De la Caesar la Keiser comunist şi “Insectelele tovarăşului Hitler” eseu - Dragoş Vişan Adăugat în 05 iulie 2009, la 12:05 | 450 afișări / 412 vizitatori

Canalul Dună-Rea nu s-a legat de vieţile intelectualilor anticomunişti. Nu. Le-a dezlegat de toate păcatele.
Lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (mai înainte de “Ştefan Gheorghiu” Academy, primul brigadier educat de Moscova şi de Stalin), să-i fie numele lăudat, precum a fost şters cel al faraonului care i-a succedat..., nea Nicu I Caesar, care a terminat şi Canalul scurgerii celei mai mari hemoragii naţionale!
Au apărut multe articole după revoluţie cu un subiect bizar, pentru mărit rating-ul ziarelor de scandal : “Unde-i îngropat Ceauşescu ?” sau “Cine-i pus în mormântul din Ghencea ?”…
Suntem în măsură să-i neliniştim pe nostalgicii comunişti. Răspund toţi intelectualii care s-au sinucis de frica torţionarilor, cei aruncaţi în Canal! Sau memorialele durerii scoase din sertar… Teohar Mihadaş în cartea sa din 1990 “Pe muntele Ebal”, apoi celelalte. Ei, martirii anticomunişti, au ieşit din gropile comune şi i-au târât trupul descompuns lui nea Nicu. Ba l-au luat într-o “croazieră” subacvatică şi pe cel al coanei Lene. Ca să vadă adevăratele condiţii, puse la cale încă de la începutul anilor cincizeci, de către gazda Canalului. Pe atunci Ceauşescu era prim-colhoznicul Dobrogei, după cum arată Pericle Martinescu în cartea-jurnal 7 ani cât şaptezeci (apărută la editura Vitruviu din Bucureşti prin 1998). Keiser Nicholas Tzcheauschescu a cooperativizat cu arestările “chiaburilor” prima regiune a ţării. El a fost Hitlerul cel tânăr, admirat de Stalin, propulsat apoi de succesorii lui din CCCP, mai întâi ca geniu din Carpaţi, iar apoi prin K.G.B din Târgoviştea fatală drept în Canal, ca beţiv prins vagabondând prin fostul spaţiu comunist, cuprins de Perestroika, de schimbările neradicale.

Etica socială comunistă domneşte postfanariotic încă.
Cât au stat în inegalitate, cele câteva sute de comunişti români, erau oameni ; ciudaţi, încolţiţi de Siguranţă şi de legionari, recalcitranţi, antiburghezi, însă oameni. Oameni între oameni.
În perioada interbelică moda comunismului era de fapt a bolşevismului, a unei revoluţii-experiment. S-a crezut mult timp în eşuarea acestui laborator antipolitizant şi antisocial, chiar în toată Rusia. Dacă nu era Stalin, cu siguranţă Troţki devenea un Gorbaciov avant la lettre. Troţkismul poate fi considerat o Perestroikă. Dar s-a impus teroarea, prin ucideri în masă, genocide (în Ucraina de exemplu), eliminarea tuturor adversarilor – până şi a lichidatorilor acestora –, I.V. Stalin, steaua lui nemaiacceptând principiile cosmopolite, dreptul la autodeterminare al popoarelor decretat de Lenin.
Până să ajungă la putere, Lenin citise presa occidentală prin Elveţia, fără a avea alte preocupări culte. Dacă existau integrame şi rebusul “Flacăra”, rămânea acolo, sau poate stătea mai proaspăt într-un gheţar din Alpi, ca Yeti. Din păcate n-a avut parte de cuvinte încrucişate. Ursitoarele l-au pus să se infiltreze în mama Rusie, ca agent străin, a fost deportat în Siberia de ţar, apoi şi-a făcut apariţia în Piaţa Roşie cu mâna lui de ciocan, pe care avea să i-o maimuţărească nea Nicu al nostru, peste cincizeci de ani... A învăţat, se pare, omenia deportaţilor. Nu era un Mao Tze Dung. Avea şi amantă. Scrierea lucrărilor politice l-a împiedicat, bolnav fiind, să se lupte ca Ştefan-Vodă în “Apus de soare” ca să-şi lase urmaşul dorit. Stalin i îi părea nepotrivit, un tiran, un dezaxat. Aproape că a fost ţinut până la moarte în arest la domiciliu, îmbălsămat încă din viaţă ca o legendă vie...

Franţa şi Germania au dat moda comunismului. Utopicii francezi de la 1789 au fost şoimii patriei cosmopolite, adică ai Internaţionalelor puse pe portative sau carnete, obligatoriu la purtător, iar pozitivismul lui August Compte şi darwinismul (omagiat în 2009), ateismul secolului al XIX-lea a fost climatul avantajos în care-au scris posthegelienii materialişti Karl Marx şi Friedrich Engels. Maurul era un burghez convins, prin comportament sau tabieturi. Li se încinseseră tălpile prin Occident şi glorificau răscoalele antichităţii sau ale Evului Mediu, dorind desfiinţarea sclaviei peste tot în lume, a colonialismului, îmbunătăţirea traiului pentru proletari, alfabetizare, etatizarea sau naţionalizarea mijloacelor de producţie, propulsarea spre eşicherul politic a sindicaliştilor prin crearea unor partide de stânga. Ei au mulţi adepţi şi-n mileniul al treilea. Au vrut un socialism paşnic, fără ura radicalizată a luptei de clasă. Revoluţia continuă pe care au sperat-o Marx şi Engels putea să debuteze sângeros, într-adevăr, numai că întreţinerea ei nu trebuia să ceară sângele dizidenţilor şi luptele intestine, cu decimarea primilor membri, făcuţi vinovaţi de atrocităţi. După cum arată şi Jacques Derrida în “Spectrele lui Marx”, cei doi gânditori ai Manifestului comunist n-au putut anticipa turnura pragmatică a acţiunii revoluţionare de extremă stânga, impunerea cu forţa a comunismului în atâtea state ale lumii, după 1944.

Comunismul a plecat teoretic din Vestul Europei. Practic, s-a înfundat în Estul ei, devenit teatru absurd, mister înscenat medieval, cu dărâmări de catedrale şi biserici. Lenin era ideolog, nu practician, cu atât mai puţin lider incontestabil. S-a mai întâmplat în istoria lumii zicala “Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte”. Stalin a fost un Attila. S-a impus.
Câmpiile Catalaunice ale Occidentului, ale lumii bune n-au existat în tot secolul al XX-lea. Nici un general roman ?! Nici o împotrivire în faţa ciumei celei roşii, pe care s-o schiţeze măcar America sau Anglia?! Mda..., foarte suspect! Strategic de suspectă împărţirea hegemoniei pe Glob din 1944-1945 încoace...

Înfrăţirea internaţionalistă a europenilor n-a fost numai diplomatică. Nu credem, deoarece încă din epoca anterioară (1918-1945) gânditorii Franţei s-au identificat, în majoritatea lor, cu extinderea neoimperialistă a “revoluţiei” culturale marxiste, dar şi cu lupta antinazistă ori anticolonialistă.
Mulţi dintre intelectualii ruşi, refugiaţi îndeosebi la Paris de frica lui Stalin sau chiar de la uciderea ţarului, au regândit şi reformulat sociologia, lingvistica, religia, filosofia, artele, raportându-se la şcoala formală rusă ori la cea de la Praga, la structuralismul lui Ferdinand de Saussure, la principiile lui Roman Jakobson şi ale lui Vladimir Propp, la Seştov, Lev Nicolaevici Tolstoi, Scedrin şi mulţi alţii. Un curent de opinie acceptat în întreaga Europă, crescând în vogă la fel ca fascismul şi naţional-socialismul a fost : “Ex Oriente lux !”. De parcă a treia Romă, căzutul intelectual Sankt Petersburg, se mutase, precum Bizanţul renascentist, către Occident încă din primele decenii ale secolului al XX-lea. Vestul european, America au fost infuzate noetic şi artistic. Isidore Duncan a dansat pentru revoluţie şi 7 Noiembrie în toată lumea. Esenin s-a sinucis din dragoste în (de) Occident. Aragon şi Eluard vor adora în schimb, după 1944, cu osanale, Kremlinul lui Stalin, vizitându-l pe marele câştigător al măcelului mondial. Poezia de rezistenţă franceză, foarte valoroasă aproape un deceniu, s-a transformat în proletcultism şi filosovietism odată cu impunerea păcii sau a condiţiilor lui Stalin, noul hegemon al Globului, noul Keiser crescut din micşorarea primului.
O altă modă, cosmopolitismul european, cerea din secolul anterior, al XIX-lea, instruirea universitară a tinerilor de familii bune în Apus. S-a crezut în reînvigorarea Occidentului cu tot ce venea din Orient, chiar prin compromisuri regretabile, ca Postdam sau Yalta.
Totuşi, atmosfera declinului Occidentului şi a ridicării stelei lui Stalin în slavă a fost demascată. Odată cu verdictele filosofilor existenţialişti Sartre şi Merleau-Ponty. Scufundarea marxismului, dintr-o lumină a reclamei mondiale, în mare întuneric şi ignorare s-a petrecut cu puţin înainte de moartea din 1953 a lui Stalin. Nu definitiv, pentru că spectrele lui Marx sunt văzute şi astăzi de alţi Hamleţi.

Lucian Blaga, în romanul postum “Luntrea lui Caron” se căia deoarece nu anticipase bine efectul anticultural al venirii anormale de valuri, dintr-o Dună Rea a stepei estice şi-un Mare Roşu şi Negru Pont neliniştit revărsat. Un tzunami devastator, o calmotare ca de Exod patruzecist (ca durată) a vechii noastre civilizaţii şi tradiţii de ţară paşnică sau ameninţată.
Denumirea fluviului unde s-a creat întreaga romanitate răsăriteană, româna comună (protoromână, străromâna) cu ramurile sudice aromână şi meglenoromână, Dunărea, a fost lovită din 1944 de trăsnetul noului om, subumanul Űbermensch I.V. Stalin: s-a format mişcătoarea Dună rea, teritoriul românesc, sovietizat cel mai aspru, într-un regim komminternist foarte draconic, gulag peste gulag, Canal peste Canal.
Să nu-şi închipuie nimeni că ar fi existat vreo “destindere” a regimului comunist român dintre căngile puternice ale Sovietelor.
Dunele mişcătoare am fost şi rămânem chiar noi, cei aserviţi de “Eliberarea” rusească, prin revoluţia proletară sau antiproletară de după ziua unui 23 august autohton, dacă am face abstracţie de infiltrarea lui Emil Bodnăraş, agentul moscovit venit să-l lucreze pe regele Mihai I (după cărţile apărute la Madrid ale lui Sextil Puşcariu).
Mişcarea terenurilor sufleteşti cu morbul revoluţiei continue dă apă la moară corupţiei, imoralităţii de orice soi, demagogiei, neprofesionalismului, nepotismului, imposturii. Din punct de vedere istoric, acestea au început odată cu săltarea de acasă a celui ce fusese ministru de justiţie imediat după 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu, cel ucis fără nicio vină de propriii săi tovarăşi de drum. Nicolae Ceauşescu fusese responsabil cu propaganda din presă a molimei roşii, cenzurându-l pe colegul dizident Ion Caraion la “Scânteia tineretului” şi făcându-l să-şi dea o demisie răsunătoare, în care anunţa din 1945 că adevăraţii comunişti vor fi omorâţi de cei care semănau foarte bine cu hitleriştii, vechii lor călăi. Pentru această sfidare făţişă, ca şi pentru articolele anticomuniste “Criza culturii româneşti” şi “Criza omului” – primele proteste bine argumentate împotriva lui Stalin şi-a regimurilor de teroare intelectuală – Ion Caraion avea să fie închis, pierzându-şi toată tinereţea şi sănătatea, îndurând cu stoicism, până n-a mai rezistat, în 1964, semnând pactul faustian de-a deveni informator al ofiţerilor de securitate.
Tot la începutul anilor ’60, a venit scăderea în popularitate a regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, bineînţeles monitorizat de agenţii moscoviţi precum Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Teoharie Georgescu, Novicov, Vişânski, George Apostol etc. Se putea ajunge la criză naţională de putere. Mulţi dintre ştabii comunişti, sau dintre istoricii regimului s-au întrebat cum de-a fost repede propulsat, ca prim-secretar al P.C.R. în 1965, chiar Nicolae Ceauşescu. Scimbarea efectuată atunci n-a fost o mutare strategică venită din afară?
După Insectele tovarăşului Hitler (1982) şi Jurnal III (Ultima Bolgie) ale lui Ion Caraion ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu se pare c-a fost programată de timpuriu pe la Kremlin. Astfel devine explicabilă asasinarea treptată, otrăvirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Revoluţia maghiară din 1958 avusese ecourile cele mai puternice în Banat, Ardeal şi Bucureşti...
În primăvara anului 1964 Dej hotărâse, sfidând vasalitatea faţă de Moscova, aminstierea tuturor deţinuţilor politici. Voinţa ciubotei sovietice, de când impuseseră guvernele-marionetă după 1944, fusese să elimine clasa politică, intelighenţia, apoi să extermine în închisori pe toţi deţinuţii politici. Nu se poate explica în alt fel fenomenul (experimentul) Piteşti, despre care au scris Petre Pandrea, Paul Goma, Teohar Mihadaş, Virgil Ierunca ş.a. Raportul “Tismăneanu” (datând din 2006 în format electronic), dovedeşte ilegalitatea întemniţării şi trecerii prin Canal a intelectualilor români, care nici măcar nu erau judecaţi, după constatările comisiei juciare de la Bucureşti care a inspectat şantierele, lagărele chiar în anii ’50, nelăsată să-şi facă treaba până la capăt (bineînţeles de către Stalin apoi de N. Hruşciov, ceea ce nu specifică “Raportul”).
Retragerea ocupaţiei sovietice nu înseamnă retragerea armatei roşii. Rusificarea şi materialismul dialectic au continuat să fie dictate din Kremlin şi pe timpul lui Ceauşescu, implicând un plan strategic sau o ramificare ideologică în toate departamentele aparatului statal, remorcându-şi de-atunci cultura. Schimbul economic cu U.R.S.S., dezavantajos pentru România, în ce priveşte calitatea produselor exportate şi importate, a constituit apanajul şi gajul superiorităţii partenerului nostru din Est. Monopolul rusesc era o condiţie contractuală a tratatului de la Varşovia.
Ceauşescu a dat unele semne, prea slabe, înspre S.U.A şi Europa capitalistă că s-ar descotorosi lejer de obligaţiile şi complexanta vasalitate, create faţă de Kremlin conform datoriei sacre a ateismului revoluţionar pancomunist.
Neschimbarea îndelungată a legislaţiei, continuarea tuturor schimburilor de perfecţionare a cadrelor active (cu noi recruţi) prin instruire în Moscova, Leningrad, sau excursii costisitoare la Pekin şi Ulan Bator nu denotă decât marea obedienţă, tributul ideologic mai accentuat, pretins de-un satrapic şi tovărăşesc Orient euroasiatic.
Populaţia întreagă din R.S. România s-a aşteptat la schimbări epocale, la o democratizare printr-o reluare a legăturii cu lumea bună, Occidentul. S-a mimat acest lucru. Sprijinul şi încurajările occidentale, evidente până în anii ’80, au stârnit antipatie la Moscova, încă de la începutul anilor ’70, deşi nu era vorba decât de un fals “liberalism” între anul 1968 şi tezele de la Mangalia din iulie 1971. Această perioadă în care s-a impus generaţia tinerilor intelectuali şaizecişti a continuat, sabotată tot mai mult de ascensiunea unor arivişti şi cenzori fanatici notorii (precum Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu, Eugen Barbu) până în 1975 când se produce adevăratul îngheţ comunist în România. Numirea pe post de preşedinte a Caesarului din Carpaţi – autoinvestirea de fapt a lui Nicolae Ceauşescu – a pus capăt unei serii de reforme benefice şi deschiderii culturale spre Vest, izbutită de personalităţile artei, ştiinţei, economiei româneşti.
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, un monstru cu atâtea cozi de topor îndreptate perfid şi ascunse în aparatele statelor vecine, reprezenta un mecanism socio-politic ultraperfecţionat, cu poliţia politică cea mai temută, după care urma imediat cea românească, formată încet sub Ceauşescu. Serviciile de spionaj şi de contraspionaj româneşti, cu atâtea secţii şi atribuţii, au fost conduse prost, prin numirea unor lingăi, de teapa lui Tudor Postelnicu, Nicolae Pleşiţă, Iulian Vlad. Dacă Ilie Merce a fost şi el unul dintre autorii uciderii la distanţă (în mod psihotronic) a lui Ion Caraion, dacă Dumitru Pacepa a trădat interesele statului român, dacă fuga intelectualilor redutabili şi a tinerilor în Occident a cunoscut trei valuri importante, acestea toate s-au produs în urma disfuncţiilor tot mai mari din cadrul securităţii, pe care o sabota intenţionat şeful statului. Lui Ceauşescu nu-i mai ajungea tarlaua, punând beţe în roate oriunde, pentru a lua tot el şi frâiele siguranţei statului român cum le luase pe cele ale armatei, care trebuia să depindă necondiţionat, până în 1986-1987 de Kremlin. Un capitol puţin discutat de istorici este cel al servilismului către U.R.S.S., dovedit îndeosebi între 1975-1987, şi prin efortul de plătire a tuturor datoriilor. S-ar crede că, dimpotrivă, nea Nicu a manifestat prin aceasta un act de independenţă faţă de Moscova. Dimpotrivă, a fost cea mai obscenă dijmuire şi înfometare la care poporul nostru a fost supus, chiar prin comenzi ascunse şi regizare moscovită. Faptul că Gorbaciov accepta să primească ultimele plăţi grase din România, pentru “lichidarea datoriilor externe” ne fac să medităm la a doua umilire sistematică a noastră, după rechiziţiile şi despăgubirile uriaşe de război luate de ruşi după 1944, prelungite de fapt la infinit. Mircea Vulcănescu, în rechizitoriul făcut călăilor moscoviţi când a cerut recurs la condamnarea sa la închisoare a prezentat raportul economic al României la data arestării lui Ion Antonescu: Germania, prin monopolul creat de pe timpul lui Carol al II-lea, adusese dublarea depozitului de aur, acesta sporind cu câteva zeci de vagoane de aur, pe durata războiului – după cum mărturisea şi Hitler la o întâlnire târzie cu Antonescu. Ion Caraion a avut curajul să prezinte, cu lux de amănunte, invitat la consultări de către politicienii din R.F. Germană, încă din 1981-1982, la Europa Liberă şi în cartea sa Insectele tovarăşului Hitler întreaga politică dusă de Kremlin pentru secătuirea de bogăţii a României, sau de încolţire şi condamnare la moarte a intelectualităţii. N-a fost crezut decât de câţiva. Se pornise încă înainte asupra lui atacul pe mai multe fronturi, începând cu neprelungirea vizei de şedere în Franţa. De fapt, cauza reală a plecării lui în străinătate a fost faptul că într-un ziar din Belgia îi apăruse un articol în care răspundea în 1980 atacurilor antisemite din “Săptămâna” lui Eugen Barbu. Monica Lovinescu din Paris, Ion Dumitru din München (care l-a furat în drepturi de autor pe eseistul şi jurnalistul Caraion, venit şi-n Constanţa prin iunie 2009) şi Eugen Barbu din Bucureşti l-au prezentat în luminile cele mai sumbre pe acest mare dizident din blocul european comunist. Toate prieteniile acestuia, cu personalităţile de marcă ale societăţii occidentale, câştigate vreme de peste patru decenii, s-au văzut ameninţate de proasta reclamă ce i se făcea acestui redutabil scriitor anticomunist, atât în România, cât şi în tot Occidentul.
Centrul lumii comuniste, Moscova, nu suporta deloc încercarea vreunui stat-satelit de-a urma exemplul democratizării parţiale a Yugoslaviei de către Tito. Cu atât mai puţin agreea o Perestroikă sau o critică dură, un rechizitoriu obiectiv, făcut de-un român de talia lui Ion Caraion. Acesta fusese atât de curajos încât se confruntase cu Nicolae Ceauşescu în 1981, dând exemplu multor alţi scriitori români să nu-şi piardă demnitatea umană în faţa măsurilor tot mai restrictive ale dictatorului, care a şi declarat atunci că regretă faptul că “renunţase” la cenzura culturală (deşi o menţinuse neoficial tot timpul, transformând-o şi-n profesia foarte rentabilă a unora de teapa scriitorilor Vasile Nicolescu, S. Damian, Eugen Barbu, C.V. Tudor, Dan Ciachir ş.a.).
În Kremlin, chemarea la ordine şi reinvestirea lui Ceauşescu, între anii 1971-1975, reprezintă un fel de impunere cu de-a sila a unui program de îndobitocire a poporului român, din cincinal în cincinal. Viitorul sau micul dictator de-atunci, nea Nicu, se pretindea un nou Caesar. A vrut să fie, indiferent de condiţiile puse de ruşi, investit cu puteri nelimitate de către un “Senat” republican sau imperial federativ (actuala Dumă de stat din Rusia. Cinci degete avea şi el la mâna sa leninistă, cu care bătea extenuant tribuna (Calul Bălan pe care ar fi trebuit să stea el însuşi, agramatul, la “procitanie”)... Şi cu ele răşchirate drept în faţa superiorilor săi ruşi a răspuns la aport ca un ogar, că “o să facă totul” şi “n-o să precupeţească niciun efort”, numai să le treacă ruşilor supărarea pe noi, poporul robotizat ca la Auschwitz de ei (“Munca te face liber”! – “Der Arbeit macht frei!”). Cincinalul, adică eşalonarea rămânerii fără frică a lui Ceauşescu în fotoliul prezidenţial (luat pentru tot restul vieţii şi pentru urmaşul său) reprezintă un act pervers, un sluj făcut precum domnii Moldovei şi Ţării Româneşti la Înalta Poartă, care avea acum crenelurile Kremlinului. Noua Poartă a pescheşului roşu cerea echipei creată-n România de “antrenorul” Ceauşescu, să înfometeze şi să dezbrace poporul, chemându-l mai mult la defilări şi reprezentaţii pe stadioane. Aşa i s-a făcut pe plac patronului răsăritean, care voise să schimbe în deceniul al şaptelea şi mai apoi în al optulea guvernarea şi politica în România socialistă. Dintr-un stat cu o demnitate aparte, U.R.S.S. a transformat R.S.R. într-o gubernie siberiană şi în cel mai fanatic stat comunist din lume. Se prea poate ca simţul politic şi diplomatic, atât de dezvoltat pe vremea lui Al.I. Cuza, a Brătienilor şi a lui Ferdinand I să fi fost până în 1989 obligat la extincţia definitivă, gazat definitiv în preajma exploziei de la Cernobâl. Un miracol istoric ar fi ca el să renască la douăzeci de ani după înlăturarea ciubotei ruseşti, după 22 decembrie 1989.
Frica de stăpânirea moscovită l-a determinat pe Ceauşescu să se transforme, aproape peste noapte în 1974-1975, dar îndeodesbi după 1981 când a fugit Ion Caraion, într-un dictator nemilos faţă de toţi oamenii simpli dintre care provenea – pentru că, să recunoaştem eram simpli şi ca nişte îngeri înainte de 1990, toţi cei neîndoctrinaţi. Marea sa repulsie faţă de intelighenţia românească (după cum îi place lui Sorin Alexandrescu să numească lumea intelectuală în “Paradoxul român”) a devenit un război crunt, o adevărată vânătoare de vrăjitoare, după cum arată clar şi Liviu Ioan Stoiciu în stoicul său Jurnal din 2002, arătând cum era filat şi intimidat, cu tot cu familie, pentru că semnase acea scrisoare deschisă către dictator, fiind marginalizat, lăsat chiar fără de serviciu. Un alt Jurnal, foarte dens şi exact, este cel ţinut necontenit de către autenticul dizident anticomunist Paul Goma, contestat fără dreptate de Nicolae Manolescu şi de lumea bună a culturii româneşti, care vrea să schimbe, tot în iunie 2009 denumirea Uniunii Scriitorilor, în vechiul şi perimatul antet “Societatea Scriitorilor Români”, de parcă ar fi societatea sa pe acţiuni. Nu-i vigilent, ca şi în “critica” sa “Istorie literară” pe cinci secole (cu greşeli impardonabile de selecţie şi comentarii, erori de logică, sintaxă, morfologie) că ar semăna şi cu R.S.R., darmite cu serviciul S.S. sau cu U.R.S.S.
În concluzie, planificarea înnăbuşirii de către Ceauşescu a oricărei dizidenţe a intelectualilor români a fost comandată. Kremlinul nu dorea să-i fie subminată autoritatea sa de clovn revoluţionar, care ascundea practica îndelungată de comisar comunist, de colhoznic sângeros, gata să înfrângă din faşă, până şi-n diaspora din Occident, militarea subterană împotriva imperialismului sovietic. Nea Nicu a pierit ucis din ordinul K.G.B.-ului, care se temea de toate dezvăluirile politicii panslavismului sovietic, pe care ar fi putut să le facă ori el, ori Elena Ceauşescu.

Ceauşescu este un saltimbanc Caesar al saturnaliilor, numit de Moscova în 1965, reformat tot de ea până în 1975 şi înlăturat la îndemnul K.G.B.-ului de Crăciunul anului 1989. Români, nu vă mai cupabilizaţi pentru moartea lui Ceauşescu şi pentru locul său vampiresc de veci, pentru că el stă târât după judecată particulară la o osândă veşnică, împreună cu mentorul Stalin pe fundul Canalului Dunăre-Marea Neagră.

---

Distribuie pe facebook