framantari explozive, taceri ascunse in chinul intrebarilor fara raspuns, melancolii ivite din dorinte, sperante, furii, renuntari……univers reinterpretat cum numai un poet autentic o poate face.
Il simt tanar pe Cristian, deschis spre a intelege si deci gata sa
formuleze intrebari la care, evident, asteapta raspuns :
Se adreseaza Divinitatii :
“Cu buzele muiate-n cupa plina
De sange lenes indoit cu vin
Deschid perfida rana in lumina
Sub inflorirea urmelor de spin….” (sonet #5)
aruncand indoieli, incearca pasii sacrificiului divin, se infasoara in “ofrande”, simte “clipa” existentiala ascunsa in clepsidra trairii limitate, fuge si revine , candoarea tineretii ii da puterea de a dialoga fara spaime.
Se uita-n jur:
descopera iubirea, fatetele inegale ale aceteia, pasii inocentei esueaza uneori in dezgustul deziluziei, se lasa prins in jocul senin al puritatii, fuge in lumea ideilor atunci cand simte ca il coplesesc nedumeririle, deschide portile prieteniei, isi permite chiar luxul admiratiei pentru confrati, se dezvalue uman, firesc, fara rezerve.
“…..de parca-ncerc din vana ta, maestre,
de poezii, cu sete sa m-adap
si-apoi umil, in lazile de zestre,
cu osanala, condensat sa-ncap;
in cursul promenadelor terestre
mi-e sufletul in cizma ta, ciorap” (sonet # 47, pentru M.M.I.)
Dar ceea ce imi vorbeste direct, convingator de o pana realmente inspirata este firescul apropierii de marile nedumeriri, de sufocantele frici, abia intuite cand suntem tineri, dar coplesitoare cand “clepsidra” se descarca; moartea, asupra careia mediteaza invatand pildele biblice ; “Ma vor musca tradarile-n gradina / Cu lancile ferite sub smochin / Si rastignit in cruce pe colina, / Dand binecuvantarea cu-n suspin, Am sa ma duc la moarte fara vina, ? Desprins de nepasare si de chin…” ( sonet # 5), se materializeaza in pierderea mamei,
“Cu pasul molcom ai trecut hotarul
De ceata sidefie si in urma
Ai mai intors o data capul sur; ma
Trec goluri si ma zguduie amarul.
Am adunat din ochii tai o turma
De binecuvantari si alb ca varul
Le scormonesc, c-o mangaiere, jarul
De parca-n mine flacara se curma.” (Sonet # 37)
Eventualul patetism, capcana inerenta atunci cand se incearca traducerea emotiei, este subordonat surprizei, stradaniei de a accepta si, mai ales, de a tine in frau furia neputintei in care s-ar putea instala tristetea fara iesire.
E o lume complexa acest Cristian Vasiliu, forma incorsetata a sonetului nu-l retine, colinda lumea, ii asculta vocile, limbajul, clipele, permanentele, trece firesc pe ulicioare, intra-n castele, fuge de “azi” si se cufunda in “ieri” , iubeste, uraste, se inconvoaie si se retrage-n sine….si indiferent cat as dori sa-mi clarific de ce ma bucur de poezia lui…e inutil.
“……………………………Mi se
Rastoarna-n vadul tragic si nedemn
Suvoiul gros de spaime si de vise,
Manat inexorabil spre izvoare
In ziua cand de mine-au fost ucise.
Imi limpezesc privirile in soare
Si prosternat, cu bratul de narcise,
Le cer tardiv, in martie, iertare. (sonet #73)
MCN, oct 2008
-
Distribuie pe facebook
