Fiori di campo. Flori din mine. Sume. Denii. Addenda la o melodie de jazz orchestral - Dragoş Vişan Adăugat în 20 august 2010, la 20:59 | 146 afișări / 116 vizitatori

Trandafir

Tra(IA)n. DA. Fir rupt de realitate. IADA cheală a politicii româneşti.

Astromelia

Mierea astrelor. Stea mai bună, ASTRA melior (mieilor). Fondată 1861. Desfundată de Gigel Bequali şi reînfundată. Pe la Pipera se cultivă bine cu căcărează de la oi.

Gerbere

Bere-n ger. Să-l vedem pe Béranger cu Bergenbier! Eugen Ionescu rămas singur în gerul rinocerilor.

Tuberoza

Cine n-ascultă You Tube, roza vânturilor muzicii actuale şi din toate vremurile?

Dalia

Da… Lia Manoliu s-a construit pe terenul dat de către Regina Elisabeta (Carmen Silva) nevăzătorilor români. De aceea fotbalul românesc e călcat în picioare. Nu s-au învrednicit afaceriştii şi Gigel Bequali decât să râvnească la pământul Asociaţiei de Nevăzători din Bucureşti. Gigel Bequali şi-a văzut de valize, însă ceilalţi au dat atacul: să mai ia două treimi şi din pământul lor, ca să pună fundaţie enormă pentru un hotel gigant Casa Oamenilor de Afaceri, chiar pe terenul de fotbal al liceului Regina Elisabeta! Cel care a semnat nelegiuirea în 2008 este membrul unui partid fantomă nou creat, Neculaion Ţanu, primarul sectorului 2.

Iasomii

Mii de Yassou din partea fraţilor greci! Să nu ne pupe şi… ţânţarii lor.

Panseluţe

El nu, Uţelee gândesc în franceză – elles pensent – El(en)uţele. Au la ce se gândi? Nu, când El are > Ele sunt. El n-are > Ele nu sunt!

Maci

– Much, very much. Mi-a plăcut, mă, aci! În unitatea voastră militară ospitalieră aş veni mereu…
- Să trăiţi, domnule locotenent colonel!
- Să mai vin şi mâine, soldaţi?
- No! We beg you! Very mach...

Margareta

Floarea-soarelui Mihai I de Hohenzollern. Ori a Apusului de soare, Viforului şi Luceafărului de băiat ce n-a mai venit…

Gura leului

Se deschide-n iunie şi ne-nchide pofta de-a mai privi facturi la căldură... toamna târziu.

Levănţică

Leva, ţăţico, leva şi lovelele noastre-s pe ducă!

Violete de Parma?

Viol, iete-n palmă! Mâncaţi-aş, fereşte-te fată, cum să visezi la el?!

Crizantemă

Criza-n temă şi variaţiuni. Crazy! Crazy! Crazy Loop! The Word is very, very crazy.

Orhidee

Or hi, de ce nu? Da nu cred. Cum să ne mănânce şi florile ? Ne mânâncă şi câinii ăştia de la putere, şi puricii de sărăcie lucie, dar cum să fie flori carnivore la noi, în pieţe? Atâta ne-ar mai trebui!

Ochiul boului

()–()-()---KKKkkk! Boys, boys, boys!

Flori din mine. Flori de mine crescute, pe etajere, prin balcoanele blocurilor, unde vreţi şi unde nu vreţi. Florile florăreselor. Florile răului cântat de Baudelaire şi dezavuat în majoritate copleşitoare de români. În mine sunt flori. Rupte, sparte, puse pe tarabe în consignaţii, buticuri, de cumpărat pentru că iau ochii. Flori de mine produse şi-n laborator. Că se poate falsifica orice astăzi.
Flori, multe flori de gheaţă pe spinare. Flori de gheaţă în nădragi la iarnă. Flori şi fiori di campo, di selenzio stampa…






http://www.youtube.com/watch?v=dEtpJ5G40j0






Reieau şirul

Am avut un lanţ de vise, căutându-mi identitatea pierdută.
Mai întâi parcă n-aş fi terminat studiile preuniversitare. Eram încă în oraşul Tulcea. Dar nu seamănă prea mult zona lacului Ciuperca, unde-i blocul copilăriei mele, cu cea a rătăcirii mele în neştire prin vis. Malul lacului era povârniş abrupt de deal, pe când malul real al Ciupercii este la nivelul Dunării. Plecam spre Liceul Naval cu nişte prieteni necunoscuţi. Zona era cea a autobuzului 1, ducea spre capătul de la combinat şi Liceul Naval ”Anghel Saligny”. Trebuia să mă strecor şi pe sub un gard. Erau grupuri agresive de “ciudaţi”. Ne răfuiam prin nişte râpi cu ciudaţii care parcă făceau şi incantaţii magice.
Alteori nu absolvisem liceul meu, “Spiru C. Haret”, pe care-l făceam pentru a doua oară, după vârsta de douăzeci de ani. Motivul repetării cursurilor liceale – bunul meu plac... Ştiu că nu reuşeam în vis să ajung pe la ore. Săptămâni la rând întârziam, veneam pe la ultimele ore, poate la cele mai neimportante. Iar eu nu prea avusesem deloc absenţe în liceu. Ajungeam pe la germană, chimie – adică la ceea ce nu prea aveam niciodată chef să învăţ. (Aceasta înseamnă că în somn, în inconştient se contorizează nereuşitele, inaptitudinile. Ele se întorc precum bumerangul: ne pocnesc iar în cap, după ce le trimiseserăm pe pustii... Ne asaltează, ne pun iarăşi noduri în gât.)
Alteori aveam funcţia de profesor peste tot, în oraşul natal sau în judeţ. Ştiu că mă comportam foarte circumspect, chiar faţă de aspectele birocratice. Predasem la un liceu alimentar (unde n-am fost titular deloc). Elevii mă îndrăgeau. Ştiu că îi luasem aproape de la zero. Clase grele – cum li se dau celor de-abia veniţi. Semnam condica prin cancelarie,... când aflu că nu mai sunt mutat, că trebuie să mă duc la fostul liceu pedagogic, unde de fapt şi azi este şcoala 4 (acolo chiar am făcut clasa întâi, între anii 1981-1982). În drum spre noul serviciu, treceam printr-o Tulce de nerecunoscut, cu aspect de oraş montan, cu clădiri vechi săseşti, în care stăteau acum oameni primitivi, unii cu măşti de animale, alţii cântând şi jucând precum lipovenii. Ajungeam cu greu unde mi se spusese că trebuie să predau, la un liceu pedagogic de lângă cimitir, pe strada Eternităţii, dar... brusc, nu mai exista nicio clădire, iar locatarii unor blocuri îmi explicau că n-a mai fost de când eram eu mic acolo un astfel de liceu. Atunci, iar drumuri pe la Palatul Elevilor, împărţirea catedrei mele în două, la un alt liceu tehnic... Mă întreb dacă în Tulcea părăsită definitiv de mine acum patru ani mă voi întoarce mereu, de căte ori visez, chiar şi cu alte profesii sau ocupaţii decât cele avute până în prezent!


Ce-mi memorează discheta mintală după somn?

Incredibil, visez că sunt taică-miu, Ianis. Aşa c-o să prezint la persoana întâi ce trăieşte în visul meu taică-miu, pe când n-are încă niciun copil din cei trei...
IATĂ!
Ceva despre cum n-aş putea avea urmaşi, ca bărbat.
Loc în care suntem adunaţi ca într-un sejur la mare studenţi. Eu trebuie să locuiesc pe undeva, da, într-o cameră de vilă, sau nu, este chiar de hotel. Condiţii ca de cămin, cu paturi de campanie. O fi imediat după venirea lui Nicolae Ceauşescu, prim-secretar al PCR, în vizită şi control prin Grozăveşti. Pleacă nea Nicu. Rămân micile spăgi.
Discuţii despre rambursări, împrumuturi de bani între noi – bineînţeles după cheltuielile ivite pe drum. Rămân mai falit decât credeam. Mă duc spre o clădire joasă, precum o cazemată, dintr-un parc, să îmi fac nevoile. Dar pot să mă vadă cu picioarele ieşindu-mi de după zid, ca şi la cap printr-o fantă a zidului, nişte viitoare vecine. Ele nu se mai plimbă printre băncile parcului. Eu le văd ca dintr-un demisol, aşezat ca un roman într-o termă. Cred că mă fixează, dar tot la fel de exact este că nu vor să mă vadă. Îşi mângâie una un umăr. Alta îşi masează puţin sânul. Ştiu, nici ele nu se văd pe ele deloc, sunt şi ele în visul lor.
Înainte de a coborî acolo, parcă în “turnul” subteran de observaţie, precum un cerşetor redând viaţă ruinelor Curţii-Vechi, un om având părul arămiu din născare căutase să mă amăgească. Cu o voce candidă. Auzi la el, neobrăzatul! Puaf, cum te poţi alege cu infecţii sau sida... Era paznicul termelor, se pare.
Ultima secvenţă a visului începe prin schimbarea bruscă a cadrului. Stau în camera mea. Spăl ceva. Peste geam se uită cineva. Spăl ceva metalic, ca o placă de inox, cu găuri lungi precum răzătoarea – dar aduce şi cu grila metalică din cuptor. Nu-i mai mare de 40 cm, în lung şi-n lat. Femeia de pe hol sau terasă vorbeşte cu prietena ei la telefon. Am şi eu, măi, telefon, pentru că, deodată, văd mânerul şi în mâna mea dreaptă... Parcă nu se putea atunci, în 1967, asculta convorbiri din altă cameră. Din discuţie aflu că eu aş fi partenerul ei. Mă simt partenerul ei, cu adevărat. Ştiu că spăl la robinet un instrument al fecundităţii. Răzătoarea. Nu grila din cuptor. Mă tai la deget. Iar ea, iubită, nevastă, dă explicaţii cam aşa : pentru că al meu nu se uită când mă pătrunde la televizor, voi rămâne grea. Da, mă uit şi fac repetat greşeala de-a nu lăsa răzătoarea din mâini. Şi i-ar mă tai, mai adânc. Parc-aş fi Frumoasa din pădure adormită. Şi adorm. Parcă i-aş vedea faţa; ba nu, nu-i văd nimic, îi presimt dorinţa.
Şi ea parcă nu-i o fantoşă. Incredibil, visul, brusc, mă marchează. Şi mă scol, hotărât să încep o lungă povestire intitulată:


Cetăţenia răului pur şi combaterea răului

Un du-te vino de personaje ale vieţii mele. Explicaţia răului dobândit nu se face niciodată dând vina pe răul congenital. Molozul oraşelor. Fumul împrăştiat al industriei apuse. Patimi vechi. Urmărirea unor scopuri de mult banalizate. Şi eu?
Lung, lung, lung mă destram...

Nu, mă întrerup. Vreau să aflu ce era cu obiectul ăla metalic pe care-l spălam la robinet. O amuletă ? Un grilaj ca de X şi 0 – simbol al momentelor de răscruce ? Să mă fi robotizat? Am devenit Cyborg?
L-am aşezat şters bine. Într-un suport mai mare. De lângă robinet. Dar robinetul, însemna că ar fi... ?
Gata, simbolistica lor se lămureşte acum, după voia mea, căci sunt treaz după atâta scris. Sau, dimpotrivă – cine m-o crede?!...
Aparatul reproducător masculin are nevoie de un robinet. Da – repet – ro-bi-net. El se descarcă de tot foarte intermitent în cel feminin. Stimulentul robinetului nu este o sucire a degetelor, cum am crede. Ci vizualizarea clară a apei – a dragostei care-l parcurge, care-l face procreator. Altfel nu se poate. Grila aceea mică este metalică, nu? Trebuie spălată bine cu buretele, cu Fairy, ca să nu se strecoare ceva din viitoarea cetăţenie a răului pur.

M-a înţeles cineva până în această clipă? Nu. E greu, greu să speli şi în faţa ochilor să vezi inoxul. Iei la mână, din apa-gheaţă orice pată întunecată. Trebuie dat repede. Dar există pete intrate prin metal ca în unele cuţite pe care te bazai mult că nu se vor cocli.



Prin ce clipe de coşmar mai trecea şi taică-miu, Ianis, prin 1967, înainte să-l conceapă pe fratele meu!

---

Distribuie pe facebook