Despre filmul “Katalin Varga”un film de avangardă despre brandul Dracula - Dragoş Vişan Adăugat în 02 februarie 2010, la 18:28 | 187 afișări / 178 vizitatori |
Despre romanul “Dracula” scris de Bram Stoker sau ecranizările sale au scris destui critici de artă. Într-o nouă versiune, cinematografică din 2009, cu titlul “Katalin Varga”, brandul Dracula ne arată că poate fi reîmprospătat cu subiecte inedite, luate de exemplu din violuri, urmăriri, vendete şi crime. Viziunea scenaristului ori a regizorului acestui film român-maghiar, bilingv, duce la reinventarea mitului Dracula ca erinie feminină, ca furie dezlănţuită, golem persistent încă în Transilvania. Îl coboară în ţărână, pe uliţe, în bordeie şi cârciumi. Direct, fără perdea. Cu iscusinţa doborârii unui trofeu cinegetic, atârnat de perete.
S-ar putea ca titlul filmului – luat după numele protagonistei Katalin Varga – să fie şi o parafrazare a cărţii lui Vlaicu Bîrna, “Romanul Caterinei Varga” (editura Tineretului, 1960, având ca subiect viaţa unei tinere românce rămasă orfană, nepoata prin alianţă a nobilului Sigismund Brady, căsătorită Kelemy). De fapt istoria acestui vechiului stat central-european – voievodatul şi principatul Transilvaniei – este abolită în filmul “Katalin Varga”. Nici amintire de răscoala lui Horia, de crăişorul munţilor, Avram Iancu.
Acţiunea este centrată pe-o psihologie feminină marcată nefast de sindromul Stockholm: transformarea victimei, a unei femei violate de doi ţărani în potenţial călău al amândorura. Antal Borlan, al doilea personaj important, devine de asemenea, din călău o victimă. Legenda vampirismului, însă cu explicaţii psihanalitice. Eroina filmului “Katalin Varga” este aşadar tipul realist şi grotesc (verist, nu naturalist) al victimelor prinţului Dracula al lui Bram Stocker. Ea se metamorfozează – am crede noi – în Dracula-erinie. Însă la sfârşit ne întrebăm dacă ea nu şi-a umanizat acest ipostas. Numai că experienţa sa e mult mai verosimilă. Atât de verosimilă, încât şi fiul ei, de vreo opt-doisprezece ani, un fel de Iisus care asistă neputincios la calvarul mamei (foarte asemănător cu cel interpretat de actriţa Maya Morgenstein în filmul “Patimile lui Hristos) ne aduce aminte şi de moromeţianismul lui Marin Preda din “Viaţa ca o pradă”. Rolul principal i-a revenit Hildei Péter, care joacă remarcabil. Filmul “Catalin Varga” poate fi privit şi ca un fel de martiriu incipient sau mortificare pentru fiul femeii molestate. El este copilul păcatului, dar de-o puritate absolută a umanului, aşteptând să se producă minunea, salvarea.
Hierofania slavării sale şi mai ales a mamei care, la început, se răzbună pe unul dintre bărbaţii care o violaseră în urmă cu un deceniu, întârzie (filmul are două ore) iar până la urmă nici n-are loc. Fraţii sau verii ţăranului ucis la beţie de către Catalin Varga o urmăresc, declanşând în uniforme de poliţişti români un fel de acţiune inchizitorială, de vendetă, schingiuind pe cei care o adăposteau pe ea şi pe fiul ei în case.
Dracula se face aproape auzit (prin coloana sonoră foarte originală – o muzică instrumentală de avangardă), pipăit, gustat, văzut, scuipat, regurgitat de parcă ar cuprinde întreaga condiţie umană. Dracula (un fel de justiţiar rural) este femeia otrăvită în sine de gândul pervers al răzbunării. Katalin Varga renunţă la o viaţă liniştită când îşi îmbată primul agresor, îşi ridică fustele într-un hambar şi apoi îl ucide cu sânge rece, aducându-i aminte de ziua când o violase pe un drum, la marginea unei păduri. Apoi un fals Dracula intră în rudele bărbatului ucis. Nu-i nevoie să se arate reacţia lor. Ci doar faptul că, indiferent ce etnie au, ei se amăgesc a reprezenta un fel de golem ardelenesc, un Dracula care-şi face dreptate de unul singur (ceea ce-i imposibil). Urmăritorii lui Katalin Varga sunt mai şireţi decât torţionarii comunismului, mai rapizi decât serviciul Interpol, căutând-o şi-n gaură de şarpe, şi-n iadul deznădejdii (Sfântului Siluan Atonitul) pe femeia încolţită şi de cercul tot mai strâns al autorităţilor care voiau s-o aresteze. Katalin Varga este un vampir în libertate, un actant liber, un haiduc, un justiţiar care totuşi vrea să se căiască, să-şi plângă fărădelegea. Ea nu este o vrăjitoare – cum ne lasă puţin să credem scena din barcă, atunci când se dezlănţuie ploaia torenţială iar ea nu este udată de loc (din pronia lui Dumnezeu, care-i vede căinţa).
După ce umblase prin bârloguri şi scorburi alături de fiul său (în dumbrava care nu-i de loc minunată, într-o atmosferă înnorată până la capăt, şi la propriu şi la figurat), ea îl găseşte din întâmplare, la o mică fermă, într-o Vale a Plângerii chiar pe celălalt bărbat violator, Antal Borlan. Dacă iniţial voia să-l ucidă ca şi pe acesta, situaţia-limită în care se află o determină să-şi revizuiască deplin comportamentul. Vinovatul Antal simte că băiatul ei i-ar fi propriul său fiu. Îl distrează, învârtindu-l prin curte. Soţia lui Antal, care nu putea avea copii, se bucurase nespus că-l vedea atât de vesel. Nu se abţine să-i găzduiască pe străinii care căutau adăpost. Această femeie nevinovată se transformă însă, în câteva zeci de ore, în victima perfectă a duhului rău care am crede că-i Dracula, însă de fapt este forţa întunericului cel mai afund. Plimbarea ei cu soţul Antal şi cu străina pe lac o fac să bănuiască scopul vizitei acesteia. Katalin Varga povesteşte la persoana a treia ce i se întâmplase chiar ei de fapt – însă aluzia e prea transparentă ca să nu fie prinsă din zbor de ascultătorii ei. În timpul unei nopţi are loc o discuţie de taină între Katalin Varga şi fostul ei violator, gazada sa actuală, care era îndrăgostit nebuneşte de propria soţie, în ciuda faptului că era stearpă. Exact precum Vitoria Lipan din “Baltagul”, ea reuşeşte să-l facă pe vinovat conştient de culpa şi blestemul abătut asupra familiei sale (pentru că nici nu mai putea spera să aibă parte de alţi urmaşi). Acest gospodar, un ţigan ungur, cu o statură asemănătoare cu cea a lui Lică Sămădăul (cel interpretat de Geo Barton în ecranizarea “Morii cu noroc”) se căieşte amarnic, ştiind abia acum că avusese şi-un fiu în urma săvârşirii violului.
Punctul culminant al filmului este atins când în dimineaţa următoare un scârţâit rău prevestitor – tot mai amplificat de orchestaţia coloanei sonore (un câtec terifiant, originar, cu instrumente de percuţie şi de suflat), îi face pe cei doi protagonişti, pe Katalin Varga şi fostul ei violator, tatăl băiatului să alerge spre pădure, prin lanuri. Ei o găsesc pe soţia acestuia spânzurată, pentru că le auzise discuţia din hambar.
Deznodământul e cutremurător şi survine imediat ca o continuare amplificată a punctului culminant şi a muzicii lugubre. Protagoniştii se pierd unul de altul prin pădure, îşi jelesc viaţa şi culpele. Brusc, reapar cei doi ţărani urmăritori, care dăduseră de urma lui Katalin Varga, o prind şi-i zdrobesc capul cu o piatră.
Acest film de-o modernitate barocă, realizat cu actori luaţi parcă de pe stradă, într-o selecţie browniană, nu reinventează mitul Dracula, ci îi arată limitele. La o critică serioasă mitul romanesc, lansat de Bram Stoker n-are nicio coerenţă sau legătură cu realitatea, cu viaţa. Romanul “Dracula” al lui Bram Stoker este un eşec, o catastrofă tendenţioasă despre adevăratul mit Dracula, cel lansat chiar de către Vlad Ţepeş – ipostaziat autentic în romanele “Zogru” de Doina Ruşti şi “Jurnalul lui Dracula” de Marin Mincu.
Distribuie pe facebook
