De ce să scriu sonete azi?
Adăugat în 03 iunie 2009, la 11:59 | 727 afișări / 656 vizitatori |
|
De ce să scriu sonete azi, când veacuri
De gesturi tandre-au devenit istorii,
Când melosul suavelor prigorii
A fost ucis în silnice atacuri ?
Ca să mai simt parfumul fin al florii,
Să urc visări de taină în hamacuri
Şi magice săruturi din iatacuri
Să le prefac pe toate în victorii.
Ca să-mi cultiv râvnirile ascunse,
Uitate-atât sub un tărâm anost,
Prin văgăuni cu umbre reci împunse
De gândul grav, cel ce cândva a fost.
Zvârlind poveri în bezne nepătrunse,
Mai scriu sonete, ca să am un rost.
Distribuie pe facebook
Comentarii
Pentru a comenta un text trebuie sa deţii un cont de utilizator activat şi să te autentifici!
Mă întreb de ce n-ai intrat să-ţi plasezi verdictul “autorizat” şi la textul meu anterior, “ Când să parchez în faţa casei mele “ ?
De fapt ştiu de ce : acolo putea merge altceva , dar nu ţinea eticheta “prăfuit”. O întrebare tot îmi pun în acest caz : ce urmăreşti ? Pe mine personal mă lasă rece părerile tale, iar ceilalţi sunt singuri capabili să-şi fac o imagine. Propria lor imagine, nu una împrumutată de la un comentator care cădelniţează după ureche.
Lasă-mă ! Îmi creezi imagine şi audienţă şi nu cred că asta vrei.
Dacă unii “desprăfuiţi” ar primi semnele de accept şi prietenie pe care le primesc eu, ar fi mult mai fericiţi. Dar asa, rămân în spaţiul strâmt al propriilor infatuări, ca şi cum ar trăi într-un câmp de maci. Numai că, pe măsură ce trece timpul şi soarele bate puternic, roşul macilor păleşte şi mirosul devine pestilenţial.
sa ramai consecvent unui gen literar sau unui stil anume. atata timp cat sunt oameni carora le pasa, totul este ok.
adevarul ca decat sa citesc urbanismele poeziei contemporane, mai bine ma intorc la un sonet de-al lui codreanu si beau un pahar de vin in memoria lui. uite ce bine le zicea codreanu:
Nu ţiu de nici o şcoalã literarã;
Nici nu imit, nici n-am imitatori.
Stau singuratic printre visãtori,
Pãstrându-mi strict ţinuta solitarã.
Din câte tulburãri mã frãmântarã,
Sonete-nfiripat-am uneori,
Cum din ţãrânã se-nfiripã flori
Prin largã binefacere solarã.
De-i poezie-n parcul meu, nu ştiu;
Am vrut atât: Sã-mi fie verbul viu
Si sã-l înalţ în limpede-atmosferã.
Cât despre critic, zicã tot ce-o vrea...
Când eu cioplesc granit în carierã,
El bate-n toba lui cu truda mea.
e un poem foarte corect, foarte curat si ceva mai sincer decat alte lucruri citite pe aici. in continuare, sunt de parere ca limbajul poetic folosit de a.m. este foarte prafuit si ar avea nevoie de un impuls lingvistic, de o renovare, care insa mi se pare imposibila, fiindca mai intai ar trebui sa-l depaseasca pe v. voiculescu, sau macar sa citeasca ceva sonete scrise in ultimii 50 de ani. acest poem e in definitiv o arta poetica pe care o inregistrez si o respect ca atare.
Bustul lui Eminescu dăltuit de Nicăpetre nu l-am văzutla faţa locului, dar il am pe cărţile de vizită de care am pomenit. Şi ăsta e un semn bun, lăsat cu rost de maestru şi dincolo de timp.
şi am răspuns după felul particular al fiecăruia. Sunt flatat de destăinuire şi zău că, în asemenea posturi pus, nu prea ştiu cum să reacţionez şi cum să răspund, de teamă că e prea puţin faţă de punctul de pornire.Cu model sau nu, ştiu bine că fiecare scrie potrivit structurii sale interioare, dincolo de ecourile modei - care rămâne o modă - cu credinţă în magia cuvântului, cu atracţie spre muzicalitate şi cu emoţie.
Eşti deja pe un drum pe care - atrasă structural de toate acestea - nu mai ai de ce să te temi de nimic.
Adrian, ar fi fericit si cu acea "simplitate inalta" pe care tu i-ai intuit-o ar zice: "io-te, maaaaaaaaaaaa........., poetul acesta de exceptie imi dedica mie un sonet!?!?"
luna asta vom aniversa 20 de ani de la creerea bustului lui Eminescu, "scrijelit" de el din marmura de Pendeli ....nu stiu daca l-ai vazut.
take care,
mara
Adesea mi-o pun si eu, intrebarea;)
Si caut, mai ales, sensul:)
Cand m-am apucat de sportul asta, eram pur si simplu fascinata de "genul literar" pe care tu l-ai adus aproape de perfectiune in opinia mea si nu numai.
Pai multi imi spuneau: e greu, aproape imposibil sa mai scrii sonete dupa AM:(si totusi, am acceptat provocarea:D)
Fireste ca se poate scrie in "n " feluri un sonet (dovada productiile propri:), dar, sincer, nu cred c-as mai fi ajuns sa le scriu in lipsa unor "modele" pe masura;)
Deci da, a avut si are un rost chestia cu "sonetele":))
Voi incheia spunand ca daca ar fi sa aleg un vers din textul de fata drept raspuns (valabil si pt mine) as zice:
"Ca să-mi cultiv râvnirile ascunse":)
Spiritul meu "rebel" va iesi intotdeauna la suprafata sub o forma sau alta (vers alb/vers negru:))
P.S. Consider textul de fata un fel de "ars poetica", desi n-ar fi singurul...
8 reverente,
Euridice
nu pot să nu spun măcar acum, că n-am avut timp mai repede, un Dumnezeu să-l ierte pe maestru !
L-am cunoscut pe Nicăpetre la Toronto, adică în sălaşului lui din urmă. Mi-a dat - sau, mai degrabă, eu am cerut - un vraf de cărţi de vizită, aşa, să-mi ajungă pentru toţi prietenii şi i-am simţit simplitatea înaltă.
Nu ştiu exact de ce, dar aş vrea să-i dedic sonetul acesta care pune întrebări despre rosturile noastre.
cele 4p. pe care le am.
mara
Nicapetre ar zice:"de aia!"
Eu zic, imposibil de trait fara ele.....poezia este (stii tu mai bine ca mine) hrana spirituala care nu are nevoie de verificarea momentului, ba chiar mai mult, nu poate fi inregimentata deloc, ea este si gata!
Timpul se va aseza pe sonete tale, indiferent la boarea clipei !
Aas simt,
Mara
