Daneza noapte se întoarce !science fiction - Dragoş Vişan Adăugat în 10 martie 2010, la 21:50 | 78 afișări / 76 vizitatori |
Am cunoscut pe cineva care m-a contrariat.
L-am cunoscut din cartea abia tipărită de el.
Îi promisesem, ca neghiobul, s-o comentez.
S-ar putea... – îmi spuneam – s-ar putea...
Autorul, despre care scriam, nu e doar autor.
Este un experimentator. Voia să vadă reacţii!
Brusc, am cunoscut femeia. Mi-a prezentat-o.
Autorul. Ea este. Crede-o. Iubeşte-o sincer.
Bun. M-am înflăcărat. Femeia îmi rezista.
Ce autor e ăsta?... Îmi dă cartea. Mă pune-n gardă.
Iată-ţi iubirea. Şi-mi prezintă femeia. Superbă.
M-avertizează. De parcă ar fi ghicitorul.
Foarte dulce-autorul! Foarte cuminte femeia!
Găsesc, dintr-o dată ceva fals. În carte. Scriu.
Nu-i convine. Ripostează. Cu argumente. De ce?
Ţanţoş, femeia mă dojeneşte. Sincer, n-are dreptate…
Ce-am cu autorul ?! Ascult de priceputa femeie.
Pentru că autorul mi-a recomandat să-i fiu prieten.
Brusc apar năluci. Intervine moartea cuiva. Teama.
A ei, nu a mea! Nu pot continua. Autorul mă toacă.
Exact ca-n Shakespeare. Ca toţi străjerii, îmi fac datoria.
Mă tem enorm ca autorul să nu-şi dea jos armura.
Să nu mă depărtez ca fiul devotat, prinţul Danemarcei.
Autorul e noapte. Iar eu, apun fără femeia curtată.
M-am trezit şters de sublimul Will. Danez, expatriat.
***
Lumina serii e din străluciri fine. De iatacuri stelare.
Jilţurile eonilor. Dilemă înspăimântătoare!
Ce-i pentru tine conceptul de autor?
Are poate o forţă aparte.
Pentru mine, a fi şi autor,
nu schimbă datele problemei vieţii.
Tu eşti tu. Eu sunt eu.
Chiar dacă mai publici o carte, două, trei !
Pentru mine rămâi neschimbată.
Cărţile de azi nu înalţă un om.
Autori celebri erau complexaţi în viaţă
chiar de celebritatea scrierii lor.
A fi şi astăzi autor de literatură, vai,
ar zice mulţi cititori, ce onoare!
Însă zic aşa, ca să linguşească...
Poate o zic şi din convingere.
Dacă ai încredere că tot ce-ai scris
te reprezintă, excelent, felicitările mele.
Autorul, care n-aş deveni eu însumi,
m-ar chinui, m-ar tortura dacă l-aş nutri
din ceea ce nu mă reprezintă de fel.
Asta e. Am mari reticenţe să public.
De-ar merita, n-aş face-o decât pe net,
fragmentar, cât mai inobservabil.
Cărţile-n librării o să se topească în câţiva ani
– spune într-un articol din 2009 Eugen Uricaru.
Şi aduce motivaţii, despre politica editorială,
care va accepta publicarea în funcţie de cerinţe –
mai mult bălării, chestii tehnice,
aproape nimic original în viitor!
Un material de costum, odată ce-i croit,
nu mai poate fi ajustat decât foarte puţin.
Eu sunt prea mic pentru o haină ieşită din mine,
după măsurătoarea pe care-am luat-o
singur, neajutat de vreun specialist!
Măsurătoarea a fost predată ca atare.
Înregistrată în atelier. Croitoreasa nu-i vinovată.
Ci măsurătoarea făcută din ochii mei, pe viu.
Mi-am întins membrele, pieptul, stând în vârful picioarelor.
Da, recunosc. A ieşit un costum de uriaş, sunt un netrebnic.
Am crezut că şi croiala ar fi mai bună de-o iau eu…
Şi, năpastă, răcesc acum fără costum. Nu-l mai port.
Aşa observasem, nefiind făcut de-a gata, că-i costum iluzoric.
Ei, de-aceasta nu-mi surâde ideea să scriu romane, povestiri.
E ca şi cum aş intra în haine străine.
Iar lumea actuală e mai moartă decât a fost vreodată.
Nu merită reinventată, decorată, complicată.
Lumea merită ascultată. Cel mult scuturată,
din când în când, atunci când se obrăzniceşte.
Am discutat prea puţin cu omul
care se piteşte dincolo de autor.
Omul acela trebuie să fie cel natural.
Nu l-am provocat suficient.
Ca să mi se destăinuie, după cum voia!
Tu, acum, ai spune că-i mai bine aşa.
Să nu provoci confesiuni. Niciodată.
Asta am prevăzut-o. Nu-mi pare rău.
Eu unul, nu ştiu despre niciun om prea multe.
Nu sunt înger păzitor, să stau de gardă.
Am calitatea de-a mă păstra în discreţie absolută.
Chiar faţă de-un duşman, nevrând să-l bârfesc.
Chiar faţă de iubită, nevrând să-i aflu anii.
De aceea femeile spun că nu-şi declară anii.
Orice femeie păstrează taina. Bărbaţii au alte tendinţe.
Le place, sărmanilor, să interogheze mai mult decât ele.
Sunt mai cicălitori, mai posesivi, mai ofensaţi.
Se gândesc fără oprire la obiectul iubirii lor, femeia.
Eu sunt din altă plămadă.
Desigur, pierd multe avantaje, dacă nu bârfesc…
Nu mă bag în chestii şi informaţii zise “utile”.
Îmi păstrez dreptul de-a primi mărturisiri –
Aud taine făcute rar şi cu lacrimi de către unii.
Poate de aceea urăsc mare parte din proza lumii.
Ficţiunea de dragul ficţiunii. Dacă nu-mi imaginez!
Unele destine au traseu neverosimil, ca-n filme.
Americani-s oameni de succes ca-n “Undeva, cândva”
“Evíta” şi “Titanic”. Eu, ca român nu mă simt farsor:
Realitatea constă în cu totul şi cu totul altceva.
Şi nu mai suntem în epoca simbolismului,
a impresionismului – curente prelungite muribund
şi până la al doilea război mondial printr-o peltea
mult prea intimistă, declarativă, uşor hilară.
Nu m-abţin să citesc un gen de literatură
care nu-ţi place deloc ţie, iubito: greu digerabilă,
însă autentică, nedeformată prin invenţie narativă
sau abstractizare lirico-dramatică.
Omul, istoria sa personală merită un alt fel de daruri,
decât un scriitor cu toate cărţile pe masă,
dar care inventează, mamă Doamne!
Distribuie pe facebook
