Edge of Twilight- Paul Mihalache Adăugat în 23 februarie 2010, la 12:00 | 174 afișări / 161 vizitatori |
Învăţătoarea se plimba prin faţa băncilor, aşteptând să facem linişte. Carmen, este ultima oară când te rog: Vino cu mine! Fetiţa îşi aşeză încet mâna peste mâna mea. Carmen, dacă acum plec fără tine... Plângea încet cu faţa aproape lipită de geam. Linişte! şi începu să agite prin aer rigla groasă de lemn. Te rog, cel puţin vorbeşte cu mine! Dă-mi măcar un motiv concret! Bine, şi acum să-mi spuneţi cine a fost. Oricum voi afla, dar dacă cineva ştie cine e vinovatul şi nu-mi spune chiar în acest moment, îşi va primi pedeapsa la mine în cabinet! şi ultima silabă fu întărită de o lovitură cu rigla în banca lui Robert. De ce dracu’ nu vrei să vorbeşti?! Am făcut un pas spre uşă, şi atunci ea întoarse capul spre mine. I-am mângâiat mâna şi i-am şoptit că nu trebuie să-ţi fie frică, te voi apăra eu. M-am oprit şi am privit-o în ochi, însă ea, privind spre mine, privea în gol. Ştiam ce va urma, dar îmi era imposibil să mai fac vreun pas. Sunt cinci ani de când te rog să ieşi dracului din blestemata asta de casă! De ce oare nu mă puteam stăpâni şi ţipam ca un descreierat, când, odată plecat, oricum nu aveam să o mai văd vreodată? Tremura toată, iar mâna ei de copil mă strângea atât de tare. Începu să plângă. Învăţătoarea îşi îndreptă privirile spre noi. Te voi apăra eu. Mi-am dat jos geanta de pe umăr şi mi-am aprins o ţigară. Flacăra brichetei pâlpâi discordant cu semiîntunericul din încăpere – păreau două lumi atât de diferite, două lumi care nu se pot întâlni pentru mai mult de o clipă, iar singura dovadă a intersectării lor accidentale rămase, atât de impalpabilă, aproape halucinantă, o perdea de fum. Tremura spasmodic şi era evident că învăţătoarea avea să o descopere imediat.
De ce dracu’ nu tace odată?! Dacă ar înceta cu discursurile lui crispate şi pretenţioase, dacă pur şi simplu m-ar lua în braţe, m-ar strânge de mână mi-ar zice că voi avea grijă de tine, te voi apăra eu, l-aş urma oriunde. Aşa nu pot, simt că pur şi simplu nu pot nici măcar să-i vorbesc. Idiotule!
Draga mea, hai să vorbim ca doi oameni maturi, să discutăm raţional, să analizăm situaţia şi să vedem care sunt soluţiile optime. Să gândim logic.
Auzi, să-mi găsesc eu ochelarii călcaţi în picioare, şi cana de ceai plină cu râme... Va plăti scump scorpia aia mică. Purcica dracului! Am mirosit eu de la început cu cine am de-a face...
Învăţătoarea era la un metru de banca noastră, privindu-ne atent, dar încă nu ne adresase nici un cuvânt. Ridică-te. Ridicaţi-vă amândoi. Hai să ne calmăm mai întâi. Te rog, nu mai plânge. Uite, ştim amândoi că starea de angoasă poate... Opreşte-te! Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te odată! şi faţa i se congestionă, iar hohotele isterice luară locul plânsului liniştit – lacrimi fără nici o expresie; un mort care lăcrimează. Se desprinse din mâna mea şi fugi spre uşă, însă, agăţându-şi piciorul în marginea băncii, căzu cu faţa în jos. Nu mai e nevoie de nici o lămurire, iar pedeapsa va fi un exemplu pentru toţi. Trebuie să vă înveţe cineva ce înseamnă respectul, n-a băgat nimeni frica-n voi, nătărăilor?! Vă educ eu, fir-aţi ai dracu’ să vă ia! şi se apropie cu mâna încordată, pregătindu-se să lovească trupul tremurând, rămas în aşteptare, cu faţa în jos, neîndrăznind să privească. Idiotule! Draga mea, niciodată nu mă asculţi până la capăt. Dacă nu cunoşti premisele... Eşti un idiot! M-am ridicat din bancă şi m-am întins deasupra ei, acoperindu-i corpul crispat cu al meu. Tremuram la fel de tare ca ea. Învăţătoare urlă, dar nu am putut distinge nici un cuvânt, doar urletul, şi am simţit pe spate prima lovitură. Te iubesc, i-am şoptit, apoi a urmat cea de-a doua. În acest caz nu mai avem ce discuta. Singură nu ai fost în stare să faci niciodată nimic, iar, mai nou, nu-i laşi nici pe ceilalţi să te ajute. Idiotule! Bine, să văd cum te vei descurca de acum fără mine. M-am ridicat de pe scaun şi umbra mea îi acoperise corpul congestionat, aşa cum se ghemuise pe fotoliul din dreptul ferestrei, şi nu puteam să-i mai văd faţa. Te iubesc, Carmen şi urmă încă o lovitură. Nu îi vedeam faţa dar ştiam că plânge şi zâmbeşte în acelaşi timp.
Distribuie pe facebook
