Cum o fi chemând-o pe Charlie?- Paul Mihalache Adăugat în 18 februarie 2010, la 06:35 | 216 afișări / 180 vizitatori |
Mă întreb dacă o voi întâlni pe Charlie pe una din aleile parcului atât de agitat ziua, plin de copii ademenind fără succes veveriţe cu alune şi nuci, cu turişti de toate vârstele, vânzători ambulanţi, papagali care îţi prevăd soarta în schimbul a doar cinci lei noi „Hai să-ţi spuie Rico-Vrăjitoru’/ ce-ţi rezervă viitoru’!” şi fotografi cu animale împăiate ori costume de epocă, şi atât de calm acum, în semiîntunericul răcoros şi umed al nopţilor de noiembrie, prin vreo cafenea din cartier, sau pe Splaiul Dâmboviţei numărând stelele. Niciodată nu ne-am dat întâlnire, nu ne-am făcut promisiuni, fiecare având viaţa lui interzisă celuilalt, dar mai presus de asta din convingerea tacită că legătura dintre noi e mai presus de cuvinte şi că cea mai mică tentativă de schimbare – o privire înapoi, un cadou mai costisitor, o scenă de gelozie – ar nărui totul fără cale de întoarcere.
A trecut o săptămână fără s-o văd, astfel că ea – fără îndoială – aşteaptă să fie găsită, sărutată pătimaş, dusă la un film, apoi la câteva pahare de Cuba-Libre, şi, în final, în cămăruţa aceea mică de deasupra anticariatelor de pe Strada Artelor – numită aşa după celebrul bulevard parizian – închiriată special pentru rarele noastre întâlniri nocturne, şi în care niciodată vreunul dintre noi nu ar intra fără celălalt.
N-am ştiut niciodată cu ce se ocupă Charlie, dacă are familie, prieteni, nimic în afara unor imagini şi chipuri stilizate de hibele memoriei – fotografii care-i căzuseră din geantă pe 21 martie cu trei ani şi jumătate în urmă, în ziua în care o cunoscusem, le ridicasem de jos, i le înapoiasem şi ea acceptase să bem o cafea la o terasă din apropiere. Nici eu nu i-am vorbit vreodată de Carmen, despre munca la redacţie, despre maică-mea, sau despre orice alt lucru care mă privea în mod personal, dar care nu avea legătură cu serile şi nopţile petrecute împreună. Comentăm câte o piesă de teatru ori un film, îi dau să citească ultimele povestiri pe care le scriu, ne sărutăm îndelung, sau putem uneori să ne plimbăm până spre dimineaţă fără a ne spune un cuvânt, dar fără a resimţi tăcerea ca incomodă ori plictisitoare. De fiecare dată încheiem prin a face dragoste câteva ore sau milenii – căci nimic din lumea exterioară nu poate ajunge la noi – şi plecând pe rând, nu pentru a ne ascunde de ceva sau de cineva – deşi ar fi fost, poate, mai prudent – ci pentru a evita despărţirile şi formulele de rămas-bun. Unul dintre noi se îmbracă şi pleacă fără un cuvânt, celălalt rămânând un timp încă întins, pierdut în toropeala aceea plăcută, iar apoi viaţa îşi reia treptat cursul ei obişnuit şi steril.
Am văzut-o într-o zi, pe când mă duceam la serviciu, intrând prin dreapta într-o maşină luxoasă – un Rolce-Royce negru – dar am trecut mai departe, iar ea nu a ezitat nici o clipă, deşi privirile ni se intersectaseră fugitiv.
Într-una dintre seri, la vreun an după ce o cunoscusem, am întârziat printr-o crâşmă mai mult ca de obicei, combinasem băuturile, şi-am început să-i fac confidenţe şi să-i cer să-mi promită că nimic din ce avem nu se va schimba. Cu zâmbetul pe buze m-a rugat o singură dată să încetez, apoi, văzând că nu contenesc, s-a ridicat şi a plecat lăsându-mă singur la masă, strângând cu putere paharul de vodcă în mâini, şi ţigara între buze. După seara aceea trei săptămâni nu am văzut-o, deşi o căutam mai des ca de obicei, dar atunci când, într-un final, ne-am întâlnit într-o cafenea de pe Sada Kogălniceanu, nu mi-a reproşat nimic, şi nici nu a lăsat să se înţeleagă din vreun gest cât de mic, sau vreo privire aruncată, că ar păstra vreo urmă de supărare.
O singură dată, după o absenţă de aproape două luni, mi-a cuprins faţa în palme, m-a sărutat uşor, şi mi-a spus că a fost plecată din ţară. Da, mi-ai lipsit, dar am fost obligată. Nu i-am răspuns, însă ea a ştiut, din privirea mea, că scurta explicaţie pe care nu i-o cerusem a însemnat pentru mine mai mult decât jumătate din nopţile petrecute împreună, şi infinit mai mult decât cei şase ani de căsnicie cu Carmen.
Printre obişnuiţii locurilor pe care le frecventăm se întâmplă să se nimerească vreunul dintre cunoscuţii mei mai îndepărtaţi, sau poate de-ai ei, dar continuăm să ne ţinem de mână, să ne sărutăm pătimaş, căci nopţile acestea ne aparţin şi nimic nu le-ar putea destrăma vraja. Chelnerul ne întreabă câteodată ce serveşte soţia dumneavoastră, iar noi îi răspundem cu un aer sobru Pinot Noire, şi când pleacă ne privim şi izbucnim amândoi în râs.
În ziua aceea de demult – cu fotografiile – nu făcusem cunoştinţă, nebănuind poate ce va urma – deşi eu simţeam că o voi revedea – iar data următoare, în Parcul Cişmigiu, într-o noapte (întâlnindu-ne întâmplător?) mi-a spus că o cheamă Charlie. Charlie şi mai cum? Charlie de la ce? Charlie şi atât. Charlie a ta. E suficient.
Acum o săptămână văzusem la Notara Aşteptându-l pe Godot. Pentru mine nu era prima oară, dar ea a fost impresionată până la lacrimi. Acum e destul de târziu, şi toate spectacolele trebuie să fi început deja, dar nu contează - niciodată nu ne facem planuri: se întâmplă să avem chef amândoi de aceleaşi lucruri, sau paşii ne poartă spre vreun loc, fără chiar să ne dăm seama.
Merg de ceva timp, şi mă întreb dacă o voi întâlni pe Charlie pe una din aleile răcoroase, pe malul lacului, sau pe podul mic – cum intri prin faţă la dreapta. Îmi aprind o ţigară şi o văd, cu pălărioara ei nostimă şi elegantă în acelaşi timp, cu o crenguţă subţire de castan în mână, privindu-mă ca un copil care se joacă, din spatele unui copac.
Distribuie pe facebook
