Eu, Invincibilulciclul: Palpembra şi alte povestiri - Recheşan Gheorghe Adăugat în 03 octombrie 2009, la 11:34 | 360 afișări / 348 vizitatori |
De fiecare dată cînd tata, mama şi bunica se închid în sufragerie ca să stea de vorbă, ştiu că urmează ceva neplăcut pentru mine. Bunicul nu mai poate fi de faţă, să le dea replica:” Lăsaţi copilul în pace! Aşa e el, deosebit…” fiindcă e dus într-un loc cu flori, aşa mi s-a spus şi mă gîndesc că, poate nici nu e rău să stai toată ziua într-o grădină printre trandafiri, garoafe şi alte plante, fără să faci altceva nimic decît să te plimbi şi să tragi pe nas parfumul îmbătător şi să spui: “Aaaaa…trandafiri…aaah…garoafe…” şi tot aşa pînă epuizezi toate speciile cunoscute de flori, iar a doua zi o iei de la capăt!
Da, ştiu, nu se adună ei atît de misterioşi, decît după ce fac o boacănă şi-mi chinui acum mintea să văd ce am mai făcut nepotrivit în ultima vreme. Asta cu “nepotrivitul” e vorba bunicii-mi, ea vorbeşte astfel, niciodată nu spune: “ Cutare sau cutare lucru e ceva rău” ci doar că e nepotrivit . Probabil că şi eu sunt nepotrivit în familia asta, taică-meu mi-a povestit, că atunci cînd m-au adus de la maternitate acasă, pe bunica a podidit-o plînsul cînd m-a văzut. “De ce ?“ l-am întrebat eu, iar el cu o umbră de tristeţe în glas, în ultima vreme e tot mai trist:”Poate fiindcă îşi dorea o nepoată!” Ei bine, n-are decît să plîngă continuu, i-am stricat planurile şi-apoi nu mai sunt demult un băieţel, dacă îmi lipesc umărul de umărul mamei, se observă că mai sunt doar cîţiva centimetri pînă cînd o depăşesc în înălţime. Şi nu numai, vorba profesoarei de biologie, care e aproape la fel de bătrînă ca şi bunică-mea şi repetă tot timpul cuvintele astea fără sens. Mă întreb dacă şi-a dorit o nepoată, fiindcă e clar că nu prea-i plac băieţii, ne face pe mine şi pe alţii din clasă, tot timpul obraznici, needucaţi şi recalcitranţi şi-apoi adaugă de obicei “şi nu numai!” Chestia asta cu recalcitranţii trebuie să o caut în dicţionar, sper să nu fie ceva legat de lipsa de calciu, din cite ştiu eu de la ultimul control medical stau bine cu calciul, asistenta chiar a făcut ochii mari cînd m-a pus să mă dezbrac şi chiar i-a zis doctorului:
“ Da domnu’ doctor, aţi avut dreptate, are atribute bărbăteşti foarte pronunţate pentru vîrsta lui!”
Normal că am, din moment ce i-am stricat planurile bunicii şi o fac să plîngă de dezamăgire. În general oamenii bătrîni sunt cam trişti şi dezamăgiţi de toate, nu se mai pot bucura de mersul unei gîze pe un fir de iarbă umed de rouă, de culorile care se reflect într-un ciob obişnuit de sticlă, de soare, ploaie sau nori, pentru ei orice faci trebuie să aibe un sens, iar mie de atîtea sensuri mi se face lehamite şi mă apucă o stare tîmpită, ca atunci cînd vrei să dormi şi nu eşti lăsat să o faci, pentru că este un moment “nepotrivit”. Aş vrea să înţeleagă toate bunicile din lume ce urît sună vorba asta şi să n-o mai folosească niciodată!
Oricît m-aş forţa mintea nu-mi dau seama ce am făcut rău în ultimele zile, probabil că sunt atîtea la care nici nu m-am gîndit că ar fi greşite, încît o las baltă. Sunt dezamăgit de ai mei, asta fiindcă şi ei sunt dezamăgiţi de mine, pe lîngă faptul că nu am ieşit fată, ceea ce e o mare porcărie, doar e clar că lucrurile astea nu pot fi făcute tam-nesam, ca şi cînd într-o fabrică de copii, ar sta cineva lîngă banda rulantă şi înainte de a se naşte cineva ar hotărî: “Alo, familia lu’ ăsta îşi doreşte o fată, hai să le facem pe plac”… sau invers părinţii copilului îşi doresc un băiat şi pac!îi lipesc atributele la locul potrivit! V-aţi prins că am folosit o metaforă, sau cum s-o mai fi chemînd figura asta de stil, profesoarei de română, care e tînără şi drăguţă îi plac figurile mele de stil, ştiu de mult cum vin pe lume copiii…
De fapt, m-am plictisit atît de tare de situaţia asta cu vina, încît am hotărît să nu mai fiu eu, voi face un miracol şi mă voi transforma în altcineva, căruia să nu-i pese de toate fleacurile astea comportamentale, că şi aici am dificultăţi după părerea psihologului. Ciudate fiinţe sunt şi psihologii! Intri în cabinetul lor curat, luminos cu plante vii peste tot, eşti invitat să te aşezi comod într-un fotoliu sau pe o canapea, îţi pun o droaie de întrebări, îşi notează ceva în carneţelul lor, se poartă frumos, nu îţi iau sînge, nu te chinuie cu tot felul de aparate şi-n final ajung la o concluzie din care nimeni nu înţelege nimic decît că ceva nu e în regulă cu psihicul tău.
Prima dată cînd am fost într-un cabinet din ăsta, eram mic, aveam vreo şase ani, o psiholoagă cu ochelari cu lentile foarte groase şi un coc urît, cărunt, ridicat în vîrful capului ca o căpiţă veştedă de fîn, m-a pus să desenez un copac. Apoi o casă şi la urmă doi oameni, un bărbat şi o femeie. Eram eu un puşti nevinovat, dar tot i-am făcut figura: în loc de copac am desenat o macara, iar în locul casei un buldozer supradimensionat care, pentru că nu am talent la desen, arăta ca o Godzilla fioroasă din a cărei gură căscată la maxim se revărsau linii încîlcite într-un ghem care acoperea aproape toată foaia. Cînd am ajuns la desenul cu oamenii îmi secase imaginaţia, nu mai aveam răbdare şi am trîntit în pagină un pătrat şi un triunghi.
“Care e bărbatul şi care e femeia?” m-a întrebat încocurata.
“ Nu ştiu!”i-am răspuns eu, nerăbdător să plec din locul ăla.
“ De ce nu ştii?” a continuat însă ea să mă toace la creieri.
“ Nu ştiu şi gata…alege tu care vrei să fie bărbatul şi care femeia!”
Psiholoaga a clătinat din cocul ei ca o căpiţă şi şi-a notat ceva într-un carneţel. Din cauza vorbelor alea scrise de psihologi şi medici am avut destul de furcă.
Vedeţi din astfel de motive vreau să nu mai fiu eu şi să mă renasc într-un personaj deosebit. Mă duc în camera mea, voi închide uşa, ca să nu ştie nimeni ce se petrece şi mă voi transforma: voi fi un tip plin de muşchi, înalt, cam cît un jucător de baschet profesionist şi voi avea puteri supranaturale. Nu din acelea spectaculoase pe le care vezi prin filme, gen urcatul cu fire invizibile pe zgîrie-nori sau trecutuul prinpereţi groşi de beton ca prin aer, nu! vor fi puteri ascunse, ca de pildă cititul gîndurilor cuiva sau anticiparea cu o milionime de fracţiune de secundă a unui lucru pe cale să se întîmple.
Da, voi fi Invincibilul şi toată frumuseţea va fi că nimeni nu îşi va da seama cît sunt de deosebit. M-am săturat să fiu un exemplar pe care să fie lipite etichete cu diagnostice savante, gata cu vorbele alea care le aud de exact paisprezece ani, sau mă rog de cînd am devenit conştient, cuvinte care încep majoritatea cu A. Aţi observat că multe dintre lucrurile rele încep cu litera asta? Anormal, atipic, afazic, agnostic…nu, asta e altceva, trebuie să verific în dicţionar, dar sunt o droaie şi toate sunt urmate de termenul acela înspăimîntător “sindrom”. Cînd medicii nu-s în stare să-ţi spună ce nu-i regulă cu corpul tău, se ascund după sindromuri. Asta după ce te-au chinuit cu investigaţiile şi analizele, ca să fie siguri că au făcut tot ce au putut ca să complice lucrurile.
Dar să-i las pe doctori în pace, cine are nevoie de ei şi să mă concentrez la chestia cu transformarea. Pînă la urmă cred că nu e atît de important ca să arăt ca un supraerou, dacă voi putea să le ghicesc tuturor gîndurile. Aşa poate voi afla, de ce Monica îşi pleacă mereu privirea şi-şi muşcă buzele cînd vorbesc cu ea, sau cînd proful de fizică are intenţia să mă scoată la tablă. De notele la fizică evident că-mi pasă mai puţin, la ce mă ajută pe mine, de exemplu, să aflu după cite ore, minute şi secunde două locomotive care pleacă din două oraşe aflate la o distanţă oarecare unul de celălalt, circulînd cu viteze diferite se vor ciocni? De Monica în schimb îmi pasă, îmi place mult, într-un fel diferit de toate fiinţele şi obiectele care mi-au plăcut pînă acum! Îmi pare rău şi astăzi că în urmă cu un an, i-am strecurat o omidă ţepoasă sub gulerul bluzei, nu am apucat încă să-I spun, dar dacă îi voi putea ghici gîndurile, voi găsi momentul potrivit să-mi cer scuze.
În sfîrşit, cei din sufragerie au deschis uşa. Oare de ce nu sunt surprins? Nu e vorba nici de notele proaste pe care le-am luat la şcoală, nici de faptul că am încercat să cresc greieri într-o cutie de carton,sub patul meu, nici de incidentul cu moş Petcu de la parter căruia, atunci cînd m-a trimis să-i cumpăr o bere de la buticul din colţ, i-am pus fenobarbital pisat în sticlă. E vorba că trebuie să merg la o nouă serie de investigaţii. Da’ ştiţi ce? Astăzi chiar nu-mi pasă de investigaţiile alea, azi în sufragerie, cînd m-au chemat să discute cu mine tata, mama şi bunica, nu am intrat eu, a păşit "Invincibilul"!
Distribuie pe facebook
