De Ziua Naţională- Dósa Andrei Adăugat în 06 noiembrie 2009, la 13:15 | 115 afișări / 113 vizitatori |
L-am rugat pe tata tot anul să mă ducă la Alba Iulia de întâi decembrie să văd tancurile şi soldaţii. El mi-a zis furios să mă uit la filme cu Sergiu Nicolaescu, că acolo sunt destule tancuri şi soldaţi şi e mai interesant ca la Ziua Naţională… Vara, când era în concediu, era acasă tot timpul, aşa că îi spuneam în fiecare zi de Alba Iulia. Într-o dimineaţă m-a dus la muzeu să văd tancuri şi soldaţi. I-am zis că eu vreau soldaţi adevăraţi din trupele antitero care să se bată şi să dea cu gaze lacrimogene, nu soldaţi turci cu săbii şi turbane şi tancuri nu tunuri. Tunurile sunt nişte jucării pentru copii pe lângă tancuri. Atunci şi-a dat seama că nu poate să se joace cu mine aşa cum vrea el, şi mi-a promis că mă duce la Alba Iulia.
La Alba Iulia când am ajuns era lume multă. Am văzut maşini din toată ţara: Mehedinţi, Ialomiţa, Vaslui, Braşov, Timişoara. Le-am şi numărat cât am putut. Aş fi putut să număr şi mai multe dacă mă mai lăsa tata. Cele mai multe erau din Bucureşti. 26. Nu era deloc aşa de frig de 1 decembrie ca în cartea mea de istorie. Ne-am dus pe bulevardul din centru să vedem tancurile şi soldaţii. Dar peste tot erau garduri de fier şi era plin de lume aşa că nu am găsit un loc de unde să vedem totul. Până la urmă ne-am oprit în curba de unde trebuiau să apară tancurile. Tata a zis că trebuiau să vină pe la două şi că până atunci o să vorbească la tribună tot felul de oameni. Că dacă vin tancurile la început, atunci nu o să mai stea nimeni să îi asculte pe oamenii care conduc ţara. Din difuzoarele de pe stâlp venea vocea unui moşneag care vorbea despre ajutorul pe care l-a dat Dumnezeu neamului românesc. Tata era foarte plictisit şi citea ziarul sau se uita la gagici. L-am întrebat dacă Dumnezeu i-a ajutat pe americani mai mult decât pe români de au o ţară aşa mare şi frumoasă cum am văzut la televizor. Tata a zis că nu, şi că preoţii vorbesc numai prostii. Apoi a vorbit preşedintele ţării. L-am întrebat pe tata de ce nu vorbeşte şi Vadim Tudor. Tata s-a mirat, că ce întrebări îi pun eu, şi pe urmă a zis că nu îl lasă că el spune tot timpul că ţara este pândită de mari primejdii şi sperie oamenii, când colo sunt mai multe primejdii interne decât externe. Atunci mi-am imaginat un bătrînel care era România şi care avea ceva la ochi şi nu vedea bine, dar avea şi probleme interne. Îl dureau plămânii şi tuşea urât de tot.
În sfârşit, pe la ora 1 au venit şi tancurile. Dar numai cîte una sau cîte două deodată. La curbă s-au oprit. Din primul tanc a ieşit un soldat care avea o caschetă ca în filme. Vorbea prin staţie. A spus broaştei ţestoase 1 că are marfă şi să vină încoace. În mâna dreaptă avea o sticlă din care a băut dându-şi capul pe spate, şi umflându-şi pieptul. Îmi aducea aminte de poza cu soldatul care sună goarna să se adune toţii românii la luptă din cartea mea de istorie. Era frumos. Şi chiar s-au adunat pe lângă el soldaţii, care începeau să apară din spatele tancurilor, şi i-au cerut sticla. Tancul era verde şi avea şenilele late cît un om. Mai avea şi tot felul de uşiţe şi capace şi o canistră mare de benzină în spate. Cineva de dinăuntru îi mişca în sus şi în jos tunul şi atunci se auzea un zumzăit foarte fain. Ce mult aş fi vrut să conduc eu tancul! L-am întrebat pe tata de ce nu pornesc odată tancurile şi a zis că în orice activitate făcută de om trebuie să existe pauze. Cât mai multe şi cât mai lungi, dacă este posibil. După o oră a venit un soldat cu mai multe liniuţe pe umăr şi atunci soldaţii au ascuns sticla şi s-au aşezat în rând şi au pornit. Erau multe tancuri şi mulţi soldaţi. Paşii lor răsunau printre blocuri. Tancurile făceau să tremure pământul. Aş fi vrut să sar peste gard şi să tropăi şi eu alături de soldaţi să execut comenzi şi să strig tare. Şi tata să stea şi să se uite la mine de pe margine...
Pe urmă au venit trupele antitero şi i-au prins pe terorişti. Dar noi, de unde eram nu am văzut nimic decât nişte fum şi nişte sirene, şi am auzit împuşcături. Eu am început să plâng şi vroiam să mă tăvălesc un pic pe jos deşi ştiu că nu e frumos. Adevărul este că eu plâng foarte rar, că nu mai sunt copil, dar atunci nu aveam ce face. Vroiam să văd neapărat trupele antitero în acţiune. Atunci tata a zis nervos că dacă mai plâng mă duce acasă. Şi cum eu nu mai vroiam să termin, deşi îmi era un pic ruşine de ceilalţi oameni, m-a luat de mână şi m-a târât după el.
Nici nu ştiu pe unde m-a dus că nu vedeam nimic din cauza lacrimilor dar ştiu că am ajuns de cealaltă parte a cetăţii unde erau tot felul de tarabe. Pe tarabe erau tot felul de tablouri cu Vlad Ţepeş pe care scria Dracula cu litere însângerate şi tricouri cu Hagi. Vânzătorii strigau tare suveniruri, suveniruri. L-am întrebat pe tata de ce nu ne uităm şi noi un pic la tarabe. A zis că imediat avem trenul şi că astea sunt chiciuri. Nu am auzit cuvîntul ăsta niciodată. M-am gândit că trebuie să fie un fel de ciucuri. Eram supărat pe tata că nu am mai stat să vedem jurământul de credinţă. Ce aveam eu să povestesc la şcoală? Tata a văzut că sunt supărat şi m-a dus la o cofetărie. După aia ne-am dus la gară. Am aşteptat vreo 2 ore trenul. Tata a minţit cînd a zis că pierdem trenul.
Ştiu că ne-aţi zis că orice compunere trebuie să aibă un început, un cuprins şi o încheiere, dar eu nu ştiu ce încheiere să scriu. Nu vreau să scriu la încheiere că a fost o zi frumoasă sau alte prostii din astea cum scrie colegul meu de bancă. O să închei cu ce a zis tata în tren chiar dacă o să mă certaţi la şcoală că nu am scris cum trebuie. Cât a ţinut drumul, tata se uita pe geam şi se vedea că se gândeşte adânc la ceva. Aşa face el de obicei când se gândeşte. Mai aveam cam jumătate de oră până să ajungem acasă. Atunci tata a zis că de 1 decembrie se strânge multă lume şi se agită pentru România, dar că în restul anului nu îi pasă nimănui de ea. Tata este un om de treabă, pentru că m-a dus anul ăsta la Alba Iulia să văd tancurile şi soldaţii.
decembrie 2007
Distribuie pe facebook
