“Faţa verde. Jurnalul unei iluminări” de Gustav Meyrink (editura Astrobios Press, Bucureşti, 1992) - Dragoş Vişan Adăugat în 05 februarie 2010, la 10:09 | 211 afișări / 202 vizitatori

“Traducerea s-a efectuat pe baza lucrării lui Gustav Meyrink” intitulată “Das grüne Gesicht”, Kurt Wolff Verlag, Leipzig, 1916 – menţionează îngrijitorul singurei ediţii şi traducătorul din germană Daniel Bichiş. Însă o mare ciudăţenie constă în faptul că acţiunea romanului nu se petrece înainte de 1916, ci după tratatul de pace care urma să se semneze la Versailles, deşi atmosfera citadină olandeză ne aminteşte foarte mult de Zürichul tinerilor curentului Dada. Enigma postdatării cu câţiva ani a acţiunii faţă de publicarea cărţii îi aparţine exclusiv romancierului. Meyrink anticipează că războiul mondial, în plină desfăşurare, urma să se termine printr-un tratat de pace cu totul opus celui din 1878, de la Berlin, în urma căruia Franţa ieşise umilită şi fără ultimul ei rege, Napoleon al III-lea, aşadar cu un tratat semnat în capitala rivalei Germaniei, Parisul, cel de-al doilea oraş al avangardei literare, după Zürichul anilor 1916-1919.
Contradicţia nu este lămurită de către Daniel Bichiş care semnează şi toate notele de subsol, ilustraţiile (luate după picturi renascentiste, baroce, însă şi după o grafică astrologică, ezoterică, cabalistă), iar la urmă, prezentarea subiectului epic al romanului, pe ultima copertă a romanului.
“Amsterdam, puţin după încheierea primului război mondial: un fel de El Dorado, o Meccă a tuturor celor ce tânjesc după o schimbare. Unii cred că speranţele le vor putea fi îndeplinite dincolo de Atlantic şi se îmbulzesc să-l traverseze. Alţii, încearcă să treacă limita lumii aparenţelor, pentru a trăi în lumea parcă mai reală a forţelor oculte.
În această mulţime interpolă şi burlescă, iluzionişti şi iluminişti, şamani africani şi cabalişti fervenţi coexistă, se întâlnesc pe planul real şi pe cel magic, participând cu sau fără voie, conştient sau inconştient, la dragostea dintre inginerul Hauberisser şi frumoasa Eva van Druysen, o minunată, dar periculoasă aventură interioară. Etapa finală a evoluţiei lor este apariţia Feţei Verzi, spirit ce nu se arată decât celor a căror inimă este curată, şi pe care îi eliberează de suferinţă şi durere, ba chiar şi de moarte...
Izvorât dintr-o profundă cunoaştere a realităţilor spirituale, romanul denunţă falsele reprezentări ale Divinităţii care stau la baza succesului (ce renaşte în prezent) al sectelor şi magilor şarlatani. Poveste pasionantă, cu intrigă de un inedit absolut, cartea de faţă este şi un roman cifrat, un adevărat îndrumar pentru cei care, asemeni personajului său principal, sunt gata să se avânte pe calea spre trezirea adevăratei conştiinţe.”
Hauberisser, protagonistul din “Faţa verde”, nu are de la început, când tocmai ajunsese în Amsterdam, nicio înclinaţie spre lumea tenebrelor şi a misticii. Fiind un tânăr cu avere, chiar nobil, acest inginer va fi atras de inscripţia scrisă pe “firma neagră” a unui cabinet de iluzionism, care se afla pe Jodenbreestraat, aşadar în cartierul evreiesc din Amsterdam. Şi grafica primului capitol începe cu un antet negru, cu scris alb:

I O
Z N
U I
L S
I M
Salonul lui
Chidher-cel-Verde.


Întregul prim capitol devine avanscena misterului acaparator, pentru derutantele exerciţii de scamatorie. Prestidigitaţiile se vor derula rapid, pigmentate de narator cu destul kitsch, pentru a reliefa mai bine efectele optice fantastice, dar şi iluzorica aflare acolo a lui Chidher-cel-Verde (arborele vieţii, evreul cu destin vagant de două milenii - după cunoscuta legendă). Chiar şi Hauberisser îşi lasă mărinimos obolul, când asistă şi nu ghiceşte deloc alba-neagra celor trei-patru dopuri de plută, cu ochii mai mult la decolteul “trupeşei” vânzătoare şi animatoare a cabinetului. Va auzi vocea şi va vedea faţa “evreului rătăcitor” Chidher-cel-Verde, năluca blestemată să nu moară până la sfârşitul lumii, despre care el va crede până la un timp că e patronul magazinului:
“ – Vrei să mergi în deşert pentru a învăţa înaltele taine ale magiei, nebbich, dar eşti suficient de prost pentru a plăti scump un troc idiot de trei dopuri de plută, când nu poţi face diferenţa dintre un salon de iluzionism şi lume, când nici măcar nu ţi-a trecut prin minte că toate cărţile vieţii conţin altceva decât ce este trecut pe cotor? Tu ar trebui să te numeşti « cel-Verde », şi nu eu!, răspunse gândurilor străinului o voce tremurândă şi gravă.
Iar când acesta-şi ridică, uimit, privirile, îl văzu pe bătrânul evreu, proprietarul prăvăliei, ce tocmai intrase în cameră şi îl privea fix.
Străinului i se făcu frică: nu mai văzuse nicicând o astfel de faţă.
Era o faţă netedă, cu o bandă neagră pe frunte, şi în acelaşi timp o faţă profund ridată, aşa cum marea, în ciuda valurilor înalte, nu se cutează nicicând. Ochii, semănând cu nişte abisuri întunecate, erau totuşi cei ai unui om, şi nu nişte simple caverne. Pielea verde-măslinie avea aspect de bronz, semănând cu cea a oamenilor preistorici, despre care se spune că aveau culoare verde-aurie.” (p. 16)

Mai târziu, pe la mijlocul romanului, Hauberisser va intra iarăşi în aceeaşi clădire, însă vânzătoarea de la prăvălia-salon de iluzionism, fiind întrebată unde l-ar mai putea găsi pe “savantul” evreu Chider-cel-Verde, aşa-numitul ei patron, va râde de el. Nici pe sigla firmei nu scria ce crezuse el la început. Iar savanţi evrei nu trecuseră niciodată pe-acolo, afacerea nefiind în realitate evreiască, ci a unei familii burgheze ce se pretindea a fi tradiţională, creştină.
Tangenţial la atmosfera magică din acest cabinet, Gustav Meyrink ne va familiariza şi cu boema, cosmopolitismul din cluburile, localurile, cabaretele mai puţin sau mai mult rău famate ale Amsterdamului. Într-un bar se se va juca pe bani, măsluindu-se cărţile chiar cu acordul patronului, părtaş la câştigul necinstit. Chiar din primele pagini apare la “Chidher-cel-Verde” şi un şaman zulus, venit din Africa de Sud, care se va dovedi în alte capitole un adevărat coribant – dansator pe jar, însă şi un foarte primejdios medium al Feţei Verzi:
“Speriat, străinul se întoarse şi observă o siluetă ciudată, care îl miră la culme.
Era un negru zulus, de înălţime gigantică, cu barbă neagră şi creaţă, cu buze groase, îmbrăcat cu un impermeabil în carouri şi purtând o zgardă roşie în jurul gâtului. Părul său, abundent uns cu seu, era tuns artistic în formă de perie, dând impresia că ar fi purtat pe cap un platou de abanos.
În mână ţinea o lance.” (p. 8)
Fiecare detaliu dat de către naratorul omniscient poate căpăta importanţă mai târziu. De exemplu, “zgarda roşie” va avea rolul unui ham pentru Eva van Drysen, specificarea “înălţimea gigantică” a zulusului îl va ajuta s-o răpească luând-o în spate şi fugind pe străzi, iar faptul că Hauberisser este “străin” înseamnă că poate fi manipulat cu uşurinţă de către “domnul profesor de pneumatism, Herr Zitter Arpad, din Presburg” – cum i se recomandă escrocul iluzionist, pe care îl va evita în capitolul următor, al doilea. Acest farsor îşi schimba mereu identitatea, pentru că va pretinde că este contele polonez Ciechonski. De fapt el era chiar patronul salonului de iluzionism, ce nu se numea în realitate “Chidher-cel-Verde”, ci exact după numele proprietarului, “Zitter Arpad”.
“Străinul” Hauberisser cumpără din acest magazin acel expozat magic din vitrină, craniul de mucava cu orbitele vopsite în verde.
Rapida metamorfozare interioară pe care o trăieşte inginerul Hauberisser, în urma dispariţiei neaşteptate şi fără voie a Evei van Druysen se datorează, în special, citirii şi urmării exacte a “jurnalului unei iluminări”. Păstrarea acestuia ca “sul” mucegăit, având foile lipite, într-un spaţiu mural secret din camera lui de hotel îl intrigă pe inginer, ca de altfel şi felul în care s-a desprins, într-o noapte din zid ca să-i mângâie faţa şi să-i ajungă la picioare. Acest manuscris dotat cu energia lui Chidher-cel-Verde, care fusese al unui bizar şi nobil locatar dinaintea sa, mort de mult timp, îl ajută să-şi regăsească în sinele devastat prietena dispărută. Hauberisser trebuie să treacă, exact precum călugărul Ieronim în partea finală a nuvelei “Cezara”, exilat pe insula lui Euthanasius, printr-o asceză de ordin contemplativ, purificându-şi reacţiile, neşovăitor la orice influenţă, la orice glas al lumii prin propriile gânduri, încercând să unească într-un mod original inima cu raţiunea (este şi o parabolă în cartea “Faţa verde”, conform căreia ar fi trebuit ca inima să-i urce în calota craniană, iar creierul să coboare în piept – cum preconizează şi doctrina isihastă, a sfinţilor scriitori Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul şi Paisie Velecikovski). Acest pasaj anticipează, numai până în faza mortificării sentimentului erotic, discursul îndrăgostit din “Fructele pământului” de André Gide:
“« Somnul corpului meu îmi fură mereu fructele experienţei », îşi spusese în astfel de cazuri, şi pentru a le evita, hotărâse să nu mai doarmă atâta timp cât se mai putea ţine pe picioare. Dar într-o bună dimineaţă, fu iluminat de ideea că această ciudată ştergere a oricărei amintiri nu era nimic altceva decât fenomenul « cenuşei care arde », şi din care pasărea Phoenix trebuie mereu să se renască, întinerită, că dorinţa de a-şi crea metode şi a le respecta meru era ceva terestru şi trecător, că nu un tablou terminat avea preţ, aşa cum spusese Pfeill la Hilversum, ci capacitatea de a picta.
De când ajunsese la acest mod de a vedea lucrurile, stăpânirea gândurilor sale devenise o plăcere pentru el, în loc să mai fie o luptă epuizantă, şi urca treaptă cu treaptă fără să-şi dea seama, până ce într-o zi realiză faptul că se afla în posesia cheii unei măiestrii pe care nici măcar nu ar fi îndrăznit să o viseze.
« E ca şi cum până acum aş fi fost înconjurat de un roi de gânduri, semănând cu unul de albine, care s-au hrănit mereu din mine », îi explică el lui Swammerdam, cu care încă mai avea, în acea vreme, obiceiul de a-şi comenta experienţele interioare. « Acum, însă, pot să le modific potrivit voinţei mele, şi atunci când le chem, ele vin încărcate de idei, aşa cum albinele vin încărcate de miere. Înainte, gândurile mă jefuiau, acum ele mă îmbogăţesc. »
O săptămână mai târziu, găsi din întâmplare printre hârtiile din sul descrierea unei experienţe spirituale făcută aproape în aceiaşi termeni, şi spre marea sa fericire, se convinse că fără a primi instrucţiuni precise în acest sens, găsise singur calea exactă a dezvoltării interioare.” (p. 202)
Gustav Meyrink, autorul “Feţei verzi”, a devenit celebru abia în anul 1915, când a publicat “Golemul”, carte ce a atins în anul următor (al apariţiei “Feţei verzi”) tirajul pe-atunci inimaginabil, de o sută de mii de exemplare. Până atunci fusese nuvelist şi traducător în germană din opera lui Charles Dickens. Manuscrisul (“sulul”) găsit de Hauberisser reprezintă de fapt doctrina eliberării spirituale, pe care a construit-o şi a perfecţionată de-a lungul vieţii chiar G. Meyrink, ea nediferind în mare parte, în esenţă nici de mesajul ultimului său roman, “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (1927). De obicei, după cum ne-a învăţat Vladimir Propp, apare îndeosebi la marii romancieri o motivaţie firească de-a surprinde multe tipuri discursive, din toate sferele societăţii, însă pretenţia de-a le dirija corect spre “dialogul interior”, ce se desfăşoară şi în mintea autorului, nu-i este rezervată decât unui artist genial. Acest al doilea roman tipărit de Gustav Meyrink, “Faţa verde (Jurnalul unei iluminări)”, a fost elaborat într-un ritm foarte alert, pentru că altfel n-ar fi avut mijloace de trai pentru soţie, fiică şi băiat. Armonia discursivă nu atinge toate standardele, iar la prima impresie (lectură) mulţi rafinaţi cititori pot rămâne cu un gust amar. E remarcabilă însă densitatea de idei, atât din dialogurile personajelor, cât şi din diegeza propriu-zisă ori manuscrisul jurnalului epistolar, în care aflăm că cineva văzuse cu adevărat proiectat pe cerul Amsterdamului chipul fericirii absolute, al lui Chidher-cel-Verde, o combinaţie geometrică, nefirească a galbenului cu albastrul, care alcătuieşte demiurgic şi viaţa pe pământ. Primul personaj din acţiunea romanului care este privilegiat să vadă această splendoare increată, platonică, este Eva van Druysen, cu puţin timp înainte de-a fi fost răpită de şamanul zulus. Apoi aflăm, din capitolul al unsprezecelea, calea spirituală urmată de cel care scrisese manuscrisul, la capătul căruia i s-a revelat, într-un final, efigia nemuririi pe bolta cerească:
“Unul dintre cei care păstrează cheile misterelor magiei a rămas pe pământ, pentru a-i căuta şi aduna pe cei care sunt chemaţi.
Aşa cum el nu poate muri, legenda despre el nu poate nici ea să moară.
Unii spun despre el că ar fi « evreul rătăcitor »; alţii, îl numesc Elie; gnosticii pretind că ar fi Ioan Evanghelistul; dar fiecare dintre cei ce l-au văzut, îl descrie altfel. Nu te lăsa păcălit dacă în vremurile care vor veni se vor găsi unii care să ţi-l descrie.
Este normal ca fiecare să-l vadă altfel: o fiinţă de genul lui, care şi-a preschimbat trupul în spirit, nu poate fi legată de nicio formă fixă.
Un exemplu îţi va demonstra faptul că forma şi faţa sa nu pot fi decât nişte imagini, s-ar putea spune chiar o aparenţă fantomatică, a ceea ce este de fapt în realitate.
Să presupunem că ţi-ar apărea sub forma unei fiinţe de culoare verde. Verdele, chiar dacă poţi să-l vezi, nu este o culoare în sine, ci rezultă din amestecul albastrului cu galben. Atunci când amesteci intim albastrul cu galbenul, obţii verdele.
Acest lucru este cunoscut de toţi pictorii. Dar foarte puţini dintre cei mulţi ştiu că şi lumea înconjurătoare stă sub semnul « verdelui », şi că în realitate nu este ceea ce pare, ci galben şi albastru.
Trebuie deci să înţelegi din acest exemplu că dacă ţi se va înfăţişa sub forma unui bărbat cu faţa verde, adevărata sa faţă nu ţi-a fost revelată.
Dacă-l vei vedea aşa cum este în realitate: ca formă geometrică, ori ca un sigiliu pe cer pe care nimeni altcineva în afară de tine nu-l putea zări, atunci să ştii că eşti chemat să faci miracole.
Eu însumi l-am întâlnit, şi mi-am vârât mâna în coasta lui.
Numele său era…………… Chidher-cel-Verde.” (pp. 197-198)
Galbenă fusese coroana purtată la ritual şi înainte de-a fi omorât de către şamanul zulus de către cizmarul Klinkherbogk. Albastre sunt pelerinele şi galbene coifurile spectrelor ciudate (ale urmaşilor unor rosacrucieni, din Orient) care l-au înconjurat în romanul anterior, “Golem” pe Ahanasius Pernath, dănţuind la el în locuinţă după “botez”, când mâna golemului îi întinde seminţele cunoaşterii de după cunoaştere.
Cu entuziasm costant, ca în toate romanele sale, Gustav Meyrink instaurează la un moment dat un fel de insurecţie neobişnuită, a unei atipice iubiri, la care nu ne-am fi aşteptat, ce ajunge să se ipostazieze într-o eroină. Iubirea la Meyrink nu este carnală. Sau, dacă se cuibăreşte la modul profan în corpurile bărbăteşti, ea nu este concretă, ci doar o ispită imensă, precum aveau atâţia monahi din Apusul Europei, încă din antichitate şi din perioada scolastică. Apariţia unei iubiri pure determină abolirea puterii materiei, a funcţionalităţii raţiunii, a legilor conservării energiilor cosmice. Hauberisser o cheamă mai întâi pe Eva van Druysen “sub formă vampirică”, adică prin închipuiri simili-picturale, exersate îndelung, ceea ce duc la epuizarea sa nervoasă, la obsesii:
“După ce stinsese lumina, Hauberisser se aşezase la masă şi aştepta. Aştepta, cufundat într-un întuneric deplin.
În faţa ferestrei, noaptea se întindea asemeni unei draperii grele şi întunecate.
Simţea că Eva era în apropierea sa, dar nu o putea vedea.
Atunci când îşi închidea ochii, pe sub pleoape-i treceau mii de culori, asemeni unor nori care se dispersau şi se formau la loc. Experienţa pe care o câştigase îi sugeră că aceasta era substanţa din care-şi putea crea după dorinţă imagini, imagini ce păreau mai întâi fixe şi imobile, pentru ca apoi să capete o viaţă autonomă, fiind puse în mişcare de o forţă misterioasă şi devenind într-un fel asemănătoare lui.
Cu câteva zile înainte, reuşise să creeze şi să animeze în acest fel faţa Evei, şi crezuse că această cale spirituală i-ar fi putut permite să o întâlnească din nou. Dar apoi, îşi aminti de un pasaj din sul în care era vorba despre halucinaţiile vrăjitoarelor, şi înţelese că de acolo începea regatul nesfârşit al spectrelor, în care era suficient să intre pentru a nu mai putea ieşi niciodată.
Cu cât i se dezvolta capacitatea de a incorpora în imagini dorinţele secrete ale sufletului său, cu atât simţea că era mai mare pericolul de a se rătăci pe o cale ce părea fără întoarcere.
Se gândi cu oroare, dar şi cu nostalgie, la clipele în care reuşise să dea viaţă fantomei Evei. La început gri ca o umbră, aceasta căpătase puţin câte puţin culorile vieţii, şi ajunsese să stea în faţa lui cu aceeaşi aparenţă de realitate ca şi o fiinţă din carne şi oase.
Mai simţea încă fiorii de gheaţă ce-i parcurseseră întregul trup atunci când încercase să-şi antreneze şi celelalte simţuri – auzul şi pipăitul – în comunicarea cu această viziune.” (pp. 204-205)
Nu se petrece nimic din maniacala necrofilie nobiliară a romanului fantastic “Castelul din Carpaţi” de Jules Vernes – carte într-adevăr scrisă după indicaţiile altui “manuscris”, o monografie a Văii Jiului, din apropiere de oraşul minier Vulcan.
Gustav Meyrink are strălucita idee, inspirată parcă tot de la Eminescu, din “La steaua”, că la sfârşitul timpurilor sufletele vor deveni fotonii Luminii absolute, unindu-se şi-n mântuire prin comuniune (după cum a descris şi Dumitru Stăniloae în “Teologia dogmatică ortodoxă” această rearticulare a luminii originare, a patra dimensiune fiind ipostasul ei trinitar şi cosmic totodată). În romanul “Faţa verde” Meyrink afirmă încă o ipoteză cosmogonică şi astronomică: ar fi cu adevărat eterne actele umane bine plăcute lui Dumnezeu, prin oglindirea lor în lumină, până la capătul universului. Am crede că se neglijează aspectul Parusiei şi al Judecăţii finale, că se cade deseori în teozofie ori antropocentrism. Însă scriitorul austriac nu poate cădea uşor în capcana mefistofelică a doctrinei lui Meister Eckart, nici în cea a “Marilor Iniţiaţi” tibetani. Lumina cunoaşterii vine de la Logos. Iar când în sulul manuscrisului stă scris faptul că trupul iluminatului nu va zăcea în coşciug, bineînţeles se insistă asupra calităţii noi dobândite de trupul sfinţit ca templu hristic, încă din ascetica viaţă – tocmai pentru a fi combătută erezia saducheilor. Platon şi Sfânta Scriptură îşi dau mâna ca s-ajute cititorii lui Meyrink să iasă din încurcături, din arcanele magiei – folosite ca semne de carte, nu ca repere absolute, aşadar neexcluzând rolul Bisericii luptătoare pe pământ şi pe al aceleia din ceruri (îngerilor şi sfinţilor). În momentul unde Meyrink vorbeşte despre existenţa unei a “trei lumi”, chiar la acestea două – credincioşii din viaţă şi oştirile cereşti – face referire, ultima lume fiind a celor Încuiaţi, a morţilor de peste veac, a adormiţilor, netrezi în această viaţă.
Pentru a o vedea pe Eva van Druysen, Hauberisser va recurge la tehnica meditativă învăţată din manuscrisul locatarului necunoscut. Îşi ia atitudinea marţială, într-un fel de “război nevăzut” cu gânduri, amintiri, tentaţii care l-ar asalta. Dezinteresul faţă de amăgirea exterioară se activează precum un scut ori o armură de aer în jurul său. Taoismul acestei experienţe nu este cu nimic mai prejos decât metoda învăţată de la maestrul grădinar din romanul “Jocul cu mărgelele de sticlă” al lui Hermann Hesse. Hauberisser începe să se situeze pe acele poziţii ale defensivei şi ofensivei concomitente – după cum îl învăţase fantoma lui Chidher-cel-Verde din prăvălia lui Zitter Arpad, sau blânzii evrei Jan Swammerdam, Sephardi şi Ezechiel (Lazarus Eidotter, cel care luase crima zulusului asupra sa):
“Progresele pe care le realizase în cursul ultimelor săptămâni îl învăţaseră că această metodă consta în a emite întrebări şi a aştepta cu încăpăţânare răspunsul la ele. Această alternanţă conştientă şi lucidă între stările active şi pasive nu dădea greş niciodată, chiar şi atunci când era vorba despre lucruri care erau imposibil de lămurit printr-un proces de gândire logică. [...]
Îi veni în minte, sub forma unui exemplu plin de învăţăminte, faptul că dansul dervişilor arabi nu avea în fond decât scopul de a biciui corpul astfel încât să-l aducă la o « stare de veghe » mai înaltă.
Ca sub influenţa unei inspiraţii bruşte, îşi puse mâinile pe genunchi şi îşi îndreptă spatele, stând pe scaun în poziţia tipică a statuilor zeilor egipteni, care-i apărură brusc, cu feţele lor imobile, părând a fi simbolul forţei magice. Îşi constrânse corpul la o imobilitate cadaverică, trimiţând în acelaşi timp spre toate fibrele corpului curentul excitator al dorinţei fierbinţi.
După câteva minute, în el izbucni un adevărat uragan.
O amestecătură lipsită de sens de voci umane şi animale, lătrăturile furioase ale câinilor şi strigătele stridente ale unui număr mare de indivizi răsunară în mintea lui. În cameră se produse un tumult de parcă întreaga casă ar fi fost pe punctul de a exploda. Vibraţiile metalice ale loviturilor de gong, părând a anunţa venirea Zilei de Apoi, răsunau în toate oasele sale, făcându-l să aibă impresia că peste o clipă urma să se descompună în praf şi pulbere. Pielea îi ardea, ca o tunică a lui Nessus, dar strânse din dinţi şi nu permise corpului să se clintească.
În tot acest timp, neîncetat, cu fiecare bătaie a inimii, o striga pe Eva.” (pp. 205-206)
Hauberisser nu se lasă înduplecat nici de o “voce blândă, de-abia şoptită”, glasul raţiunii mărginite, care îl asigura că iubita sa urma să apară altădată, nu în vacarmul acela de adevărat “Infern”. “Vârful de ac” al acestei voci străine, mefistofelice, nu-i mai presus însă decât “boldul morţii” despre care vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare cu ocazia Paştilor. Hauberisser, foarte liniştit, taie nodul gordian ascultând de sfaturile prietenilor săi, dintre care baronul Pfeill, Sephardi (care îi spusese lui Pfeill ceea ce auzise de la tatăl Evei van Druysen: « El, precursorul, este singurul om care nu mai este o fantomă) sau entomologul Swammerdam, care îl învăţase să ia cu asalt absolutul, fără a se teme de viziunile înfricoşătoare, ci de cele feerice (hedoniste). Hirofania omului-şarpe, invocat anterior şi de şamanul zulus, va apare în odaia de hotel a lui Hauberisser:
“Această dorinţă arzătoare de a o ţine pe Eva în braţe, fie şi numai pentru o clipă, îi luase minţile.
Brusc, tumultul se sfârşi, şi văzu cum camera se lumină ca în plină zi.
În mijlocul camerei păru să ţâşnească dintre scândurile podelei un stâlp de lemn putred, având partea de sus o bârnă transversală, care se ridică până aproape de plafon asemeni unei cruci decapitate.
Un şarpe de culoare verde-deschis, gros cât un braţ de om, având capul atârnând de bârna transversală, îl privea fix cu ochii săi lipsiţi de pleoape.
Capul – având fruntea înfăşurată într-o basma – semăna cu cel al unei mumii. Pielea buzelor, uscată şi subţire ca un pergament, se întindea deasupra dinţilor gălbui şi cariaţi.
În ciuda deformării cadaverice a trăsăturilor feţei, Hauberisser recunoscu în acest cap o asemănare îndepărtată cu faţa lui Chidher-cel-Verde, atunci când îi apăruse în prăvălia din Jodenbreetstraat.
Cu părul măciucă de groază, cu inima bătându-i nebuneşte, ascultă cuvintele ce ieşeau lent, silabă cu silabă, din gura în descompunere, asemeni unui şuierat înfundat:
- Ce... vrei... de... la... mine?
O clipă, groaza nesfârşită îl paraliză – simţea cum moartea îl pândea pe la spate – i se păru că observă cum un păianjen negru, oribil, s-ar fi furişat pe masa lăcuită… apoi inima sa strigă numele Evei.
Pe dată, camera fu din nou cufundată în întuneric, şi când se îndreptă, şiroind de sudoare rece, spre uşă pentru a găsi comutatorul, crucea decapitată împreună cu şarpele dispăruseră.” (pp. 207-208)
Apariţia lui Chidher-cel-Verde nu este demonică, pentru că-i precedată de apariţia lemnului unei cruci egiptene, în forma literei greceşti tau. Fără să fie un trimis al zeiţei Isaïs cea Întunecata, omul-şarpe cu faţa lui Chidher-cel-Verde este un adjuvant, singurul care intermediază întâlnirea cu Eva van Druysen. Într-un fel se repetă ceea ce se petrecea, după cum relatează savantul Erwin Rohde, în lucrarea sa ştiinţifică intitulată “Psyché”, invocarea de către preotul de la oracolul din Delphi a lui “Pyton, spiritul oracular htonian”. Mantica, ce presupunea comunicarea prin vise, apoi numai prin cuvintele sibilelor a voinţei divine, rostite de Apollo se transformă la Meyrink în copleşire hierofanică, aproape hipnotică sub privirea omului-şarpe. Mircea Eliade, în romanul din 1936 “Şarpele”, va stărui mai pe larg asupra totemului om-şarpe, Andronic (tot om primordial, se pare inspirat direct de la “evreul rătăcitor”, Chidher-cel-Verde al lui Meyrink). Personajul Hauberisser se teme că a produs un hybris peste hybris, o încălcare intenţionată a prăpastiei dintre lumea viilor şi cea a morţilor, că ar trimite-o chiar atunci pe dispăruta Eva van Druysen din lumea viilor în cea a morţilor. El crede că totul e cauzat de o simplă “halucinaţie” dată de “febră”. Însă nu-i vorba niciodată la Meyrink, până la urmă, de un fantastic straniu, ci permanent de cel miraculos (în accepţiunea lui Tzvetan Todorov). Autorul instituie suspansul, ezitarea sau incertitudinea, ca în orice proză fantastică (după cum şi Edgar Allan Poe, cu şase ani mai mic decât G. Meyrink excelase deja), însă îşi plasează personajele sale memorabile direct “în inima fantasticului” (Roger Caillois), pe câte o margine sau în plină “gaură neagră a sfântului Patrick” – cum se exprimă în ultimul său roman din 1927.
Hauberisser se căieşte că a dezlănţuit forţele tenebrei. Se duce la fereastră, aproape automat. Îşi dă seama că făcuse acest gest ca să vadă dacă nu vine Eva sau spectrul ei. Pe duşumea observă o “pată de mucegai” unde i se arătase înfiptă crucea egipteană. Un amănunt are rol de prolepsă: “pentru a pândi, credea el, primele semne ale zorilor”. Aude apoi din stradă, în plină noapte o bătaie puternică în poartă. Hauberisser va reacţiona aproape la fel ca personajul principal Müller din romanul “Îngerul de la fereastra dinspre Apus”, care a primit mai întâi vizita lui Theodor Gardener, apoi şi pe cea a Assyei Chotokalungin (decedaţi deja) apăsând o comandă mecanică sau electronică pentru a deschide poarta imobilului unde locuia. Hauberisser disperă şi el că Eva van Druysen ar fi deja moartă. Pentru Eneas din cântul al patrulea al epopeii lui Vergilius, dar şi pentru preoţii druizi, creanga de aur semnifica o cheie prin care se putea pătrunde însă şi lega gura Infernului. Hauberisser nu-şi dă seama că iubita sa, Eva van Druysen avea această cheie conţiuntă în numele neamului său (van Druysen = din Druizi), că fusese ajutată să se salveze şi de tatăl său, un înţelept nobil, care nu supravieţuise prea mult morţii nevestei sale.
“Trase de butonul învelit în catifea roşie al cordonului ce comanda deschiderea porţii.
Zăvorul scârţâi.
Tacere de moarte.
Trase cu urechea. Nimeni.
Nici cel mai mic zgomot pe scară.
În cele din urmă, un foşnet abia perceptibil, de parcă o mână ar fi căutat clanţa uşii camerei sale.
Apoi, uşa se deschise şi intră în tăcere negrul Usibepu, cu picioarele goale şi gleznele udate de ceaţa nopţii.” (p. 210)
După ce Hauberisser este gata să îl atace cu o armă, se potoleşte văzându-l în transă hpnotică pe criminalul zulus Usibepu, cel care îl ucisese pe cizmar ca să-i fure cele o mie de monede de aur pe care i le dăduse iniţial într-o bancnotă baronul Pfeill. Ca şi golemul praghez acest negru fusese urmărit de mulţime, chiar de când o luase peste umăr pe Eva va Druysen şi o dusese într-o curte boierească, ucigând la poarta acesteia pe unul sau mai mulţi marinari olandez care căutau s-o salveze.
Ritualul celebrat de Usibepu, pentru a-l chema pe strămoşul tribului său de zuluşi din Africa de Sud devine o scenă de pantomimă, foarte bine detaliată (chiar şi prin didascaliile epico-dramatice oferite de naratorul omniscient, de exemplu “mimică [...] expresivă”, “expresia fizionomiei”):
“- Căutaţi ceva aici?, îi strigă Hauberisser.
Negrul nu-i răspunse, nici măcar nu întoarse capul spre el.
Respiraţia sa profundă, semănând cu un gâfâit, indica faptul că era absolut inconştient, ca un somnambul.
Deodată, aparent găsi ceea ce căuta, căci o luă în altă direcţie, ţinând în continuare capul plecat spre podea şi ajunse la pata de putregai, unde se opri.
Apoi, privirea i se ridică, de parcă ar fi urmărit o linie invizibilă, îndreptându-se spre plafon, şi rămase suspendată în aer. Această mimică fusese atât de expresivă şi convingătoare, încât chiar şi lui Hauberissen i se păru o clipă că vede din nou crucea ţâşnind din podea.
Nu se mai îndoia acum de faptul că în prezent negrul privea la şarpe, căci ochii săi rămăseseră ridicaţi, parcă ancoraţi pe un unic punct, iar buzele sale groase se mişcau într-un murmur, de parcă i-ar fi vorbit. Expresia fizionomiei sale se modifica continuu, trecând de la dorinţă arzătoare la epuizare cadaverică, de la o fericire sălbatică la o gelozie aprinsă şi la o furie nestăpânită.
Discursul inauzibil păru a se fi sfârşit: îşi întoarse capul spre uşă şi se ghemui pe podea.
Hauberisser observă că deschidea gura, de parcă ar fi avut crampe, că-şi scotea limba, o băga la loc brusc şi părea a înghiţi ceva, dacă era să te iei după gâlgâitul care se auzea şi după efortul muşchilor gâtului.
Pupilele ochilor săi coborâră tremurând pe sub pleoapele deschise larg, iar faţa îi deveni pământie.
Hauberisser vru să se apropie de el, pentru a-l zgâlţâi şi a-l trezi, dar o oboseală inexplicabilă îl reţinu, ca paralizat, pe scaunul său. Abia de-şi putea mişca mâinile. Catalepsia negrului i se transmisese şi lui.” (p. 211)
Numele pe care îl are prinţul negru, cel de Usibepu, cel al conducătorilor unui mare trib războinic ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Gustav Meyrink a parodiat prin acest personaj al său – când îl prezentase în primele capitole pe zulus ca pretendent la tronul unui stat african ce şi-ar fi declarat independenţa – pe eroul pozitiv sau negativ (ambiguu) din ciclul dramatic “Ubu rege” de Alfred Jarry. Pe lângă acest fapt, ştim că mitul “bunului sălbatic” persista de la “Robinson Crusoe” până la începutul anului 1916, când încep serile Dada sub auspiciile expoziţiilor de măşti africane ale lui Hugo Ball, cel care înregistrase fidel şi muzica negrilor pentru a o prezenta în cabaretul Voltaire din Zürich, după cum relatează Saşa Pană în “Primele poeme ale lui Tristan Tzara (şi « Insurecţia de la Zürich » prezentată de Saşa Pană)”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1971:
“Hugo Ball (poreclit Rimbaud; va trăi şi muri în mizerie) a închiriat o sală într-un local din vechiul Zürich, în Niederdorf. Un local unde burghezul cumsecade (pleonasm) nu intra. Alegerea s-a făcut sub degetul ajutător al providenţei: patronul cu care încheie contractul de preluare artistică a localului – denumit imediat Cabaret Voltaire – era un om călătorit mult prin Africa. Revenise cu o valiză mintală de poezii, cântece negre şi de ritualuri ale triburilor de cari s-a apropiat şi cu altă valiză de concrete măşti africane. Aceste valize vor fi « materialul de consultat » la alcătuirea programului de cabaret de către poeţii entuziasmaţi pentru o artă până atunci după cortina ignoranţei. Ball acoperă pereţii cu tablouri trimise de Picasso, Arthur Segal (originar din România) şi cu altele luate de la prietenii de acolo, Marcel Iancu şi O. van Rees.
5 februarie 1916: seara deschiderii. Emmy Hennings citeşte versuri simultaniste de Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara şi poeme trimise de Blaise Cendrars. O orchestră de balalaici cântă arii populare şi dansuri ruseşti.
În acelaşi an, la 15 mai, apare prima publicaţie « Cabaret Voltaire » redactată tot de Hugo Ball şi aidoma celor cari îi vor urma – apare la date sporadice. Revistele mişcării au fost discontinue, câteva nume, câteva titluri.
Muzica neagră şi variaţia celor mai nebănuite improvizaţii aduceau cu fiecare seară următoare, un public mai dens. Manifestaţiile din mâneca de prestidigitator a Cabaretului dospeau în amploare. [...]
Grupul mai organiza spectacole încheiate cu conferinţe, expoziţii de pictură şi desen cubist. Versurile noi, poemele simultaneiste crestau minţile ascultătorilor nedumeriţi cu apa tare a noutăţii. Conferinţele explicau tendinţele tineretului în febră. Se însămânţa entuziasm pentru muzica şi dansurile negre. Dragostea pentru arta primitivă a negrilor, înţelegerea şi perseverarea întru răspândirea ei e una din temerarele contribuţii ale dadaiştilor. Influenţa a fost covârşitoare: curentul pentru arta primitivă a făcut şcoală. Descoperirea filonului revine lui Dada.”
Punctul culminant al romanului “Faţa verde” este atins atunci când, imediat după plecarea intempestivă, “tot în stare de transă”, a negrului Usibepu din locuinţa inginerul Hauberisser îşi va face apariţia “din ceaţa albicioasă” a străzii, când nu se mai aştepta deloc s-o vadă, chiar iubita sa, Eva van Druysen. Regăsirea este descrisă la modul romantic, trupul zvelt al Evei părând însă decupat dintr-o grupul pictural “Naşterea iubirii” al marii serii pre-expresioniste de tablouri “Friza vieţii” din creaţia artistică a norvegianului Edvard Munch:
“Voia să se întoarcă în cameră, când auzi deodată un pas uşor şi, o clipă mai târziu, Eva apăru din ceaţa albicioasă şi se îndreptă spre el.
Cu un strigăt de uimire, o luă în braţe, dar părea a fi complet epuizată, şi nu îşi reveni decât după ce o duse în braţe până în casă şi o aşeză cu delicateţe pe un scaun.
Rămaseră mult, mult timp îmbrăţişaţi, cu inimile bătându-le puternic, incapabili să-şi controleze fericirea excesivă.
El stătea în genunchi în faţa ei, mut, neputând spune o vorbă. Ea îi luase faţa în mâini şi i-o acoperea cu sărutări fierbinţi.
Trecutul era deja pentru ei un vis uitat. Orice întrebare în legătură cu lunga absenţă a Evei şi cu cele întâmplate i se părea că ar fi pângărit acea clipă.
Camera fu invadată de un val de sunete puternice: clopotele bisericilor se treziseră. Dar ei nu le auziră. Lucirea palidă a acestei dimineţi de toamnă pătrunse prin ferestre. Dar ei nu o zăriră. Nu se vedeau decât unul pe celălalt. El o mângâia pe obraji, îi săruta mâinile, gura, respira parfumul părului blond, neputând încă să se convingă de faptul că toate erau reale şi că-i simţea inima bătând alături de ea.
Eva! Eva! Să nu mă mai părăseşti nicicând!
Cuvintele îi fură înăbuşite sub un val de sărutări.
Spune-mi că n-o să mă mai părăseşti, Eva!
Ea îi înconjură gâtul cu braţele şi îşi lipi obrazul de al său:
- Nu, nu, voi rămâne alături de tine mereu. Chiar şi după moarte. Sunt atât de fericită, nespus de fericită că am putut veni la tine !
- Eva, Eva, nu-mi vorbi despre moarte !, strigă el, simţind că mâinile i se răciseră brusc. Eva! Eva!
- Nu te teme... De-acum încolo, nu te voi mai putea părăsi. Iubirea este mai puternică decât moartea. El a spus-o. Şi el nu minte! Eram moartă, el m-a înviat. El mă va învia mereu, ori de câte ori voi muri...
Vorbea ca în delirul cauzat de febră. Hauberisser o ridică şi o duse pe pat.
- El m-a îngrijit atunci când eram bolnavă. Săptămâni de-a rândul am fost nebună, şi am stat continuu agăţată cu mâinile de zgarda roşie pe care o poartă la gât. Mă aflam astfel suspendată între cer şi pământ. Iar el a rupt zgarda! De atunci, eu m-am eliberat! Nu ai simţit că era alături de tine, clipă de clipă? De ce... de ce… de ce… trece timpul atât de repede ?
Vocea i se frânse.
- Lasă-mă, lasă-mă să fiu femeia ta! Vreau să fiu mamă atunci când mă voi întoarce la tine!
Se strânseră în braţe şi făcură dragoste în mod sălbatic, cufundându-se cu simţurile rătăcite într-un ocean de fericire.” (pp. 213-214)
Propoziţia “Iubirea este mai puternică decât moartea” nu reprezintă decât mesajul în jurul căruia pivotează toată Revelaţia Noului Testament şi a tainei Învierii Domnului. Faptul că este transmis cititorilor din partea frumoasei eroine Eva van Druysen, cu un prenume emblematic (Eva = Viaţă), poate să dea de înţeles că romancierul Gustav Meyrink vrea să unească în această femeie toate aspectele eternului feminin: enigmă, intuiţie genială, ataşament, tandreţe, curaj, autojertfire, maternitate.
Salvatorul Evei este tot aceeaşi persoană cu răpitorul ei de pe podul, unde şi-ar fi putut pierde cunoştinţa sau ar fi putut ajunge într-un azil: Usibepu, şamanul ucigaş, care a acţionat mereu hipnotizat de puterea Feţei Verzi, ucigându-l pe acel cizmar numai pentru a avea destui bani ca s-o îngrijească şi s-o vindece, cu leacuri aduse de el din Africa pe fascinanta femeie blondă Eva van Druysen, în pericol să înebunească definitiv, chiar să şi moară. Gustav Meyrink aşează în prim-planul acestui roman anumite deziderate ale umanităţii, astăzi aproape uitate de majoritatea oamenilor pretinşi “civilizaţi”: credinţa nestrămutată, toleranţa, nediscriminarea de niciun tip, cinstea, filantropia, credincioşia între bărbat şi femeie. În toate cele paisprezece capitole ale romanului “Faţa verde” personajele se pierd unul de altul pentru a se regăsi radical schimbaţi. Etapele ritualului erotic dintre Hauberisser şi Eva van Druysen sunt puţine (sunt arse imediat), durând numai câteva ore – din prima zi a întâlnirii lor, apoi din ziua fericitei lor regăsiri.
Foarte bine documentat în privinţa tâlcuirii talmudice, personajul cel mai pitoresc al romanului, nebunul-înţelept Lazarus Eidotter, care luase asupra sa, ca Simon din Cirenaica pe drumul Golgotei, vinovăţia negrului Usibepu în care intrase spiritul strămoşesc (câteodată ucigaş) al Feţei Verzi, spusese chiar la ritualul din odaia cizmarului Klinkherbork: “ – Lasă-mă şi pe mine să vorbesc, Swammerdam!, strigă Lazarus Eidotter, incisiv. Sunt convins că voi cunoaşteţi Cabala. Dar şi eu cunosc Cabala. « La început, era Cuvântul » este o traducere greşită. « Bereschith » înseamnă « fiinţa inteligentă », nu « la început ». În raport cu ce, « la început » ?” Swammerdam nu-l contrazice, însă adaugă faptul că nici « la început » nu este o traducere greşită, ci incompletă. Cunoscutul aforism apare şi ca verset prim(ordial) al “Evangheliei lui Ioan”. Gustav Meyrink, autorul acestui roman, parcă ar face un semn amical cu un ochi, către publicul său, vrând să arate că până şi umila credinţă a zulusului Usibepu în zeul Faţa Verde (“fiinţa inteligentă”), în entitatea iubitoare primară din care s-a făcut lumea, exact ca în mitul lui Parusha din “Upanishadele” hinduse merită pusă la acelaşi nivel de cinstire cu monoteismul mozaic, islamic şi, bineînţeles, cu acela al Iubirii treimice absolute.
Ritualul de înmormântare egiptean şi o apocalipsă – în care adevăratei zeiţe Isis i se conferă drept de judecată – încheie fulminant ca deznodământ şi “Concluzie” romanul “Faţa verde”, oraşul Amsterdam fiind şters de pe faţa pământului prin apariţia invaziilor de lăcuste, furnici, şoareci, prin revărsearea oceanului peste diguri şi tornadele devastatoare. Reîntâlnirea dintre Hauberisser şi frumoasa Eva van Druysen are loc în casa cumpărată de inginer, de la marginea Amsterdamului (construită la adăpostul unui tumul), în apropierea căreia este pomul vieţii. Acest pom este un măr care va rămâne veşnic înflorit, chiar şi după pustiitoarele cataclisme ale Zilei de Apoi, care se încheie totuşi cu un heepy end: după ce în sufletul lui Hauberisser avusese loc, printr-o îndelungă suferinţă, “inversarea luminilor” (provocată chiar de evreul rătăcitor, Chidher-cel-Verde, când o pierduse pe aleasa vieţii sale, Eva şi voise să-şi scoată ochii precum Oedip), el rămâne printre puţinii supravieţuitori ai devastării apocaliptice. Casa lui se transformă într-un măreţ templu egiptean. Chidher-cel-Verde este chiar arborele vieţii, acel măr înflorit de pe câmpul din faţa casei devenită templu al aleşilor Împărăţiei celei noi. Întrepătrunderea lumii vechi cu cea veşnică este prezentată atât prin estetica barocă a lui Gracian Baltazar (din romanul “Criticon”), cât şi prin parodizarea, şarja avangardei, asistând la derularea cu repeziciune a unor tablouri şi imagini plastice, în genul alegoriei suprarealiste a lui Salvador Dalí.

---

Distribuie pe facebook