Cum să mă lupt cu tine, moarte ?
Adăugat în 15 mai 2009, la 12:28 | 2240 afișări / 2123 vizitatori |
4 |
cum să mă lupt cu tine moarte cum e
să-ţi smulg rărunchii să-ţi sugrum gâtlejul
ai pus un semn pe fruntea mea cu bejul
paloarea urii-n loc de o gutuie
care să-mbrace-n pal feeric vrejul
de ce-mi înfigi în tălpi arzânde cuie
mi-ai smuls nădejdi din trup sfârşit duduie
şi-ai aruncat în jar nebun gătejul
ce ai de-mi râcâi josnic pe la uşă
şi nu-mi laşi soaţa să se culce lin
ci te lipeşti de ea ca o căpuşă
şi-i sfarmi credinţa-n necurmat suspin
ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă
să nu-ţi mai car poveri ca un asin.
Distribuie pe facebook
Comentarii
Pentru a comenta un text trebuie sa deţii un cont de utilizator activat şi să te autentifici!
Cum oare am putut trece pe langa acest expozeu al intolerantei si al badaraniei? Este poate prea tarziu (si oricum inutil) sa imi adaug si eu opiniile in subsolul acestui text exceptional, dar am sa ii ofer 8 puncte...
Cristi
...un text bun, in ritm si armonie deplina! am citit cu placere si cu respect.
sau, mai degrabă, aş zice că ai rămas într-o ureche, dacă dai asemenea exemplu de inepţie poetică precum sonetul preluat din Dante. Să fiu înţeles bine, nu mă refer la valoarea ideatică a sonetului, pe care aş discuta-o eu, dar nu face obiectul intervenţiei, ci la calităţile traducătorului care a reuşit să dea o variantă românească ce scârţâie din toate încheieturile şi abundă în greşeli de ritm, metrică şi lexic. Cu asta vrei să-mi arăţi cum se scrie un sonet ?
Iată doar câteva spicuiri :
“ şi ochii, de vederea ei, se încântă ( mai mult cu o silabă)
atâtor ochi, şi-inimă strecoară ( ce formulă corectă !!!)
şi parcă de chipu-i palid zboară ( accente făcute varză)
şoptind oricărei inimi : Suspiră." ( inovaţii în lexicul limbii române ?)
Alături de aceste exemple, iată şi “superbe versuri”, de o modernitate şi prospeţime a imaginii care ar trebui să te facă să roşeşti :
" Aratăse-n cereasca ei lumină
un dulce balsam neştiut simţirii ( + accentele puse aiurea)
de chipu-i palid zboară
prea limpede spirit al iubirii “
Ce e asta, frate, ce vrei să-mi demonstrezi cu inepţiile de mai sus ?!? Ce standard valoric ai ajuns să guşti şi să promovezi ?
Mai mare râsul, stimabile! Nu mă mai mir că aberezi în ce priveşte concluziile tale pe marginea sonetului de la care a plecat toată tevatura.
În rest, sunt mulţumit că-mi recunoşti calităţi de specialist în marketing cultural. Eu nu mi le cunoşteam, dar dacă spui tu !
În partea a doua a expozeului însă, o brumă de bun simţ ar fi trebuit să te facă să adaugi sintagma “ după părerea mea “. Pentru că nu te-a uns nimeni pe funcţia de împărţitor al dreptăţii şi adevărului în literatură. Nu eşti nici tu decât un pălmaş pe acest ogor şi nu se ştie de care parte a baricadei - dacă există o asemenea baricadă - se află propria domniei tale pălărie. După “avizata” ta opinie, singura împărţire valorică în breasla celor care scriu se face pe criteriul numărului de ani. Cu cât eşti mai necopt, cu atât eşti mai deştept. Adevărul elementar potrivit căruia valoarea este una singură nu-l cunoşti, la lecţia asta, ca şi la aceea despre sonet, ai tras chiulul,dar vii să dai lecţii.
Mulţumesc, dar, cel puţin în ce mă priveşte, şi mai ales după ce mi-ai arătat unde vezi tu valoarea, efectul este că mă faci să râd.
| un cavaler al neputintei
|
Gelu Vlasin |
| 31 mai 2009, 16:22 |
n-as fi vrut sa intervin. dar cand am vizualizat comentariul danielei rusu pur si simplu am fost azvarlit intr-o indepartata zona pe vremea ceausismului cand tovarasa invatatoare venea la scoala generala ca sa-i invete pe bietii elevi cum se face un comentariu literar in "spiritul si conformitatea directivelor de partid si de stat". persoane vetuste, incorsetate intr-un stereotip ingrozitor, limitate, fara personalitate, incorsetate intr-o mentalitate de un primitivism strigator la cer, autosufieciente, intolerante si lipsite de orice deschidere inspre tot ceea ce insemna nou.
cam asa mi se pare aceasta interventie de un penibil zguduitor. comparatii absurde gen: shakespere, eminescu, dinescu.
pai ce legatura au distinsii autori mentionati anterior cu acest calambur desuet ?
"să-ţi smulg rărunchii să-ţi sugrum gâtlejul
ai pus un semn pe fruntea mea cu bejul"
ce-ar putea mie sa-mi inspire aceste insiruiri de cuvinte ? poate o continuare a textului ?
sa-ti smulg ficatii sa-ti sugrum gatlanul ai pus un semn pe fruntea mea cu banul
iertati-ma dar n-am descoperit in acest sonet nici macar un dram de originalitate. ca sa nu mai vorbesc de imaginatie. cum naiba poti sa folosesti rime doar de dragul rimei ?
"ci te lipeşti de ea ca o căpuşă
şi-i sfarmi credinţa-n necurmat suspin
ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă
să nu-ţi mai car poveri ca un asin."
pai daca ar fi sa comparam acest sonet cu ceea ce au scris autorii acum peste 800 de ani gasim texte de sute de ori mai bune. si atunci ma intreb cum putem valoriza azi - dupa atatea secole - un text care nu se ridica nici macar pe jumatate la valoarea celor scrise in acea epoca ?
vreau sa fiu bine inteles. textul incriminat aici n-are nici o relevanta literara daca incercam sa-l interpretam doar afectiv. stiu ca povestea este una foarte tragica dar asta nu inseamna ca trebuie neaparat sa interpretam o scriitura in functie de povestea descrisa sau nu de autor. asta ar insemna sa valorizam literar doar in prisma intamplarile nefericite din viata fiecaruia.
insa aici vreau sa cred ca avem de-a face cu o rampa de lansare a unor viitori scriitori profesionisti si nu cu o pecetluire a starilor afective fara nici o relevanta la nivel de valoare literara.
nu sunt impotriva celor care scriu versuri cu rima. dimpotriva. dar sunt contra textelor mediocre (indiferent de genul abordat). a unor texte care nu se ridica nici macar la valoarea unui gen consacrat acum 800 de ani !
puteti sa descoperiti si singuri cautand autori de sonete intr-o biblioteca publica. si nu vorbesc de autorii din secolele trecute. vorbesc de un brumaru, musina, dimov - ca sa dau doar cateva exemple. si daca doriti sa va documentati mai profund va rog sa tineti cont de cativa promotori de inalta tinuta: guglielmo gorni, jean jafré, edmund spenser. sau de cativa autori cu adevarat importanti la nivel international: dante aligheri,shakespeare, rainer maria rilke, goethe, petrarca, verlaine, lope de vega. sau la nivel national: eminescu, bacovia, asachi, voiculescu, pillat...
iata un exemplu de sonet pe care l-a scris dante cam prin 1292 in opera "La vita nova":
"Atât de nobilă şi-atât de sfântă
apare doamna-mi când din mers salută
că limba, tremurând, rămâne mută
şi ochii, de vederea ei, se încântă.
Ea trece şi, simţindu-se plăcută,
tristeţi şi umilinţe o-nveşmânt
şi pare că din ceruri, pe pământ
spre-a-ntruchipa minuni ar fi căzut.
Aratăse-n cereasca ei lumină
atâtor ochi, şi-inimă strecoară
un dulce balsam neştiut simţirii;
şi parcă de chipu-i palid zboară
prea limpede spirit al iubirii
şoptind oricărei inimi : Suspiră."
asa, da ! deci. sa nu mai cautam justificari unui text foarte slab ca ne facem de ras cu totii. mai ales ca aici vorbim despre alcatuirea unui top si despre faptul ca vrand nevrad incercam sa devenim formatori de opinie. ma rog. cei care au cat de cat o structura valorica bine definita la nivel critic.
| "sonet pe care l-a scris dante cam prin 1857"
|
Adrian Dumitru |
| 31 mai 2009, 11:27 |
... poate doar prin spirichismus, dle Vlasin, intrucat Dante al lui Alighieri se facuse oale shi ulcele cu mult inainte de sec. XVI-XVII, cand sonetul era in floare, shi cu atat mai mult inainte de 1857.
| O tema eterna, un cavaler al credintei
|
Daniela Rusu |
| 30 mai 2009, 06:11 |
Moartea este una dintre temele cu o larga si profunda rezonanta in dublu plan: ontologic (existential, uman, face apel la toti cititorii, caci toti traim odata o asemenea experienta, fie indirect si, in final, direct, iar asta nu poate sa nu ne preocupe) si textual (trezeste ecouri si asociatii in intreaga literatura).
Intalnirea cu gandul sau sentimentul mortii starneste o gama larga de reactii si atitudini de la aceptare si resemnare in fata celeilalte fatete a vietii (vezi sonetul shakespearean LXVI- "Tired with all these, for restful death I cry", eminescienele "Oda (in metru antic)" – “Pan-in fund baui voluptatea mortii / Neinduratoare”, sau “Mai am un singur dor”, sau finalul din “Imparat si proletar” ) sau dimpotriva, moartea poate fi ignorata si plasata intr-un orizont temporal mult prea indepartat (salutul categoric al lui Mircea Dinescu: “Sunt tanar, doamna, tanar, buna seara”), sau primita cu revolta (deghizata uneori in aparenta acceptare) si imprecatii (jocul “De-a v-ati ascuns” a lui Arghezi “incepe cu moarte”, “arde-l-ar focul”).
Pozitia lui Adrian Munteanu este una speciala: moartea il impresoara indeaproape (“racaie la usa”, se strecoara–n patu-i chiar), il agreseaza (ii pecetluieste fruntea, ii “infige cuie arzande in talpi”), afecteaza major existenta sa si a celor apropiati (soata –i). Intalnirea sa cu prezenta mortii se petrece sub semnul urii, al razvratirii, al luptei asumate cu curaj. Adresearea directa, fie la persoana a II-a singular, fie cu apelative de tipul “duduie”, sau “hado”, coboara moartea de pe piedestal, o reduce la conditia unui inamic ce poate fi infruntat. Superioritatea poetului consta in faptul ca in aceasta confruntare nu lupta pentru sine, renunta la propria-i nemurire. Disperarea nu da insa tonul sonetului, pentu ca tot ce-i poate rapi moartea e “nadejdea din trup”, “trupul de cenusa”, purtat ca o povara. In adevarat spirit crestin, speranta si credinta, pentru care lupta de fapt poetul, raman victorioase dincolo de moarte.
In acest punct, sunt facute sa rezoneze in mintea noastra motive perene ale literaturii universale asociate temei mortii si posibilitatii de a depasi puterea sa destructiva. Iar poezia, modalitatea luptei poetice, devine o forma de initiere, de pregatire pentru moarte (melete thanatou ca filozofia sau religia) si chiar o forma de supravietuire dincolo de timp (exegi monumentum).
Sensul unui poem sta deopotriva in text si in ochiul/mintea care il citeste. El se contureaza la intersectia gandului poetului cu cel al lectorului cu lecturile sale.
deci. inca o data - daca mai era necesar - am avut parte de-o demonstratie relationata cu tot ceea ce insemna promovare agresiva. marketing. am experimentat aceasta strategie in diverse ocazii si aproape intotdeuna a functionat cu brio. la fel s-a intamplat la un moment dat si pe club literar. iata datele statistice in acest controversat caz: din cele 20 de postari de pana acum ale d-lui adrian munteanu cea mai mare vizualizare s-a intamplat la textul prezentat in 09 aprilie (Se crapă fusta, pârîie chiloţii) cu 191 vizite primite. In rest la toate celelalte postari (19 la numar) punctajul a fost in medie de 50 - 60 de vizite. in schimb, dupa izbucnirea scandalului de la ultima postare vizitele au inregistrat un adevarat record 892 iar punctajul a ajuns la 145 p. ocupand pozitia a 2-a in topul de poezie al acestei luni si locul 6 in topul anual - in timp ce media celorlalte texte este undeva in jurul a 20 de puncte. concluzie. polemica este un mecanism de promovare foarte eficient chiar si in conditiile in care limbajul utilizat a depasit orice limita a bunului simt. dar. gradul de comparatie dintre cele doua "tabere" frizeaza absurdul. pe de o parte o "minoritate" apartinand cu siguranta zonei de varf a literaturii contemporane tinere (sa o numim elita) pe de alta parte o alta "minoritate" - mult mai zgomotoasa - apartinand unei zone marginale si nedeterminante (din fericire) a literaturii de tip consumist. in rest. simple altercatii fara miza.
| Îmi pare rău. di nacest moment voi şterge comentariile ofensive...
|
Admin2 |
| 28 mai 2009, 19:28 |
Stau şi contemplu, cu beneficiul distanţei impusă de preocupări presante care mă ţin departe de literatură, această risipă de pasiune, nervi, invective şi partie-prix-uri din subsolul acestui text.
Unul dintre rosturile Rolit era să ne obişnuiască să reacţionăm cu o minimă solidaritate, în calitate de comunitate, indiferent de percepţii şi de gusturile literare. Crearea unei minime deferenţe care să ne permită să coagulăm o comunitate cu "voce", susceptibilă de a fi luată în serios şi atunci când discută cu decidenţii care acum sunt atât de indiferenţi faţă de soarta literaturii...
În acest moment conflictul din subsolul acestui text a devenit intolerabil pentru mine, ca administrator al acestui proiect, pentru că neagă unul dintre scopurile lui fundamentale, expuse mai sus.
Am să-i rog explicit pe dl. Munteanu şi pe dl. Komartin, pe care îi preţuiesc în egală măsură, să se abţină pentru un timp, cel puţin aici, de la remarci cu referire reciprocă.
Avem o politică uneori excesiv de permisivă, dar în cazul de faţă am luat decizia să şterg imediat orice com cu conţinut ofensiv la curente literare, persoane, stiluri de a scrie poezie etc. De asemenea voi lua în considereare retragerea imediată a capacităţii de a posta comuri fără cenzură pentru toţi cei care ignoră acest avertisment.
Sper că beneficiez la acest moment de un capital suficient de încredere în ceea ce priveşte toleranţa şi deschiderea mea, pentru a beneficia de suportul vostru, astfel încât să readucem pe un făgaş normal conversaţia aici - în particular - şi pe site - în general...
Mulţumesc,
Victor Potra
Măcar de ar fi toate criticile legate de text, oricât ar fi de acide, fără divagaţii şi catalogări fie în bloc, fie referitoare la statutul autorului şi al operei sale, în ansamblu.
Unii ar trebui să înveţe ce înseamnă comentariul constructiv, argumentat şi lipsit de implicaţii subiective, pentru a face din acest spaţiu al exerciţiilor livreşti unul în care să te simţi bine, în care să se poată relaţiona fără părtinire şi interese de grup.Când aceste interese de care vorbesc vor prima, rosturile site-ului vor fi puse în pericol.
1. se puncteaza textul, nu autorul, prin urmare faptul ca exista sau nu o opera in spatele unui autor nu e relevant. un (considerat) super autor in prezent ar putea posta un text f slab scris, sa zicem, la varsta de 8-9 ani, iar un autor inca nedebutat in volum ar putea posta textul vietii lui, care abia ulterior ar aparea (eventual) intr-o carte. si am considerat aici doar cazurile extreme, se intelege. mai pe scurt, ofensele aduse unui autor sau contestarea operei lui sunt in afara spiritului existentei unui astfel de top.
2. nu e un vot elitist, decat in masura in care cineva chiar se incapataneaza sa creada despre cei cca. 200 de useri (numar in crestere, probabil) ca ar fi creierele cele mai destepte intr-ale criticii literare etc.
3. avand in vedere 1 si 2, topul Rolit nu reflecta neaparat cei mai buni autori si nici macar cele mai bune poeme de pe site, ci doar implica un sistem de vot interesant si... interactiv, in conformitate cu "pulsul" acestei comunitati literare oarecare.
scopul principal al acestor premieri fiind (din ce-am inteles de la initiatori) recompensarea financiara a unui numar de scriitori din aceasta comunitate (si nu altul) s-ar fi putut foarte bine, prin urmare, trage si la sorti cei 7 castigatori lunari, dar asa e mai cool :)
(fie si prin faptul ca s-ar putea extrage de aici seva unor viitoare studii sociologie/psihologice :D)
legat de textul de analizat aici, din punctual meu de vedere nu e unul stralucit, dar nici foarte nereusit, ci unul ca oricare altele din cele postate pana acum de autor pe acest site. se distinge printr-un aer de revolta existentiala si anumite subtilitati/abilitati de constructie, dar sufera din pricina altora – mijloacele stilistice uneori, pentru unii, poate cam "prafuite" sau unele exprimari mai stangace, cum ar fi "un semn pe fruntea mea cu bejul".
notez cu 6 puncte un text care, iata, a starnit deja polemica (nu foarte constructiva, ba din contra uneori), dar are circumstantele ca a fost scris intr-un anumit moment, de unde incarcarea emotionala, dar si handicapul de a nu se mai putea reveni asupra lui (pt. ca se resimte o lipsa de "slefuire", poate necesara acelui text), din acelasi motiv.
Da, "coconul" trebuie spart odată.
Intuiam că trebuie să apară a doua intervenţie decisă a lui c.k. în acest moment. Este unul cu o anume semnificaţie : textul ajunge, pentru a doua oară, pe primul loc în topul lunar şi asta îl deranjează pe cel care-şi vede producţiile sale de maestru ignorate de către IMBECILI. Acest apelativ aruncat celor în mijlocul cărora vieţuieşte şi scrie îl descalifică îndeajuns şi nu cred că mai este nevoie de alte comentarii.
Tocmai pentru a arăta că am o anume decenţă, n-am s-o fac.
...distinsul domn claudiu komartin să aibă bunătatea şi pacienţa de a completa lista imbecililor din zonă, pentru a şti exact cîte ecusoane trebuie să confecţionăm şi cui anume să i le prindem în piept.
conjuraţie, 'nainte marş!
| claudiu komartin
|
Gina Goia |
| 28 mai 2009, 02:42 |
sa inteleg ca m-ai facut imbecila:
"poezie.ro redivivus
Claudiu Komartin
28 mai 2009, 02:05
e aici o adevărată conjuraţie a imbecililor care mă face să mă gândesc serios dacă mai are rost să rămân pe acest site"
(comentariu semnat si datat de Claudiu Komartin)
*
goia
interesant ar fi de aflat care este institutia sau persoana impotriva careia actioneaza "conjuratia" invocata...
e aici o adevărată conjuraţie a imbecililor care mă face să mă gândesc serios dacă mai are rost să rămân pe acest site
domnule Munteanu, credeam că sunteţi un om decent, încetaţi odată să vă mai luaţi atâta apărarea şi să bălmăjiţi toate tâmpeniile astea. la naiba, dacă ştii care e structura unui sonet şi l-ai citit pe petrarca sa pe michlengelo nu înseamnă că eşti poet! (nu mai mult decât e caligraf un maimuţoi care a scrijelit ceva pe scoarţa unui copac). ajunge. e penibil să-i faceţi ignoranţi pe toţi cei care nu vă gustă poezia. serios, dacă sunteţi un aşa important şi versat poet, de ce nu v-am citit nicăieri, de ce nu am auzit de vreo carte a dumneavostră, nici o cronică în vreo revistă, nici o prezenţă în antologii de referinţă... eu la braşov ştiam că stau câţiva poeţi, ca muşina, ignat sau vakulovski, dar de dumneavostră nici zidurile cetăţii nu au auzit. chiar îi credeţi cretini pe toţi membrii rolit?
| pe cat de justificat/ pe atat de indoielnic
|
Gina Goia |
| 28 mai 2009, 00:34 |
si trebuie ca exista o medie a existentei umane.o fractie care se impune. nasterea pliata/impartita/ mortii. niciun mm mai mult sau mai imputinat omului. ca nu-i nici de ieri/nici de azi imposibilitatea de a ne revendica dreptul de invingatori. si se moare/ cea mai nereusita poema/ se moare/ indiferent de generatie/ de filiatie/ de ani/ de apartenenta.
trebuie ca fiecare generatie/ma tarziu or' f.intarziat/ se simte pliata unei scene in care un "hamlet" cu un craniu in calus de palma se indoieste:
"to be. or not to be"
"ai pus un semn pe fruntea mea cu bejul"
este un indiciu al palorii/ al lipsei de vitalitate/ al necuvantarii/ al sfarselii
*
poezia/ inseamna fiecare generatie cuprinsa intr-un "finit". aici am dat de un finit. si atat de multi au murit prematur. eu/ cum si altii/ am ales sa spargem "coconul"/ dau 8p
in sinceritate.
regards,
goia
poem curajos,liber ,aspru ca taisul lamei vietii pe beregata
un poem autentic,un poetde talent în lupta cu "paloarea urii"
max-ul meu de puncte i se cuvin!!!
Să citiţi o dedicaţie de la Brumaru pe volumul unei fete. Oricare. În special ală de la Editura Trei de-l oferă el generos. Apropo de moralitate.
Ca să facă modificări pe text, autorul trebuie să aibă de la cine să primească critici. Deocamdată, cititorul în cauză trebuie să pună mâna pe carte şi să înveţe ce e acela un sonet.
Autorul ar putea mai degrabă să ia criticile ca pe ceva constructiv şi să facă modificările de rigoare. Dar autorul e foarte plin de sine. De ce au fost scoase comentariile agramate ale domnului Peia?Cel în care scrisese că ar trebui să mai pun EU mâna pe gramatică ODATĂ.Eu mi-aş face probleme dacă m-ar aprecia asemenea instanţe critice, autorule.
Ce poate spune autorul când nu se descoperă vreo simţire în acest text ? Că o fi el incapabil să o transmită sau că cititorul e conectat pe un alt palier de semne lirice şi citeşte definiţia emoţiei dintr-un alt dicţionar, acolo unde, ca exemplu de trăire se dă ceva de genul "Mama nu mi-a cumpărat niciodată jucării
aşa aveam să îmi dezvolt imaginaţia".
În rest, a citi un sonet fără să-i înţelegi structura particulară, impusă, în care inversiunile sunt ele, în sine, figuri de stil, iar aşa-zisele non-sensuri sunt poate mărginiri de orizont imaginativ ale cititorului, nu am, de asemenea, ce să comentez, măcar în poezie totul fiind lăsat la libera apreciere şi la confortul celui care mai are încă răbdarea să se aplece asupra rosturilor unor cuvinte.
Fără a dori să par insolentă, cred că aceasta este o simplă adunătură de cuvinte - aici chiar că putem vorbi de construcţie doar de dragul de a construi ceva.
Nu numai că nu înţeleg multe imagini ("un semn pe fruntea mea cu bejul", "paloarea urii-n loc de o gutuie"), dar lipseşte cu desăvârşire simţirea. E îngropată sub toate non-sensurile astea "stilistice". Sunt curioasă, cum e palul ăsta feeric şi ce îmbracă el? Ce vrej anume?
Îmi sar în ochi inversiunea "necurmat suspin" şi adjectivul gerunzial (măcar e doar unul), ambele extrem de ponosite şi inexpresive.
Lista de non-sensuri ar fi prea lungă...Se poate râcâi şi mai puţin josnic? De ce înnebunise jarul?
Simt că autorul încearcă să revitalizeze un romantism lipsit de substanţă cu diverse "giumbuşlucuri" precum "bej", "gutuie", "căpuşă", "râcâi". Combinaţie profund indigestă.
Uneori nu e nevoie de comentarii, ci - exact de ce ai făcut - de exprimare stării transmise. Dacă ea este reală, că altfel cine şi-ar mai pierde timpul cu împărtăşirea ei?
Ne mai citim, sper.
Domnule Munteanu, nu-mi permit sa va comentez poeziile, le citesc cu mare placere ori de cate ori am ocazia. Sincer, regret ca pe marginea acestui sonet s-au facut asemenea \"aprecieri\"...
Cu tot respectul,
Georgeta Resteman
| Regret, dar am dreptul la ultimul cuvânt
|
Adrian Munteanu |
| 21 mai 2009, 17:57 |
Un minuscul grup de juni “iniţiaţi”, dincolo de orizontul cărora nu mai există nimic, decât o masă de manevră, ignorantă şi detestabilă, şi-au dezvelit muşchii pe aici, şi-au purta falnic infatuarea proferând injurii şi scuipând cu venin invective, calificative şi aproximări. Ei cred că şi-au găsit omul pe care să-l facă varză, să-l reducă la tăcere. Mai că eram gata să-i ignor – aceasta părându-mi-se şi acum atitudinea superioară de pus în practică – dacă nu m-aş gândi că ei nu lovesc numai în mine, ci în toţi cei care au plasat acest text în fruntea clasamentului lunar şi pe locul 8 în clasamentul general.
Cum s-a întâmplat asta ? Să fii fost o greşeală, au scăpat hăţurile din mână, pentru o clipă, reprezentanţii infimului grup de tribuni ai adevăratei poezii contemporane ? Dacă e aşa, administratorii site-ului ar trebui să instituie noi reguli, prin jaloanele cărora să nu se mai poată strecura subproduse literare, altele decât cele pe care le promovează mai marii zilei. Cum ceva libertate mai există încă, alta trebuie să fie realitatea şi asta nu le place, asta îi râcâie şi îi mănâncă pe vajnicii noştri apărători ai valorilor lirice. Îi roade faptul că “cei mulţi“ au dat incomensurabil mai multe puncte acestui text decât propriilor lor debitări poetice. “Cei mulţi” şi-au spus cuvântul lor. Mulţi dintre ei sunt oameni cu pregătire serioasă, sunt editori şi chiar iniţiatori de proiect. Ce facem cu ei, îi aruncăm la gunoi ?
Nu voi mai răspunde la provocările murdare, aşa cum am promis, mă voi menţine în liniile unei decenţe pe care, cei ce mă ştiu, o cunosc. Vă spun doar că am decis să scriu ceea ce scriu din două motive pe care le consider esenţiale :
1. această formă fixă de poezie, sonetul, o consider cea mai apropiată de structura mea interioară. Aşa m-am născut, cu anumite calităţi actoriceşti, muzicale şi de viziune armonică, acesta este respectul meu faţă de cuvânt şi faţă de echilibru. Iar dacă eu sunt un om viu, nu o fantoşă, nu o mumie dezvelită accidental de bandaje, înseamnă că şi ceea ce scriu eu este o stare care se regăseşte printre noi, e una cu care se poate trăi şi care, cum se vede, rezonează în unii semeni de-ai noştri, corespunde cu propriile lor trăiri şi emoţii. După mine, poezia nu există în afara emoţiei, orice ar spune lucizii şi raţionalii constructori de forme poetice noi. Nu înţeleg de ce nu sunt lăsat în pace să-mi duc existenţa aşa cum îmi este felul, cum o simt, cum îmi face plăcere, mie şi altora, atâta timp cât nu îngrădesc libertăţile de exprimare ale nimănui.
2. Eu scriu din plăcere şi cu respect pentru cei cărora mă adresez. Scriu cu emoţie, cu teamă, cu speranţă, cu spaimă, cu dragoste, cu tot ce am în mine, nădăjduind că aceste lucruri se vor simţi şi că de ele mai este nevoie.
Observaţi că nu mai atac nimic, nu explic nimic punctual, considerând sub demnitatea mea să răspund la inepţii, rele interese, exacerbări şi urâciuni de suflet cangrenat. Şi, mai ales, la spaima unor poetaşi care nu-şi găsesc locul în lume şi cred că şi-l pot contura prin tupeu. Numai că tupeul nu poate înlocui talentul niciodată. Şi dacă ar fi ceva de capul lor, pentru aceasta ar fi nevoie de timp, de confirmări ideatice, dar şi morale. Asta nu are cum să se întâmple, din moment ce ei nu fac altceva decât scandal, de plăcere şi de angoasă.
Vedeţi-vă de ale voastre, iubiţilor ! Ce se va întâmpla mai târziu, nu voi veţi decide. Până la urmă tot “ cei mulţi şi proşti “ o vor face. Pentru că ei sunt cititorii.
imi cer scuze domnule munteanu. nu aveam de unde sa stiu ca sotia dvs a murit. condoleantele mele, atunci. acu sper sa nu interpretati ca imi manifest regretul pentru ca mi-ar fi teama ca voi fi tras la raspundere din punct de vedere juridic ( n-aveti nicio sansa). o fac pentru ca, intr-adevar, nu e frumos gestul pe care l-am facut, avand in vedere situatia data.
scuze
| AVERTISMENT PUBLIC PENTRU Stoian G. Bogdan
|
Adrian Munteanu |
| 21 mai 2009, 13:24 |
Sonetul de mai sus a fost scris cu câteva zile înainte de stingerea prematură din viaţă a soţiei mele, în urma unei boli incurabile.
Josnicia incomensurabilă a numitului Stoian G. Bogdan de a introduce în josul acestei pagini un aşa –zis text-replică aduce grave, incalificabile şi inacceptabile atingeri memoriei soţiei mele. Dincolo de nulitatea tehnică, ideatică şi formală a textului incriminat, în interiorul lui apar formulări scabroase, vulgare şi ofensatoare care nu ar fi putut fi acceptate nici daca situaţia de la care s-a plecat nu avea conotaţii dramatice, fiind un afront la morală şi la demnitatea umană. Pentru a fi cât se poate de clar şi pentru cei care nu mai au răbdarea de a relua textul, voi detaşa pasajul cel mai scârbos :
“Dânsu’ scris-a
Defapt că nu-i lasă femeia să se
Cufunde liniştită în odihnă
Şi-n somn feeric să se băse. “
Având în vedere cele de mai sus, cer public numitului Stoian G. Bogdan, zis SGB, să-şi ceară public scuze pentru acest atac vulgar la memoria soţiei mele, pe această pagină, în termen de 24 de ore, adică până vineri, 22 mai, ora 13,30.
În caz contrar îmi rezerv dreptul de a solicita în instanţă daune morale şi de imagine.
Un tânăr din ziua de azi trebuie să înveţe sau, dacă nu este în stare, să fie învăţat că poate să desconsidere pe cineva profesional, dar nu i se pot permite, fără să suporte consecinţele, atacurile la demnitatea umană.
Restul, mai târziu.
per total imi place aceasta poezie, dar dupa parerea mea versurile 3, 4 si 5 sunt destul de ambigue si cred ca ar putea fi modificate
la spartul reuniunii, poate reusesc sa incasez macar doi-trei pumni.
ehei, lupta inseamna viata.
inca din titlu, autorul ne pune pe "linie moarta" printr-un nonsens bine gasit. nonsens? lumea este in crestere de entropie, implacabil. iar daca pe terra exista ceea ce numim "viata", pretul acestei incredibile folii este haosul din restul universului. exceptiile sunt insule infime.
cum sa lupti cu haosul? cum sa pui un graunte de ordine in el si sa-l faci sa dureze?
poemul aduce in primul rand intrebarea. imaginile sugerate nu sunt totdeauna cele mai nimerite, poate, dar nici eu comentatorul-reper, asta e sigur.
asa incat, care-mi pocneste mutra? nu vreau "ring de box no 1" fara spectatori, vreau aici, in public. vreau bataie generala cu palmele goale.
fight club, we need you.
:)
| Adriana - dar mai ales Vlasin
|
Nick Sava |
| 21 mai 2009, 09:44 |
Adriana are dreptate. O minima deotologie ar fi trebuit sa il faca pe Gelu sa se informeze a cui a fost editura Arania pina acum citeva luni...
Sunt membru de o buna bucata de vreme pe Reteua Literara. Desi mare parte dintre poetii care se produc acolo sunt post, am stiu sa accept diversifitatea in expresie. Stiu ca valoarea in final se va impune si va aduce adevarata recunoastere. Personal ma indoiesc ca ea (atit valoarea, cit mai ales recunoasterea) va sta alaturi de multi dintre post-poetii...
Deci, nu inteleg inversunarea cu care cei "trei poeti" il ataca pe Adrian. Ca si pe cei care au acordat 127 de puncte poeziei. Il asigr pe Gelu cei mai multi nu au baut vreo bere cu Adrian - iar daca eu am baut una, La Vancouver, nu o bere imi va dicta modul in care apreciez o poezie. Gelu ar trebui sa ocoleasca numatul de puncte primite de Adrian - singurul lui text a intrunit abia 38... Il asigur ca nici un butoi de bere nu ma va face sa dau puncte poeziei postate de el. Si nici macar o fabrica de bere nu ma va face sa afirm ca autorul "sonetului" (SGB) are o cit de mica legatura cu talentul, poezia sau limba romana.
vad ca acuzatia pe care i-o aduceti (in mod repetat si apasat) lui Adrian Munteanu, este aceea ca si-a publicat cartile la editura proprie.
nimic mai fals.
atunci cand sonetele lui Adrian Munteanu apareau la Arania, editura ii apartinea scriitorului Daniel Dragan.
o minima informare inainte de a da cu piatra nu strica niciodata, Domnilor...
Din filipica ta "urzicată", ţintită în contra "grafomanilor" şi "veleitarilor", am înţeles următorul lucru: că ai chemat în ajutor un "poem minunat", al unui "tînăr autor", Ştefan Cazimir, care nu se revendică în nici un fel de la stilistica "paşoptistă", ci este un excelent exemplu de creaţie jună, numai bun de a-i pocni în moalele capului, cu el, pe cei care au rămas cantonaţi în ideea că armonia clasică - cea în care s-a scris vreme de ceva milenii! - poate rămîne un mod de a exprima o stare de spirit, chiar dacă materialul din care se fabrică nu a trecut, cu arme şi bagaje, în barca modernităţii ţanţoşe.
Ciudat mod de a-ţi sublinia exemplele!
Mai înţeleg că orice revoluţie, în lirică spre ex, devine inevitabil caducă, odată cu trecerea nepăsătoare a timpului.
În această situaţie, urmîndu-ţi logica de fier, sunt nevoit a deduce că "revoluţia" scriiturii de la care te revendici azi, ei bine, mîine - şi cît de iute la mînie este acest mîine! - va deveni la fel de caducă. Cu alte cuvinte, orice revoluţie este pîndită de fatalitatea negatoare a unei noi revoluţii care, la rîndul ei... etc. Să credem atunci că poezia, considerată pentru cîţiva ani, pentru cîteva luni, săptămîni, ore, ca fiind de o noutate frapantă este pîndită de caducitate la orice cotitură a istoriei şi că trecutul este o achiziţie inutilă, bună de aruncat la mormanul cu vechituri? Apăi, dacă e aşa, să-mi dai voie a considera poezia de la ora 5, a junilor lirici, o încîntătoare "manea", căreia nu-i lipsesc decît puţine plusuri calendaristice pentru a intra în muzeul dărăpănat al literelor. Chiar crezi că ea, această poezie, va străbate mileniile cu ferocitatea unui taifun? Prin urmare, te afli într-o jenantă poziţie de auto-negare, cu toate că, după suficienţa cu care îţi arogi dreptul de a trimite la groapă o anume modalitate de a face şi gusta poezie, pari a fi înşurubat în sanctuarele eternităţii. Aşa să fie, dar manifeşti o prea diformă certitudine în negaţia ta violentă, ca să cred că timpul este cel care hotărăşte la modul absolut cine are dreptul şi cine nu are să scrie şi să guste poezie.
Mai spui că aici "vorbim despre talent si promovarea unor tineri autori", trăgînd de aici încheierea că pe orice tînăr autor îl dă talentul afară din casă şi că e suficient ca la titulatura de "poet" să o adaugi pe cea de "tînăr" pentru ca această combinaţie metaforică să devină mortală şi să "calce totul în picioare"!
Oare?
Chiar crezi că totul ţine de o anume etichetă temporală? Vii cu pikamerul şi faci prăpăd în universul de dinainte de potop, numai pentru că ţie îţi pare "Ghilgameş" un poem de o caducitate înfiorătoare ? Eu am îndoieli care nu ţin musai de gust, ci de o anume experienţă a lecturii.
Tu nu?
Urci pe baricade din dorinţa de a promova un anume tip de scriere, care are efemeritatea unui flash sau vrei doar să faci "paradă de bravadă", vorba cuiva?!
| maneaua ca acadeaua a la adrian - copilul minune al neo-pasoptismului romanesc
|
Gelu Vlasin |
| 21 mai 2009, 00:51 |
in sfarsit ma bucur pentru simplu motiv ca acest adevarat domn al neo-pasoptismului romanesc (adrian - copil aproape minune) si-a dat intr-un fel arama (de la arania) pe fata recunoscand cinstit si protocolar un adevar indubitabil si anume faptul ca isi cunoaste limitele si nu poate sa scrie altceva decat cel mult un "poem pastoralo-manelist" - ca oricat ne-am dori sa identificam altceva nu reusim. chiar intorcandu-ne in timp la perioada 1840 - 1860 cand acest gen de scriitura (sonetul) era in mare voga. este ca si cum am vrea sa reinventam roata in varianta ei cea mai primitiva. nu numai ca n-avem afinitati elective dar nici macar un grad comparativ nu putem sa descoperim in aceasta scriitura bombastica demna de ziarul urzica. eventual ar putea fi comparat cu acest minunat poem al proletarului stefan cazimir (scris prin 1948):
"Prin truda lor, din zori şi pînă-n seară,
în sunet de metalică fanfară,
Zidiri semeţe suie către cer
Şi pe ruine-o lume nouă, dreaptă,
Ce-ntreaga omenire o aşteaptă,
Se făureşte din beton şi fier.
Azi torţa revoluţiei sclipeşte
ca un soare
Şi nu mai zace-n praful pe
cronici aşternut.
Cei ce clădesc prezentul
aflat-au în trecut
Un far drept călăuză spre ţărmuri
viitoare!"
deci. sa fim seriosi, oameni buni ! grafomanii si veleitarii (care se aduna in haita precum pasarile de prada) n-au alta intentie decat sa-si vada publicata "mareata opera" indiferent daca aceasta are sau n-are nici un fel de valoare literara. exemplu mi se pare cat se poate de concludent: cartile miraculosului sonetist adrian au fost publicate la editura pe care o conduce - arania :)). pai nici chiar paunescu cel viteaz n-a avut asemenea tupeu - sa-si publice toate cartile la propria editura ! deci. descalificant pentru orice om de bun simt sa acorde punctaje pentru asemenea "capodopere" literare. aici vorbim despre talent si promovarea unor tineri autori nu despre o rampa de lansare a veleitarilor. cat despre literatura nationala...vai mie ! sa speram ca n-o sa revenim la ceea ce se scria prin 1840 - toamna. ca traim alte vremuri, oameni buni ! oricine poate sa scrie ce vrea (pentru el si pentru amicii lui de pahar) insa cu masura bunului simt ar trebui ca fiecare sa-si recunoasca propriile limite. si sa nu mai creada ca insiruirea de versuri cu rima poate insemna o revalorizare a propriei ratari la nivel artistic. deci. din partea mea un - 120 p. cam pe acolo se situeaza cu adevarat aceasta incercare jenanta de poetizare.
Încercînd să găsesc motivaţia pentru care Gelu Vlaşin a postat un text de-al său (cu un titlu cel puţin bizar!) sub cel de mai sus, am găsit următoarele trei variante inteligibile:
1. Un fel de paregzamplu, cît priveşte fineţea şi abilitatea prozodică la care a ajuns G.V., poet publicat în ditamai "colecţia" Asociaţiei din Bucureşti, motiv pentru care extaza noastră şi-a pierdut, subit, limitele;
2. O insinuare care s-a vrut subtilă, dar nu a reuşit să fie decît elegant mitocănească, la adresa celor care au un alt gust în ceea ce priveşte poezia şi, implicit, un anume punct de vedere ce, dintr-o eroare condamnabilă, nu coincide (nu coincid) cu cele ale sale;
3. O constatare făcută pe cont propriu şi transpusă în planul evanescent al creaţiei, cum e cea de faţă. Motiv pentru care, după mărturia unor versuri de excepţie, G.V. şi-a "amanetat cocoşelul, ca să-şi "facă felul"!
Având în vedere plurisemantica termenilor "cocoşel" şi "fel" este imposibil de a decodifica sensul versurilor citate, dar, obişnuiţi fiind cu ineditul absolut al unor formulări îndelung cizelate, le acordăm tot creditul critic necesar, imputîndu-le, în acelaşi timp, celor mai puţin experimentaţi în arta poetică, precum şi mai puţin şlefuiţi la creuzetele Marii Creaţii, lipsa de discernămînt hermeneutic.
Avînd în vedere cele mai sus expuse, cum nu pot depăşi dubiul ante/exprimat, mă văd nevoit să apelez la bunăvoinţa intempestivului subpostator pentru a-l ruga să-şi precizeze poziţia!...
pe care l-am scris inspirat de sonetul sussemnatului:
Sonet
Sonetu’ lu’ nenea Munteanu mi s-a
Părut de la-nceput o labă tristă
În care-apare moartea ca artistă
Şi face şi desface. Dânsu’ scris-a
Defapt că nu-i lasă femeia să se
Cufunde liniştită în odihnă
Şi-n somn feeric să se băse.
Săracu’ nu mai are nicio tihnă!
Îl înţeleg şi am dedus cu milă
Când a rimat vrejul cu bejul (ha-ha!)
Şi a făcut moartea duduie... (ha-ha!)
Când moartea e defapt o muie! Bilă
Albă pentru acel poet ce se
Semnează în final don S.G.B.
ca sa vada ca noi tinerii stim sa facem si de astea. doar ca nu facem. fiindca ne place sa fim de ultima ora.
Poem pastoralo-manelist
Pe un câmp de viorele
Creşte numai ghiocei
Şi-a venit mândrele mele
şi i-a cules iei pe toţi.
| prostia la rang de vedeta
|
Gelu Vlasin |
| 20 mai 2009, 20:02 |
poem hip - hop
stau la subsol
muzica sună a gol
e nasol
clipa e moartă
ploaia afară mă ţine la poartă
tâmpită soartă
cuvintele mele sunt surde şi mute
în buzunare doar câteva sute
da's iute
în frigider am cuburi de gheaţă
noaptea visez grătare de raţă
dimineaţa mi-e greaţă
occidentu' mi-e ţinta şi ţelul
mi-am amanetat „cocoşelul”
ca să-mi fac felul
noaptea mă plimb poate-poate
vreo tanti sensibilă-n toate
mă pune pe roate
zilnic mănânc pâine prăjită cu sare
privind la tv-ul oroare
e jale
ciorapii-mi sunt rupţi în călcâie
mă zbat din orgie-n orgie
măi românie
prietenii-mi spun că viaţa-i nasoală
să nu poţi să pui tu pe tine vre-o ţoală
nici chef n-ai de şcoală
fetiţele-s pline de bani la şuetă
prostia-i la rang de mare vedetă
eu dorm pe-o mochetă
n-am casă
n-am masă
n-am lucru
n-am scop
n-am viaţă
n-am nume
n-am stare de loc
sunt omul hip-hop
* Gelu Vlasin, Poemul turn, Colectia Poetii Orasului Bucuresti, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, 2001
| Nick
|
Admin2 |
| 20 mai 2009, 18:49 |
Aproape de offtopic este doar ultima frază, care putea să lipsească fără să dăuneze câtuşi de puţin ideii comului... :)
Piano, experimentăm, vedem ce şi cum...
| Clubul Dinozaurilor
|
Nick Sava |
| 20 mai 2009, 18:35 |
Off topic? Cred ca nu.
Intr-un mesaj (care nu a mai fost postat) ziceam ca in Literatura romana (asta inseamna RoLiteratura, nu?) ar trebui sa fie loc pentru toti creatorii. Cei care o fac cu sinceritate. Altfel, ar trebui sa se numeasca PostPoezie sau asa ceva... Atunci tocmai "trei poeti" care au cunoscut "adevarata ardere" nu au de ce sa il critice pe un "prafuit" care promoveaza forma fixa (sonetul, in acest caz) ca foloseste personificarea...
Daca adminstratorii sitului se hotarasc sa deschida un astfel de "club" al "dinozaurilor", imi va face placere sa public acolo. Etichetat astfel de unul sau altul dintre post-poeti, imi va suna ca un titlu de glorie...
Da, e mult mai bine fără gâlceavă, dar nu eu sunt acela care am iniţiat-o, trebuie să recunoşti. Până şi acum strecori răutăţi gratuite. Vorbeşti de ciracii mei, dar nu faci un calcul simplu care ţi-ar arăta că cele mai multe puncte acordate acestui text provin de la cei care au dat patru stele, dintre care un editor şi chiar unul dintre iniţiatorii proiectului în urma căruia ne “jucăm” cu toţii de-a literatura pe aici. Şi ei zău că nu sunt ciracii mei. Pe cei mai mulţi dintre ceilalţi nu i-am văzut în viaţa mea.
Apoi, ceea ce m-a surprins neplăcut la modalitatea de abordare a unui critic cu pretenţii este devierea, prin înţepături, aluzii şi ironii gratuite, spre aspecte ce nu au legătură cu textul analizat şi se referă la statutul autorului. Ce legătură normală se putea face între acest text şi editura la care îmi scot eu cărţile?
Dar ca să închei în notă destinsă şi să punctez şi această falsă problemă, a obscurităţii unor edituri, te voi invita în octombrie la lansarea celui de-al cincilea volum de sonete care va apare la editura “Minerva”, în colecţia “Literatură română contemporană”. Măcar de asta ai auzit.
Eu spun că e mult mai firesc să ne îngăduim cu toţii, să nu purcedem la atacuri sub centură, chiar dacă evoluăm pe paliere diferite. Asta ar trebui să fie de bine, pentru că o literatură naţională nu se alcătuieşte doar din textualism şi fracturism.
Acum nu poţi spune că nu mă cunoşti. Asta ce înseamnă, că te-ai transformat într-unul dintre ciracii mei ?
Iată şi un comentator care are ce obiecta, e înzestrat cât cuprinde cu spirit polemic, dar care nu sare calul cu inserturi ce nu sunt legate strict de structura textului.
Mulţumesc pentru bunele urări
victor potra, n-ai avut dreptate cu:
- paralogism, e sofism cat incape, sofism material cu viciu de premisa. ca sa fie paralogism, ar fi trebuit sa acceptam ca sgb a aterizat din podul surii direct la muzeul literaturii, ceea ce e fals
-mangaiatul pe crestet, nu l-am mangaiat, l-am troznit la fontanela, dar mai delicat, sa nu-i inhib hormonii de crestere si sa ajung in conflict cu politicile educationale ale sitului
-interventie fals pacificatoare, aiurea
dar ai avut dreptate cu:
-intentiile provocatoare
daca ma intrebai, ti-as fi raspuns nici fals, nici aparent pasnic ca da, intentia mea a fost sa provoc agitatie, furtuna, tornada, un ceva zguduitor, acolo, din care agitatie ar fi supravietuit doar ideea simpla si clara ca diferenta dintre o dezbatere pasionata si-o polemica inflamata e cam cat cea dintre un poem fracturist si-un sonet clasic. as fi vrut, de pilda, sa stam o ora intreaga cu gura pe gutuia poemului , pana ar fi picat singura din pom si s-ar fi facut ca aurul vechi si coclit, sa scoatem untul din bejul ala care rimeaza cu vrejul, sa trimitem duduia la ma-sa acasa, sa mai puna ceva carne pe oase, sa admitem ca da, moartea e o capusa josnica si n-are nimic feeric si, in general, cand am fi simtit gust de cenusa in gura si nisip in ochi , sa intrebe d-l komartin, senin ,auzi, ba, da al cui e poemul asta?
al meu e, sa zica d-l munteanu, da de ce?
cam asa ceva, dar am avut un delay groaznic.
hai că aşa n-o scot la capăt. mă rog, continuă dumneata, domnule Munteanu (observă, te rog, că nu-ţi spun Muntenuş sau Munteleţ) să fii poetul "reputat" şi rimătorul înzestrat care publică la editura Arania şi de care au auzit numai ciracii lui
de redactare a numelui, pentru care îmi cer scuze. Evident se cunoaşte numele corect.
Şi iată cum îmi aruncă mingi la fileu “reputatul” critic-poet, probându-şi tendenţiozitatea cu care intră în pagina mea.
În primul rând că habar n-are la ce edituri mi-am scos eu cele patru volume de sonete - eroarea din formulare îmi demonstrează acest lucru – dar îşi permite să se pronunţe asupra vizibilităţii sau nonvizibilităţii lor. Apoi, n-a citit mai nimic din ce am scris eu din moment ce vorbeşte de versuri şchioape. Păi, domnule, dacă te referi la erori de metrică, dau o ladă de bere ( din care cer numai una, de poftă ) în cazul în care eşti capabil să dai un singur exemplu. Asta îmi arată cum, rău intenţionat, arunci cu etichetări în necunoştinţă de cauză.
Dacă te referi eventual la erori imagistice, de afect, de construcţie narativă, atunci îmi vine să cred că ai încurcat borcanele şi te-ai trezit calificându-ţi propriile pagini care, cum bine se constată, n-au prea trezit “ emoţii” în rândul vizitatorilor.
acum, n-as fi intrat aici, ca era destula aglomeratie si fara mine , dar am simtit impulsul sa fac urmatoarele lucruri:
1. sa va salut de bun venit, d-le munteanu, n-apucasem s-o fac, uite ca spun acum:"bine ati venit la groapa cu furnici, nu va temeti, nu se ia"
2. sa-l aproape felicit pe sgb ca a produs o argumentatie cu tot tacamul,plus baccis pentru piccolo, in contra obiceiului sau de a trimite ,din prima ,jumatate de site fie la re-alfabetizare, fie direct la psiholog, pentru evaluarea starii de sanatate mintala si /sau iq-ului.
3.sa-l trimit eu pe sgb la biblioteca si dex, care dex sa-l informeze sec si fara fasoane ca daca personificarea mortii ( a vietii, nasterii, iubirii, etc,) sunt elucubratii, atunci istoria literaturii universale se numeste, de fapt, istoria delirului paranoid , iar noi toti plutim intr-un marasm conceptual ceva de speriat; ca sursa paroxistica, sa spun asa, a delictului de elucubratie este , nici mai mult, nici mai putin decat nefericita inspiratie a mortii de a apartine genului gramatical feminin, mi se pare de un comic atat de lipsit de cusur, incat se sustine singur, fara alte trimiteri in peisaj
4. sa continui sa ma mir ca un asemenea rationament aiuristic poate convietui pasnic cu intuitia sensibila, precum tigrul si purcelul de la un oarecare zoo european, pentru ca sgb a pus degetul fix in punctele nevralgice ale poemului, scotandu-i din talpa exact aceleasi cuie pe care i le-as fi extras si eu.
faptul ca sgb si cu mine am transpirat in aceeasi fierarie acum nu diminueaza cu nimic reverenta mea fata de sonetistica domniei voastre, d-le munteanu, pe care o reafirm cu aceeasi gratie:)
nu ştiu exact care-i haita, musiu munteanu: aia care te ţesală frumos (ca să nu spun că te pupă pe toate părţile) pentru versuri şchioape publicate la edituri obscure şi îţi ia apărarea cu o agresivitate ieşită din comun sau trei poeţi tineri care au altă părere... gândeşte-te la asta
Personal îmi cer scuze pentru unele întăriri ce au depăşit normele de civilitate, determinate de violenţa inexplicabilă a unor intrări în haită.Mă voi abţine de la alte comentarii pe această linie.
Am remarcat şi eu ce era de remarcat şi cred că voi sfârşi prin a râde de toate. Şi e bine aşa, pentru că cel care râde la urmă.....
Frumos ca demonstraţie. În poezie însă, şi în acest caz special, sper că-mi laşi libertatea de a ma abate de la viziuni şi întrupări teoretice.
adrian, "personificarea mortii este atat de rasuflata incat nu mai lipseste decat s-o foloseasca si cantaretii de manele" zic eu la inceputul comentariului anterior. de unde rezulta ca eu nu am afirmat niciodata ca e interzis sa personifici moartea, ci doar am spus ca e un lucuru facil si stupid in opinia mea. cu alte cuvinte nu stiu care dintre noi e ignorant, probabil ca niciunul. dar in speta de fata, tu esti ala ignorant, nu eu. atat in ceea ce priveste interpretarea comentariilor, cat si in ceea ce priveste textul pe care l-ai scris.
pe mine ma doare-n 14 daca stergi textul sau nu. si as vrea sa castigi, ca sa rad putin cand vei fi premiat, fiindca probabil atunci si tu si cei care ti-au dat stelele, o sa va dati seama ca... si aici era o expresie de offtopic.
este foarte greu sa le explici unor oameni ingraditi mental de traditii, de scrpturi biblice, de lipsa unor experiente poetice maxime, de ce personificarea mortii e o figura de stil complet neadecvata. de aceea nici nu ma mai obosesc. scrieti cum vreti!
| răsuflarea morţiii
|
Nick Sava |
| 19 mai 2009, 15:36 |
Stupizenia comentariului lui Bogdan dovedeste ca nu a invatat nimic din faimoasa "recitare" a lui Florian Pittis despre sarut. Unii si-o mai amintesc.
A cita ce zice DEX-ul despre moarte, neluind in seama ce zice traditia despre Moarte, e ca si cind ai incerc sa explici cu ajutorul matematicii si al chimiei efectele unui sarut.
Asa ca, Adriane, nu te lasa tras in jos alaturi de toti neavenitii laudati de criticii care "asteapta altceva de la o poezie". In "elucubratiile" tale esti alaturi, printre altii, de Ion Creanga. Bogdan nu are decit sa ne citeasca ce zice DEX-ul despre CREANGĂ, sf.:1. Ramură a unui copac, cracă...
personificarea mortii (cules din virtual)
Moartea e un înger, nu un demon…nici femeie, e bărbat. ( E tare nu-i asa?)
Biblia ne spune că Moartea e un înger. Samael sau Sariel, aşa cum îl numeşte tradiţia ebraică, este înger căzut sau nu? Se pare că este Înger al Domnului! Dacă e al lui Dumnezeu înseamnă că nu este slujitorul SAtanei după cum am fost îndemnaţi să credem.
“2 Samuel 24:16 Pe când îngerul întindea mâna peste Ierusalim ca să-l nimicească…. Îngerul Domnului era lângă aria lui Aravna, Iebusitul. 7 David, văzând pe îngerul care lovea pe popor, a zis Domnului: ….”
Ce tragic-sublim! David VEDE îngerul, îl vede unde se opreşte, pe unde se duce, chiar ne spune şi uliţa pe care a călărit…
Moartea este un înger. Deci este frumos. O fiinţă perfectă, foarte harnică şi întotdeauna eficientă.
Lipsa conţinutului primului com.
Cât despre remarci,le puteam intui numai citind numele autorului lor, pentru că mi-e clară deja structura grupurilor de fideli susţinători(între ei) şi detractori.
Stupiditatea, orizontul îngust şi elucubraţiile le găsesc din plin în argumentaţie, pe primul loc aflându-se îngrădirea dreptului de a umbla cu orice figură de stil vrea autorul în privinţa oricărui proces, obiect material sau stare. O prostie mai mare ca aceea potrivit căreia n-ai voie să personifici moartea n-am auzit de multă vreme.
Toate celelalte aşa-zise găselniţe critice sunt pe aceeaşi linie a ignoranţei unui individ care n-are nici în clin nici în mânecă cu statutul unui cititor măcar modest. Ca şi ideea cu ştergerea. Ai vrea tu !
personificarea mortii este atat de rasuflata incat nu mai lipseste decat s-o foloseasca si cantaretii de manele. in plus, conform dictionarului explicativ al limbii romane: MOÁRTE s= 1. decedare, deces, dispariţie, pieire, prăpădire, răposare, sfârşit, stingere, sucombare, (livr.) exitus, extincţie, repauzare, (mai ales în limbajul bisericesc) repaus, (înv. şi pop.) săvârşire, (pop.) pierzanie, pierzare, (reg.) pieişte, topenie, (înv.) petrecanie, petrecere, pierdere, piericiune, prăpăditură, pristăvire, săvârşenie, săvârşit, scădere, sconcenie, (ir.) crăpare, (arg.) mierleală, mierlire, verdeş. (~ unei persoane.) 2. (fig.) mormânt, somnul de veci. (Acolo şi-a găsit ~.) 3. moarte aparentă v. letargie. 4. v. crimă.
rezulta ca moartea este un proces. moartea deci nu e o femeie, nu e o vulpe, nu e nimic. cu alte cuvinte, poemul se intemeiaza pe o elucubratie. cum de altfel se intemeiaza toate poemele in care moartea este personificata. si asta se intampla din cauza faptului ca "moarte" e la genul feminin.
deci, sonetul pleaca de la o elucubratie pe care o amplifica pana la paroxism.
in plus:ai pus un semn pe fruntea mea cu bejul
paloarea urii-n loc de o gutuie
care să-mbrace-n pal feeric vrejul
aceste trei versuri mi se par de o stupiditate crasa. in opinia mea, poemul, acceptand personificarea mortii, ar fi trebui sa arate asa:
cum să mă lupt cu tine moarte?
de ce-mi înfigi în tălpi cuie?
ce ai de-mi râcâi josnic pe la uşă
şi nu-mi laşi soaţa să se culce lin
ci te lipeşti de ea ca o căpuşă?
ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă
să nu-ţi mai car groaza ca un asin.
dar tot slab ar fi.
deci, domnilor cititori, analizati putin lucrurile inainte sa faceti remarci ca cele de mai jos.
si domnule munteanu, stergeti, va rog, prostia de mai sus, fiindca, in ciuda distinctiiolor pe care vi le-au acordat colegii nostri intr-un moment de lipsa de discernamant, ea e tot o prostie.
acum depinde de dvs.
| Multumesc in "toate culorile primeverii"..
|
Elena Pop |
| 19 mai 2009, 13:12 |
Sunt si raman o iubitoare de poezie, in general, iar a lui Adrian Munteanu, in special; o simt si o traiesc intr-un mod aparte, greu de tradus in cuvinte. Steluta e prea putin....
Măcar mai sunt oameni normali care văd şi dincolo, într-o ogradă ceva mai largă.
comentariile la acest sonet fiindca am obtinut elemente ca scriitura inseamna SI viata si nu doar purimaginar.
Asa si trebuie sa fie. Indraznesc chiar sa vreau mult mai multa viata.
Adrian Munteanu este pentru mine o linistire/ cumintire pentru cand am nevoie de ea, un scormonitor in te miri ce care gaseste acolo sentimente, revelatii, frumuseti. A face poezie din nimic este o virtute. De aceea literatura contemporana il va avea la sufletul sau ca pe un deja clasic in viata macar si prin aceea ca este recunoscut de bijutierii cuvantului.
Mai trebuie insa sa marturisesc ca Adrian Munteanu nu ma atrage sa-l citesc fiindca nevoile mele spirituale nu nevoie de clocot, strigate si bataie. Fiindca lumea din care ma subtiez si ma scurg mi se pare intoarsa pe dos. Iar o poezie mai mult cantec decat cuvant mi se pare (si stiu ca gresesc, iertare!)o baba care se piaptana cand totul in jurul ei arde. Nu sunt inca pregatit sa traiesc lumea acestui poet pretuit de confrati, dar ma bucur cand il vad instelat la maxim, inseamna ca da, e acolo, la locul sau, cred ca merita aprecierile. Il voi citi doar din curiozitate din cand in cand sau cand pe pagina sa poposesc nume precum Komartin.
Din poemul de fata am retinut doar:
“de ce-mi înfigi în tălpi arzânde cuie”
:) nici nu mă aşteptam la un alt răspuns. sănătate şi vânt din pupa!
| Nu-mi da odihna pensula, nici dalta, ci doar Acel ce pentru imbratisare spre noi desface bratele spre cruce
|
Adrian Dinis |
| 18 mai 2009, 19:40 |
când existenţa îţi stă sub această pecete, să admiţi că avem dreptate ar fi ca şi cum ţi-ai nega existenţa. există un singur act de curaj şi admiterea unei scriituri pentru sine, dar acelea sunt fiinţe poetice prin excelenţă. şi eu cred că o polemică ar fi o luptă cu morile de vânt din ambele direcţii.
Să nu aveţi impresia că mă cobor să vă mai cânt şi altădată în strună.
Poeţii trec, doar poezia rămâne.
E sub demnitatea mea să explic oricui ce este acela un sonet. Cel puţin nu unuia care nu şi-a terminat studiile şi celuilalt care nu ştie încă cu cine se însoţeşte, tocmai în perioada în care nu i s-au dezvoltat suficient momiţele. Ar trebui să vă provoc la un concurs : să scrieţi şi voi un sonet, aşa prăfuit, mediocru şi obosit ca al meu. N-o fac pentru că mi-e milă de voi, v-ar râde şi curcile. Eu vă îndemn să vă întoarceţi la lectură.
Pentru mine, scrisul în versuri este o"rezistenţă" la non-poezia voastră, cu
orgasme,forcepsuri ,anglicisme ,sânge şi spermă. Poezia serioasă ,gravă deranjează, lăsând locul zeflemitorilor.A mă servi de sentimente intime şi frumoase
rămâne pentru mine o atitudine autentică de rebeliune.
Să fiţi sănătoşi, frumoşilor, deştepţilor şi desprăfuiţilor!
Salutări în numele tuturor iubitorilor festivalului Crizantema de Aur.
sincer votul public de ieri de la eurovision a fost o reuşită, chiar dacă după mine dacă trăistariu a luat locul 3 vreodată e o dovadă de cât de greşit e câteodată. şi de altfel şi mai sincer, sonetul clasic de valoare e al lui Michellangelo, acolo versuri despre moarte în sonetul 285 de exemplu, dar aici nu e vorba numai de limbajul prăfuit, ci de o sforţare, de a scoate poezie acolo unde nu e. şi e păcat pt. că nu am înstelat poezii de valoare, dau exemplu numai ultimul poem al clonei janel c.
| Frumoasa ...
|
Pop C |
| 18 mai 2009, 11:57 |
Frumoasa dar sumbra...
nu vreau să fiu înţeles greşit - e absolut normal să existe şi un asemenea tip de poezie, nu sunt împotriva ei în principiu, de fapt, cred chiar că pentru un public mai larg, astfel de versificări sunt mult mai familiare, amintind de câte ceva învăţat în şcoală (voiculescu e cel mai la-ndemână aici). dar eu unul vreau mai mult de la poezie - să împingă nişte limite, să schimbe ceva în obişnuinţele şi în clişeele pe care tindem să le folosim ca armuri... compar apetenţa pentru o astfel de poetizare cu gustul unora pentru festivalul Crizantema de Aur.
acesta este, regret să o spun atât de direct, cel mult un text mediocru. oboseală imensă în tot: vocabular, sintaxă, temă... "ia-mi mie hâdo treupul de cenuşă"? "ai pus un semn pe fruntea mea cu bejul"? asta nu e decât versificare confuză (deşi, da, versurile rimează corect)
În jurul acestui deziderat, al autenticităţii, ne învârtim cu toţii. Când îl atingem, înseamnă că ne-a atins Îngerul cu aripa lui.
Desprinzi segmente dominante şi, evident, trăiri pe care nu le putem ocoli.
Cineva spunea, poate chiar tu, ca un poet trebuie sa fie un patriot, referitor la limba naţională.
Trist ,dar autentic....din pacate ....
"şi nu-mi laşi soaţa să se culce lin
ci te lipeşti de ea ca o căpuşă"
iata cum vrana-nevrand atingem cu pana de aur, temele esentiale: viata/moarte, ce taine mai mari traim si ce ne framanta mai mult!
"cum să mă lupt cu tine moarte cum e
să-ţi smulg rărunchii să-ţi sugrum gâtlejul"
revolta si induplecare:
"
ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă
să nu-ţi mai car poveri ca un asin."
ganduri bune.
Da, cu uimire si o deosebita bucurie traiesc sarbatoarea redescoperirii poeziei si a potentei lexicale nebanuite pe care o poatea avea limba romana !!
Multumiri poetului !
Ceea ce descopăr este că voi formaţi acei constanţi, dar uneori necunoscuţi cititori ce ştiu multe despre mine, sunt prietenii din umbră pe care nu i-am lăsat indiferenţi şi care se exprimă în momente speciale, poate la o răscruce sau o clipă de bilanţ. Vocile voastre sunt cele spre care m-am îndreptat chiar fără să vă intuiesc distinct profilul, cele pe care am dorit să le aud şi să le întâlnesc. Iar acum sunt împăcat cu toate.
Cu atât mai preţioasă steluţa, cu cât vine în contra curentului, cum singuri mărturiseşti.
la lectura primului volum de sonete -inca nepublicat - pe vremea " unui sonet pe zi" ( ce auto- provocare!) m-am simtit brusc in fata unei incredibile "masini" de trait ,de inregistrat trairi si de "turnat" stari in forme perfecte !!! intre timp m-am invatat sa astept sa vad ce mai smulge Adrian Munteanu imperiului de cuvinte alaturate in metafore insolitand atatea paliere ale pardalnicei noastre vieti ...
cat despre fortza potentzata cu fiecare vers a "luptei" :pentru toata tulburatoarea traire : toate stelele
Adriane, pot să-ţi spun doar că citesc sonetele tale cu aceeaşi plăcere cu care le citesc pe ale lui Vasile Voiculescu. Meriţi steluţa din plin pentru că eşti printre puţinii care mai transmit emoţii prin ceea ce scriu şi pentru că încă mai iubeşti limba română,spre deosebire de mulţi,prea mulţi mâzgălitori ce se cred poeţi şi ucid biata limbă puţin câte puţin....
maria sava
poate că ne aflăm în anotimpul versului alb/liber dar culoarea/forța și rigoarea o pot da tot formele clasice.
Notez și textul, și autorul, pentru cerbicia dar și priceperea cu care apără acest crez.
Adriane, marturisesc ca intre poezarii zilelor de azi, esti cam singur pe care il citesc cu placere. De aceea iti si dau steluta. Daca prinzi moartea de gitlej, poate o incui o vreme in dulap. Poate-i rupi si-o mina...
| paloarea urii-n loc de o gutuie
|
Cornel Ghica |
| 16 mai 2009, 15:20 |
un text remarcabil care, deşi nu este pe gustu' meu dpdv tehnic, reuşeşte să transmită mult; i-am simţit fioru'.
da, tre' să recunosc că este un "poem de categoria grea". un poem care mi-ar place să-l văd/aud jucat în cadrul experimentelor rolit.
felicitări.
Retrăim, prin steluţa aceasta care pâlpâie într-un mod special, momente care s-au înşirat pe traseul unei conştiinţe de sine şi a unei convingei că fiecare trebuie să se exprime în maniera care îi este ceea mai apropiată structurii sale interioare. M-aş îndepărta de adevăr dacă nu aş mărturisi că şi pentru mine acest text reprezintă un punct de convergenţă al trăirilor lirice şi, deopotrivă, al celor reale. Din această unire, dificil de atins, se nasc momentele de iluminare şi convingerea că textul se poate apropia de cei cărora le este destinat.
Să dai întotdeauna stele numai atunci când vei simţi în mod real că merită, că ai ajuns într-un punct în care stările şi emoţiile autorului sunt şi ale tale.
La mai multe astfel de momente magice!
Asa-i, Adrian, cum sa te lupti cu moartea (iar)?! Pare "imposibil", dar si daca invingi...:)
Asta ca sa mai destindem atmosfera unui poem de "categorie grea" ce descrie o lupta, cu adevarat, pe viata si pe moarte;)
Si lupta asta e magistral redata cu toate mijloacele poetice posibile, cele care tin de fond, cat si de forma.
Un sonet remarcabil, de o forta/dramatism rar intalnite, pe care l-am auzit recitat/interpretat de actorul Zoltan Butuc la una din lansarile tale, cea de la Iasi:)
E un text ce se preteaza la "show-performing", poate mai mult decat altele in vers alb.
Tare mi-ar dori ca macar la una din festivitatile de premiere ale ro-literaturii, sa ascult un sonet de calitate exploatat dramatic la maximum:)
Asta, asa, ca sa fim in afara pericolului ce pandeste mereu "pe dupe usa" oricarui artist (scriitor, actor, regizor etc.), numit, atat de expresiv, "manierism":))
Voi incheia spunand ca "forta" acestui sonet ce "zguduie" pur si simplu lectorul rezida, mai presus de toate, in "autenticitatea" sa, din pacate:(as fi vrut sa fie un simplu exercitiu de imaginatie, desi, atunci, nu ne-ar convins nici pe jumatate, sa fim seriosi:)
Finalul este pe masura, implicand ideea sacrificiului de sine, ca dovada a iubirii absolute.
Acord cu emotie prima mea stea,
Euridice
E unul dintre textele mele născute dintr-o suferinţă autentică. Şi când e autentic, nu se poate să nu iasă ceva. Mulţam că aţi fost pe aproape.
Adancimea Sonetelor, dar ironia (poate furia) pamfletului, datuit ici colo de tristetea iremediabila a prezentei ei, cea careia ii "car(i) poveri ca un asin."
Poezzie!
respecte,
Mara, 4p (n-am mai multe)
al lui A.M. pe care, spre deosebire de Dana, nu-l ştiam. În care umorul, uneori negru dar, al autorului se transformă în auto-ironie sarcastică (dacă nu ar căpăta o tentă puternică de neputinţă existenţială).
mi-e foarte greu să îţi comentez poezia aceasta, Adrian,
în timp(cred că au trecut deja vreo 2 sau 3 ani de când l-am citit prima dată) am tot revenit asupra poemului, mereu am rămas cumva în tăcere şi foarte aproape de el
da
melodicitate
tensiune
forţă şi ritm
aura specifică formei fixe
un sonet grav şi expresiv
cu bine,
dana