Definirea filosofiei- George G. Constandache Adăugat în 17 iulie 2010, la 19:19 | 1522 afișări / 1122 vizitatori |
Motto : Proiectul destinat „să arate despre cunoaştere că este posibilă” există numai întrucât avem argumente puternice în favoarea concepţiei că ” nu este posibilă cunoaşterea”.
(M.Williams)
În cele ce urmează, am încercat să regândesc filosofia în câteva definiţii caracteristice, urmărind principiul: „una în toate”, adică afirmând că modul de a fi al filosofiei se străvede în variatele încercări de a o defini, exemplare însă.
Termenul filosofie se defineşte de obicei, fie după dicţionar, fie după manual sau curs şi se învaţă în mod autentic de la autorii consacraţi. Provine din greceşte şi se traduce literal „dragoste de înţelepciune”. A fost folosit iniţial de Pitagora şi Heraclit, care se numeau fiecare „iubitor de cunoaştere” , deci nu „înţelepţi”, cum sunt doar zeii.
1. Dualitate şi ambiguitate
Ambiguitatea noţiunii antice de ”înţelepciune” evocă simultan o ştiinţă a adevărului şi o practică a moralei. Astfel, filosofia pentru unii este cunoaştere raţională, cercetare a inteligibilităţii, iar pentru alţii este cercetare morală a menirii noastre veritabile şi ucenicie a virtuţii. Filosofia ca aprofundare a spiritului uman pretinde totodată cunoaştere şi experienţă. Iar dacă reflecţia presupune meditaţia, va depinde atât de istoria unei conştiinţe, cât şi de formarea unei ştiinţe, respectiv de o etică şi de o logică . Atunci, trebuie să distingem o filosofie primă (cunoaşterea spiritului ) faţă de aplicarea spiritului filosofic la cunoştiinţele ştiinţifice şi realităţile umane ( Larousse).
Astfel încât filosofia este o denumire ce reuneşte două dimensiuni sau aspecte: sensurile majore în conceptele autorilor remarcaţi, ca şi istoria sau lista doctrinelor care au făcut epocă.
Dicţionarul Oxford numeşte filosofie studiul celor mai generale şi abstracte trăsături ale lumii şi al categoriilor cu care gândim. Mai precis, reflecţia filosofică reprezintă o continuare a celei mai avansate practici din fiecare domeniu al investigaţiei intelectuale. Astfel că filosofia este ceea ce apare când o practică devine conştientă de sine. Atunci, definirea înţelesului unui termen stă în relaţie cu cadrul de aplicare şi e relativă la scopul folosirii sale.
Exemplele pot fi înmulţite, dar din experienţă ştim că dicţionarele de filosofie subliniază în general dihotomia caracteristică . Filosofia aşa cum o înţelegem noi este eminamente argumentativă şi esenţialmente orientată spre determinarea existenţei anumitor relaţii logice ; astfel că predarea acestei discipline poate fi şi nu prea are cum să nu fie, un rafinat antrenament intelectual (Anthony Flew). Autorul dicţionarului de filosofie şi logică tradus în 1996 la Humanitas insistă: după ce am devenit pe deplin conştienţi de faptul că cele două sensuri ale cuvântului filosofie sunt total diferite, trebuie să observăm că multe dintre problemele filosofiei ca disciplină intelectuală sunt relevante, într-un fel sau altul, pentru filosofie ca viziune asupra lumii. Dealtfel , în filosofia generală se numeşte definiţie enunţul care indică elementele ce pot caracteriza sensul unui termen sau pot să determine esenţa unui lucru.
2. Modestie şi interes filosofic
În sens filosofic general, termenul interes numeşte utilitatea sau importanţa pe care o vădeşte un lucru pentru o persoană sau pentru o societate.
Dacă în conformitate cu sensul ei grecesc, înţelepciunea este orientată întotdeauna simultan spre cunoaştere şi spre acţiune, nu trebuie să vedem în filosofie nici un ansamblu de cunoştinţe teoretice, nici o sumă de reţete practice. Filosofia este mai curând o atitudine generală , dacă doriţi, o metodă care priveşte atât cunoaşterea, cât şi acţiunea. Mai precis, înţelepciunea este o atitudine critică. „În ordinea cunoaşterii, ea ne ţine la distanţă de prejudecăţi, iar în ordinea acţiunii ne ţine la distanţă de pornirile conştiinţei colective, ca şi de patimile individuale” (A.Vergez, D.Huisman, „Curs de Filosofie”, Humanitas, 1995).
Pe plan antropologic, termenul interes a fost întrebuinţat de unii gânditori (economişti), pentru a indica impulsul natural al omului spre bogăţie sau plăcere. Alţii, în schimb, l-au folosit pentru a indica atenţia şi curiozitatea cognitivă ( pedagogi), atracţia către frumuseţea artistică (esteticieni) sau implicarea existenţială în ceea ce dă sens propriei vieţi (teologi) .
Interesul filosofic, care nu trebuie confundat cu interesul pentru filosofie, se orientează spre ceea ce este fundamental, nu doar spre un lucru sau altul . Cu alte cuvinte, problemele filosofice sunt simptome ale problematizării lucrurilor de la sine înţelese şi în acest mod a şi apărut filosofia, în perspectivă istorică. De altfel, filosofia îşi primeşte întrebările „din afară” . Înainte de toate, rupturile cu tradiţiile culturale au fost cele care au pus în mişcare procesul de filosofie şi l-au constrâns să meargă înainte. Pe scurt, „ filosofia este o modalitate de a reacţiona la neliniştile adânci legate de orientarea noastră cotidiană în lume şi de a le prelucra „ (H.Schnadelbach , E.Martens.,”Filosofie, curs de bază” Ed.Ştiinţifică, 1999) .
Într-adevăr, multe din întrebările filosofiei, sunt puse şi deseori soluţionate de oamenii de tot felul în limitele gândirii şi experienţei cotidiene, când sunt presaţi de urgenţele vieţii. Consider însă că filosofia reprezintă calitativ altceva, fiind prin excelenţă, un domeniu al creaţiei spirituale specializate, care se îndepărteză, deobicei, faţă de problematicile şi opiniile conştiinţei comune.
Un alt punct de vedere menţionează: problemele filosofice sunt speciale întrucât par „naturale” sau „intuitive”; ele pot fi puse şi înţelese neadmiţând nimic sau prea puţine lucruri de genul ideilor teoretice, discutabile. Cu alte cuvinte, spre deosebire de problemele ce aparţin ştiinţelor particulare, ele sunt probleme „perene”, pe care poate să şi le pună mai mult sau mai puţin, oricine, oricând şi oriunde (Michael Williams). Pentru Th. Adorno „filosofia este efortul permanent şi oricum disperat de a spune ceva, ce de fapt nu se poate spune”... Această perspectivă ne aminteşte de lucrarea lui Dimitrie Cantemir : „Indescriptibila imagine a Ştiinţei Sacre” . Pentru Lucian Blaga există o dezlegare a enigmei în sensul că : „Filosofia nu descoperă lumea reală, ci imaginează numai lumi posibile”. Iar acest aforism pare anticipat în manualul scris de M.Furst şi J. Trinks : „Filosofia pune în discuţie atât condiţiile posibilităţii, cât şi valabilitatea obiectului de studiu.”.
3. Redefinire şi inventare.
Ca şi istoria, ca şi societatea filosofiile variază permanent, dar numai câteva secvenţe sunt cele mai semnificative. Iată formularea lui K. Jaspers: „Originea filosofiei rezidă în facultatea omului de a se mira, de a se îndoi, de a trăi experienţa unor situaţii-limită , dar în ultimă instanţă în voinţa de comunicare autentică, ce le include pe celelalte trei” ( Texte filosofice, 1986, E.P.). Aşadar, filosofarea îşi are rădăcina în cele trei moduri de a trăi filosofia; însă uimirea şi cunoaşterea, îndoiala şi certitudinea, pierderea şi regăsirea de sine a omului nu epuizează resorturile care ne îndeamnă astăzi spre filosofare. Uimirea a fost cea care i-a împins pe Platon şi Aristotel să caute esenţa fiinţei . Descartes a căutat, străbătând infinitul drum al incertitudinii, certitudinea indubitabilă. În situaţiile - limită, individului i se dezvăluie fie neantul, fie îi devine perceptibil ceea ce fiinţează cu adevărat, în ciuda şi deasupra fiinţei evanescente a lumii. „ Orice filosofare este o depăşire a lumii , un analogon al mântuirii” (K.Jaspers) .
Oricum , trecerea de la paradigma ontologică (Platon, Aristotel), la cea mentalistă (Descartes, Kant) s-a produs printr-un demers de luminare : atitudinea sceptică relevă pierderea încrederii naive. Luminarea este rezultatul introspecţiei, a unei noi reflecţii asupra a ceea ce a fost socotit până atunci ca fiind de la sine înţeles. Cea de a treia paradigmă a filosofiei, paradigma lingvistică se leagă de numele lui L.Wittgenstein . Dinamica luminării împinge acum mai departe, dincolo de mentalism , solicitând filosofiei noi performanţe reflexive, rămânând astfel pe calea criticii, între dogmatism şi scepticism. Pentru Wittgenstein „Orice filosofie este o critică a limbajului” (Ce pot să înţeleg ? ) . Wittgenstein a înlocuit în filosofie, conştiinţa cu limbajul, ca mediu al explicaţiei. El scrie în Tractatus : „ Gândul este propoziţie cu sens”.
Mai poate oare să existe noutate majoră după cea de a treia paradigmă filosofică? Lucian Blaga a îndrăznit să încerce a merge mai departe, identificând rostul filosofiei cu funcţia ei creatoare de metafizică...(Despre conştiinţa filosofică, 1974, Ed. Facla).
Orice filosofie, oricât ar recula în sfera prealabilului, spre Începutul Absolut caracterizat prin „absenţa” oricărui alt implicat, trebuie să se hotărască , undeva să înainteze din nou, căci o îndrumă la aceasta chiar chemarea ei pozitivă. „Orice filosofie va sări de pe linia regresivă, infinită, unde-şi încearcă jocul autoîntemeierii, printr-un act de optare, ce echivalează cel puţin cu o anticipaţie de natură metodologică”. Blaga ne propune „O nouă luciditate de natură critică „ , prin scrutarea unei fiinţe şi autonomii în vederea constituirii unei conştiinţe. Pentru el „Istoria filosofiei” înseamnă experienţa unei treziri spirituale din ce în ce mai largă” : schimbând perspectivele spiritului asupra realităţii împrejmuitoare. Pe scurt ”orice filosofie ce nu-şi dezminte intenţia intrinsecă ei, echivalează cu un adaos de luciditate”... O concepţie metafizică” e destinată să dea o transparenţă figurii şi articulaţiei grave ale existenţei, să pună în lumină coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, să reveleze osatura şi arhitectura secretă ce-o bănuim , în fiinţa Marelui Tot din care facem parte” .
Înainte de a încheia , să amintim câte ceva despre formula „inedită” a postmodernismului.
Ceea ce aparţine creaţiei (Deleuze şi Guattari) este varietatea sensibilă a artei, variabila funcţională a ştiinţei şi respectiv variaţia conceptuală a filosofiei. Dar filosofia, ştiinţa, arta nu sunt obiecte mentale ale unui creier obiectivat, ci acele trei aspecte sub care creierul devine subiect. Pe scurt, arta trebuie să ne formeze, să ne trezească, să ne înveţe să simţim, pe noi care nu suntem artişti, iar filosofia să ne înveţe să gândim sau ştiinţa să cunoaştem. În plus”filosofia are nevoie de o non filosofie , care să o înţeleagă, de o înţelegere non-filosofică , aşa cum arta are nevoie de non-artă, iar ştiinţa de non-ştiinţă”(p. 219, Ce este filosofia?, Ed.Pandora, Târgovişte,1999).
„Filosofia în genere nu ne fereşte de necazuri; chiar tradiţional, nu ne învaţă ce să facem, ci doar ne opreşte, ca Daimonul lui Socrate , de a face ceea ce nu trebuie , dar ne oferă totuşi fără să intre în amănunte inutile, cele pentru filosofia pentadică , o imagine a întregului în pura sa esenţialitate, pe trepte categoriale, de la ceea ce ne-a fost dat, fără să ştim de ce , spre ceea ce am reuşit să facem şi am putea să realizăm încă, înainte de a ni se lua , din motive la fel de necunoscute, totul” ( Al.Surdu, p. 410, Cercetări logico - filosofice,Ed. Th. , 2008). Particularitatea sistemului : „filosofia pentadică nu se rezumă la cele trei facultăţi (intelect, raţiune, speculaţiune) ale gândirii, ci tratează şi despre două facultăţi hibride : intelectul raţional şi raţiunea speculativă, adică despre cinci facultăţi ale gândirii, cu domeniile lor ontice, de referinţă distincte, cu procesele psihice diferite, care le determină şi limbajele speciale în care se exprimă„ (Filosofia pentadică, vol.I , EAR, 2007, p.41) .
Pornind la scrierea unui articol despre „Definirea filosofiei” am propus câteva sugestive exerciţii pentru deprinderea unor aspecte de tehnică a gândirii filosofice... Normalitatea este fundamental ambiguă : oscilează între conceptul statistic de „tip mediu”şi conceptul prescriptiv de „tip ideal”.
BIBLIOGRAFIE
1.Th. Adorno, Minima Moralia, 1970, Francfurt a.M.
2. Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, 1974, Ed.Facla
3.Dimitrie Cantemir, Metafizica (Indescriptibila imagine a Ştiinţei Sacre), Ed.Ancora , 1928
4.G.Deleuze şi F.Guattari, Ce este filosofia?, 1999, Ed.Pandora , Targoviste
5.Anthony Flew , Dicţionar de filosofie şi logică, 1996, Humanitas
6.M.Furst şi J. Trinks, Manual de Filosofie , 1997, Humanitas; Introducere
7.Karl Jaspers, Texte filosofice, 1986, E.P., Originile filsofiei
8.H.Schnadelbach şi E. Martens , Filosofie, Curs de bază; 1999, Ed.Ştiinţifică, Cap.3
9.Al.Surdu, Filosofia pentadică, 2007, vol.I, EAR
10.Al Surdu, Cercetări Logico-Filosofice, 2008, Ed.Th.
11.A.Vergez şi D.Huisman, Curs de Filosofie, 1995, Humanitas, Cap.I
12.Michael Williams, în Vol.II, J.Dancy şi E.Sosa, Dicţionar de Filosofia Cunoaşterii, 1993, Ed.Trei
13.Ludwig Witgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 1991, Humanitas
Distribuie pe facebook
