Despre nenica Stan îngropat de obuzRăzboiul cu vulpea şi gâznacul (interviu cu bunica, VI) - Dragoş Vişan Adăugat în 25 februarie 2010, la 11:59 | 229 afișări / 183 vizitatori |
- Ce puteţi să-mi relataţi despre Dunărea pe lângă care v-aţi născut, despre inundaţii?
- Dacă nu eram prea aproape... Oamenii se duceau la pescuit cu cârlioanţele. Bărbaţii se duceau, femeile nu. Trecea cu bărcile şi cu bacul pe Ialomiţa. Băieţii tineri luau fete de-acolo, de pe Ialomiţa – se căsătoreau. Au plecat din aidemireni mulţi la Banat, când am refugiat, că n-avea ce mânca (ce să iei într-o căruţă?! A rămas acolo grâu, porumb, butoaie cu vin...) N-au mai vinit din Banat, a rămas pe-acolo.
- Dar despre Marea Neagră ce ştiaţi când eraţi copilă?
- Nu ştiam, Dragoş, nu ştiam noi dinspre mare... Atâta ştiu: când luase pe nenica Stan militar, eram şi noi copiii la Aidemir. Mama (viitoarea soacră) Gherghina plângea de nenica, de băiatul ei că l-a dat la Costanţa militar. Că la Silistra nu-l putea da! Şi un unchi, mai învăţat, mai umblat, i-a zis lu’ soacră-mia că “Gherghino, nu mai plânge, că băiatu’ tău trebuia să omoare un om ca să se ducă să vadă Costanţa!” Auzi ce-napoiaţi eram?!
- Şi cât a stat în armată?
- Păi făcea doi ani, trei ani la artilerie.
- Am înţeles că a fost la marină, nu?
- Nu. Marina era patru ani, dar lasă asta pentru altă dată...
- Nenica Stan a făcut la marină armata, sau pe uscat la artilerie?
- Artilerie nenica Stan, tataie Niculaie a făcut la marină patru ani.
- Mai ziceaţi şi despre doi veri ai lu’ matale, care au făcut războiul cel mare.
- Stai să-ţi spui întâi. Au venit în Almalău: pe unul îl chema Ion şi pe unu’ Gheorghe. Şi i-au luat militari în armată şi i-a dus pe front. Şi de-acolo n-au mai vinit, au murit pe front.
- La ruşi, nu?
- Păi ştiu? Nemţii cu ruşii când s-au bătut atunci, prin ’41-’42.
- Ce vârstă aveau?
- Ăsta, Gheorghe era mai mare, iară Ion mai mic. Cu un an era mai mare, dar i-a luat militari pe-amândoi deodată. Gheorghe avea douăşunu-douăşdoi... mai mari nu erau.
- Vestea morţii lor a venit repede, nu?
- Păi a venit, pentru că ei, care au fost tineri, n-au ştiut să se apere... A vinit la primărie veste. Şi i-a chemat la primărie şi le-a spus. Pe Niculai Purcică şi pe Nedelciu Purcică. Ei erau fraţi. Nedelciu era părintele lui Gheorghe. Şi-al lui Ion, Niculai Purcică.
- Şi cum vă veneau ei rude lu’ matale?
- Păi mămica Tudora şi cu Nedelciu şi cu Niculai erau fraţi buni!
- Mai spuneţi-mi de ei, vă rog! De familiile lor.
- Păi ce să mai spun?... Spun că Niculai Purcică, de supărare că i-a omorât băiatu’, a plecat la Banat.
- Când, mamaie?
- Păi nu ştiu dacă se terminase războiu’ când a plecat... Cam atunci, în zâlva aia. Că omu la supărare face. A murit pe-acolo, auzisem c-a murit. Că mai avea un băiat.
- Şi Nedelciu Purcică?
- De Nedelciu Purcică am auzit că a murit în Almalău. Era om sărac: n-avea vite... Pământ avea el, dar îl dădea-n parte, că n-avea cu ce să muncească.
- Alţi copii a mai avut în afară de Gheorghe?
- Mai avea două fete. Una s-a măritat, a luat băiat aidemirean. Şi una la Isechioiu. Ce era bărbaţii ei, nu ştiu! Că noi am plecat din Almalău şi nu mai ştiu aşa bine de ei.
- Ia să-mi spuneţi acum, mamaie, despre cum a făcut armata la marină tataie Niculae.
- Păi ce să-ţi spun, Dragoşe, că era la Galaţi marina, nu era pe-aicea. A vrut să plece voluntar în armată, că n-avea etatea să-l ia voluntar. Şi a trebuit să dea mamaia Gherghina la postul de jandarmi trei gâşte ca să scape, să nu-l mai ia militar, că-l ducea şi pe el pe front, că avea doi copii! Şi nu l-a mai luat atunci, în ’43. Că era nemţii la noi acolo, la cişmea. În ’43, că era cu nemţii...
- Şi povestiţi-mi acum de fratele lui tataie, de nenica Stan.
- Când a plecat, eram în Almalău. A plâns şi el atunci, că avea doi copii.
- Pe cine?
- Era Petrică şi Lică. Petrică era mai mare, de trei ani. Şi celălalt, în scutece. Hai că mi-a mai venit în gând ceva de nenica. Ceva interesant.
Acolo pe front, nenica Stan a fost îngropat de obuz. Şi când s-a rupt frontu’, colegii lui a zis, zice: “pe Manole aicea l-a-ngropat obuzu’!”. Şi a avut aşa o gaură, c-a avut răsuflătoare – pe acolo a intrat aeru’. Şi l-a dezgropat colegii. Era viu şi l-a dus la infirmerie, la spital cum se zice. După ce l-a ţinut acolo, i-a dat drumu’ acasă. Rămăsese puţin fi-fi-fiu, nu mai judeca bine când vorbea. Şi după aceea nu l-a mai luat. L-a lăsat. Că ştia de el că nu mai era... Dar el s-a făcut bine.
- S-a făcut bine peste cât timp?
- La un an-doi după război, când a plecat pe Ialomiţa pădurar.
- Unde a avut casă până când a murit?
- Satu’ Floroaica, judeţul Călăraşi.
- Şi cum v-aţi descurcat când tataie Niculae era la Galaţi, de făcea armata?
- Aveam trei copii. Am muncit eu cu ziua, la moşier. Până la reforma agrară. Şi la reforma agrară ne-a dat pământ.
- Cum v-aţi descurcat singură?
- Păi eram cu de-alde socru-miu, nu eram singură... Era Botezu moşier, mă duceam cu ziua; era Andreescu moşier, mă duceam cu ziua. Da, Andreescu, avea vii mari şi munceam cu ziua, nu numai eu, lume mai multă. Şi iarna făceam rogojini din papură şi vindeam la târg. Că lumea n-avea covoare... Aşterneam pe jos rogojini din papură. Şi la câmp când ne-a dat pământ, îl munceam cu de-alde socru-miu. Seceram cu mâna şi treieram cu caii în arman. Cu caii făceam arman şi treieram cu caii, nu ierau maşini de treierat grâu. Ne sculam de noapte – era trei-patru când năsădeam. Desfăceam snopii de la câmp acasă. Că-i aduceam cu căruţa. Şi îi năsădeam în arman: şi aveam un ţăruş bătut la mijlocul armanului, şi-acolo aveam frânghie de ţăruşul ăla, şi o legam de căpestre la cai. Şi-i mânam pe cai şi-ntr-o parte şi-ntr-alta. Şi-apoi îi aduceam înapoi şi iar îi învârteam acolo. Îi întorceam. Pe ormă luam paile şi rămâneau boabele jos, şi le făceam grămadă mare, şi-avea vânturătoare de ieşea pleava-n spate şi grâul în faţă. Pleavă de la boabe – care se bătuse.
- Era greu la arman?
- Ei, Dragoş, cum să nu fie? Când întindeam cu furcă de lemn de paile alea... Că întorceam aşa, paile, ca să le bată şi pe-o parte, şi pe alta! Pe ormă terminam. După ce vânturam grâul, îl duceam în hambar.
- Câte căruţe de grâu treieraţi odată?
- Hă, ăa. Nu ştiu, că-ntâi căram căruţele şi făceam stoguri mari, aşa (arătă cu palma ridicată orizontal deasupra nivelului frunţii, cam sus). Căram snopii cu căruţa acasă şi-i făceam stog, căpiţă, cum se zice. Tot cu spicele rotund, şi tot cu spicele înăuntru... că dacă ploua, să nu ude spicele – boabele să strice. Ci boabele, boabele le uda. Spicele de-acolo, dinăuntru nu le uda niciodată, ca să bată aşa boabele jos, ca să fie uscate...
- Creşteaţi păsări prin curte?
- Eei, aveam gâşte şi găini. Fieşcare avea coteţul ei. Aşa, din chirpici zidit, văruit, învelit cu olană deasupra, ca să nu le fure vulpea. Că vinea vulpile de pe deal şi le fura dacă nu iera închise bine.
- Şi vaci?
- Zece oi acolo, o vacă... Câte o vacă aveam, nu multe. O dată ne-a furat vulpea gâscanu’. Şi s-a bătut vulpea cu gâscanu’. Şi tataie (bunicul) Manole se ducea după ei. Da până să ajungă la ei, gâznacu’ vinea acasă. Gâznacul a scăpat, ca să vină acasă. Cu aripile, cu ciocul a bătut-o pe vulpe. Şi gâznacul vinea vesel acasă de după deal.
- Dar ce i-a făcut lu’ tata gâznacul ăsta?
- Jenică totu’ era de cinci anişori... Şi-l alerga peste tot pe gâznac. Era foarte rău gâznacu’ Şi lua un băţ şi spunea Jenică: “Iau eu un băţ acum şi-l bat!...” Şi gâznacu’ l-a apucat să-l ciupească între degetu’ mare şi arătătoru’. Şi-l bătea cu aripile aşa, pe corp, îl bătea cu aripile (râde). Şi nu-l bătea el pe gâscan, tot gâscanu’ îl bătea pe el.
- Mulţumesc mult, mamaie.
- Nu mai mi-aduc aminte, Dragoş, am spus multe. Am amorţit aici pe scaun şi mă dor oasele.
(Caut s-o ajut la mers, pentru că îi amorţise un picior – am lăsat-o să aştepte când am vorbit cu cineva mult, o jumătate de oră la telefon)
- Lasă, lasă, că mă duc mai bine singurică.
Distribuie pe facebook
