"Fresca pseudoerotică" a romancierului Lorin Calomfirescu- Dragoş Vişan Adăugat în 08 februarie 2010, la 15:33 | 175 afișări / 169 vizitatori |
Treptat, din peisajul epicii româneşti a dispărut romanul-frescă, care are sorginte realistă şi autenticistă şi la Sorin Titel, Marin Preda, Fănuş Neagu, Mircea Ciobanu, Mircea Nedelciu, Doina Ruşti, Filip Florian. În schimb, elementul erotic şi-a amplificat, până către limita insuportabilului, înmuguririle dar şi degenerescenţele – prin Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Crăciun, Dora Pavel, Tudor Lavric, Mitoş Micleuşeanu şi alţii. Volumul de proză "Erotoscrieri aparenete (frescă pseudoerotică)", semnat de Lorin Calomfirescu în 2009 se încheie cu mesajul agapei-toastări a faptelor narate, care pune la îndoială factura realist-veristă din “scrierile” erotice: “Steinhardt arăta că nu dreptatea este apanajul creştinismului, ci iubirea. Să ne lăsăm, aşadar, călăuziţi de iubire, în toate accepţiunile pozitive ale termenului, ca de singura noastră realitate dreaptă!” [1]
Lorin Calomfirescu, printr-o proză scurtă (însă nesimplificată prin stereotipia erosului ca la Mircea Cărtărescu în "De ce iubim femeile") intenţionează să aducă la acelaşi numitor, atât fresca socială însoţită de analiza psihologică cât şi dimensiunea iubirii carnale şi (a/i)morale dintre bărbaţii şi femeile intelectuale în literatura contemporană. Douăsprezece story, nuvele, microromane intră în competiţia livrării unor stări a beţiei simţurilor şi apoi a analizării la rece – pe care mi-ar plăcea s-o denumesc efect criogenic (ca spasmele nazale, după mirosirea calomfirului). După lecturarea celor douăsprezece “crioterapii” – una fiind intitulată în mod programatic “În căutarea iubirii” – cititorul nici nu observă când autorul îi va inocula noi conduite şi perceperi existenţiale. Dacă depistează la timp intruziunea sacrului şi-a “artei tantrice”, cu sâmbure de filosofie aplicată prin intermedierea acestor “...scrieri aparente” pentru reglarea propriilor funcţii fiziologice, e semn că relaţia narator omniscient – cititor se personalizează. Dacă nu, va refuza tranşant să ducă lectura până la capăt. Or, dacă n-o duce, îl priveşte. Măcar a încercat şi-a reacţionat. Altfel spus, "Erotoscrieri aparente" se constituie, ca scriitură hedonist-masochistă, într-o carte-experiment, care pune întrebări, nedând şansa răspunsului direct. De ce “...aparente?” Pentru că n-au sfârşit. Dilema şi criza personajelor continuă.
Atât în “Predoslovia” cât şi în epilogul-povestire ale acestei cărţi de Lorin Calomfirescu, se demistifică erotismul, acel love story cinematografic, teatral, epic, liricoid, din tabloide sau din terapiile bioenergeticienilor. Există în carte multe trimiteri intertextuale din Boccaccio, Henry Michaux, I.L. Caragiale şi alţi scriitori – care dezmint impresia că limbajul ar fi prea licenţios. Factura meditativă a erotoscrierii ne aminteşte foarte mult de jurnalele şi eseurile lui Nicolae Steinhardt, "Caietele" lui E. Cioran sau ale “ultimului” Eugen Ionescu, care mărturiseşte în interviul "A rupe tăcerea" : “Scrisul… senzaţia unică pe care o ai atunci când înnegreşti hârtia: amestec de plăcere şi teamă. Uimirea că exişti şi că poţi să o spui. Nu e un exerciţiu de stil, este o naştere între nimic şi ceva. Să scrii înseamnă să ai conştiinţa acută că lumea e în acelaşi timp infern şi miracol. […] Am spus că literatura este un lucru superficial, minor, mediocru. Şi totuşi scriu, e paradoxul meu. Scriu liber să exprim nimicul. Cărţile rămân ca nişte obiecte, ceea ce ne salvează de groaza neantului. […] Aş putea să vă citez autori importanţi pentru mine, oameni pe care îi admir. Dar « fiinţele » care exercită asupra mea cea mai profundă influenţă sunt arhetipurile.” [2]
Căutarea vagantă a perechii arhetipale şi a aventurii din erotoscrieri presupune, bineînţeles, nereuşite, erori, confuzii multiple. Dacă s-ar schimba nivelul cultural sau profesional, gradul avansat de civilizaţie, personajele cu sex appel sau comportament scandalos ale acestei cărţi n-ar fi altele decât cele din "Nuvelele exemplare" ale lui Miguel de Cervantes. Este vorba de-un experiment de-a dreptul original pentru Lorin Calomfirescu; acela de-a parafraza în story ecranizabile genul Romance condimentat cu ceva thriller, reilustrând, cu metode inedite şi migăloase, suite întregi de escapade amoroase, capcane ale destinului, qui-pro-quo-uri, lovituri de teatru, nu doar erotoscriitura concisă a celui dintâi scriitor, Cervantes – modern şi totodată baroc, realist cu toate că-i suprarealist – care a generat competiţia de azi pentru o distincţie internaţională mult râvnită: premiul literar “Cervantes”. Persoane obişnuite îşi duc singure crucea nefericirii lor în dragoste ori se aruncă fără teamă în valurile ei: măturătoarea intelectuală din “O persoană fără poveste”, funcţionara punctuală şi prea comună (“Trimisul Domnului”), soţia de procuror Violeta (“Suspecţii”), Laura şi colegul ei, absolvenţi ai Academiei de Poliţie (“Detaşat pe litoral”), cercetătoarea de institut Catrina şi medicul Emil (“Convertirea”), preotul Aurel, fosta lui soţie învăţătoare, Rozalia şi Valentina –Pithya (“Preot Don Juan”) etc. La un moment dat, ceva îi face să se vadă şi dincolo de aparenţe, de zbuciumul larvar al societăţii “postindustriale”, ca inşi în ipostaze demitizate la tot pasul – după cum afirmă un filosof al postmodernităţii, François Lyotard. Lorin Calomfirescu foloseşte atât în nuvela “Convertirea”, dar mai ales în aşa-zisul roman al Laurei, “Seducţie şi oportunism”, alegoria transformării în fluture a simplei omizi, sau arderea fluturelui de flacăra Erosului. Pentru a-l portretiza pe medicinistul Emil, reîntâlnit după mult timp de Catrina, autoarea face ca el să apară acesteia, brusc, alt individ. A doua oară, în “Seducţie şi oportunism”, alegoria barocă este răsturnată; ca să i se deconspire perfidia, răceala, impostura în dragoste ale Laurei – “o tânără textualizată precum viermele de mătase în gogoaşa sa pentru a deveni fluture”[3]. Şi în “Convertirea” perceperea necunoscutului Eros este deseori înşelătoare: “simţea o nevoie din ce în ce mai mare de a continua sau de a relua « procesul », în căutarea împlinirii amoroase, care, chiar când avea loc orgasmul, nu apărea, aşa cum trăia cândva doar în simpla prezenţă a lui Emil” [4]. Iubirea Catrinei faţă de Emil este iniţial prea captivantă ca s-o intereseze şi viitorul. Nu poate schimba nimic, nici pentru băiatul său, Gabi, suportând stoic obstacolele puse în calea împlinirii dragostei de către soţul “încornorat”, Claudiu, care o ameninţă cu moartea dacă ar divorţa. Într-o singură noapte, la o petrecere, doctorul Emil conştientizează marile sale dezamăgiri, precum şi slăbiciunea sa. Din cauza revenirii orgoliului său profesional se mustră că pierde vremea aşteptând-o pe Catrina să divorţeze. Îşi compară cariera modestă cu succesul colegilor de breaslă, hotărând să n-o mai întâlnească pe Catrina. În final, stadiul zborului de fluture, al primei iubiri e încheiat. Ea rămâne singură, să-l îngrijească pe soţ, ajuns paralitic – pe care nu se mai răzbună, simţind “convertirea” iubirii. I se autoregenerează firele gogoaşei iubirii, din toate simtomele urii nelăsate să crească în ea.
Dimpotrivă, fluturele mătăsii Laura din “Seducţie şi oportunism” îşi distruge gogoaşa şi îşi va decolora periodic aripile. Procesul de mutilare a sufletului ei debutează încă din anii liceului, când îşi pretinde înapoi, prin şantaj, în faţa unui bogat politician “onoarea” pătată de către fiul acestuia, pe bancheta maşinii. Văzând cât de uşor este, după un timp ea se mărită cu un viitor preot, însă se fereşte să aibă copii cu acesta, până termină şi ea facultatea de Teologie. Adunând bani ca să se trateze pentru infertilitate, ea îl va cunoaşte pe un doctor ginecolog. Între cei doi protagonişti, Laura şi “doctorul” se instalează o relaţie de parteneriat: în sex, afaceri, terapie psihică. Pregătirea hipnotică pe care amantul doctor i-o dă Laurei seamănă foarte mult cu acel experiment zvonistic, extrem de sadic exersat prin Carolina de către doctorul O. Rank din romanul "Martorii" de Mircea Ciobanu: “ – Este minciuna un mod de comunicare reprobabil? – îşi începea O. Rank unul din studiile sale de tinereţe.” [5] Suplinid ore la o şcoală, ca profesoară de religie, Laura îşi ascunde printr-o prestaţie de-a dreptul lamentabilă ocupaţiile secrete, fiind o escroacă protejată chiar de amant. Ca patroană, într-un nou oraş, îşi nedreptăţeşte subalternii, nu plăteşte alte agenţii care-i furnizează material pentru o firmă fantomă a ei, numită “business club”. Doctorul o apără să nu fie dată pe mâna poliţiei, după ce o îndrumase să divorţeze rapid de preot. O scenă cu un qui-pro-quo (farsă a farsei) este metoda diabolică inventată chiar de partenerul ei ca s-o scoată din fire: o face să aibă copil cu el fără ca ea să-şi dea seama, apoi o aruncă în braţele a doi bărbaţi naivi, care o vor crede că-i făcuse taţi. O învaţă mai întâi cum să devină “ispita” unui înalt prelat, care va crede că o lasă însărcinată. Apoi, acesta îi găseşte soţul perfect, de-o naivitate proverbială. Băieţelul Laurei va avea de toate, numai sănătate nu; până ce minciuna iese la iveală: la nişte analize paterne, atât prelatul cât şi soţul se conving de faptul că nu puteau fi ei taţii. Nici medicul ginecolog al Laurei, fiind plecat în China pentru a descoperi noi tratamente, nu-şi recunoaşte copilul. Ştie să-şi falsifice analizele, nevrând să-şi ia răspunderi de părinte. Toate încercările de îmbogăţire ale Laurei se soldează cu un faliment al propriei conştiinţe de om. Nu-i rămâne în final decât să se prostitueze ca să-şi crească fiul bolnav.
“Doamna Petrache” constituie, în pofida titlului, un Bildungsroman despre angajatul unui institut de cercetări. Protagonistul-narator, absolvent universitar cu o mapă întreagă de brevete, este de-o modestie care-l face vulnerabil în faţa celor doi şefi ai săi, directorul şi doamna Petrache – nişte oameni semidocţi, răuvoitori. Această amplă nuvelă-parabolă arată cum o carieră strălucită poate să intre în linie descendentă, din cauza intrigilor puse la cale chiar de către superiorul direct dintr-o instituţie. Falsul intelectual, impostura, nepotismul, tirania faţă de angajaţi o face pe venerabila doamnă Petrache (un Agamiţă Dandanache sau Vasilescu Lumânărarul în rochie şi-n fard) să îi epuizeze forţele noului ei angajat, care îşi povesteşte dramaticele strădanii de-a întocmi proiecte, de-a preda o mulţime de documente, pe care nu le poate apoi revendica prin proprie semnătură. Şefa acestui cercetător cunoscut şi peste hotare îşi însuseşte de facto meritele lui. În punctul culminant – lovitură de teatru: pentru un proiect internaţional la care acesta lucrase şase-opt ore peste program, doamna Petrache îl felicită la şedinţă pe-un alt angajat de-al ei, care nu protestează deloc din cauza favoritismului şi nepotismului. Plecând să se reculeagă la munte, după ce-şi vărsase la propriu (nu şi la figurat) fierea în chiuveta de la serviciu, eroul “Doamnei Petrache” va fi sfătuit de către o maică stareţă clarvăzătoare să mai suporte şi alte şicanări pentru că ajunsese să nu-şi ierte lui însuşi greşelile comise de şefa sa: “ – Să nu conteneşti niciodată să ai încredere în Dumnezeu! Persoana care ţi-a provocat atâta suferinţă, spune mereu un mare adevăr: Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Chiar dacă ea nu este convinsă de adevărul acestor cuvinte, şi se poartă după principiul Divide et impera!, dar şi luând cu lăcomie de la toţi de toate, profitând de toţi şi de toate, ai milă de ea ca de aproapele tău! Sufletul ei nu se bucură de iubire, nici nu poate da şi nici primi acest har ceresc, iar comportamentul ei e consecinţa acestei mutilări. Face şi gesturi bune, dar cu gesturi rele, şi acesta e un mare păcat, de care trebuie s-o compătimeşti. N-are copii şi nici prieteni, e captiva unui cerc vicios în care a intrat fără să-şi dea seama, crede că prin minciună doar îşi poate apropia semenii şi căpăta respect. Ai făcut cu dăruire tot, iar lucrul acesta va fi răsplătit, însă ai comis păcatul de a te îndoi de Dumnezeu. Iart-o pe ea, dar mai ales iartă-te pe tine, ca să te poţi bucura de sănătate şi de împlinire. Propria iertare e capitală, nu uita!” [6]
O altă secvenţă a cărţii Erotoscrieri aparente a lui Lorin Calomfirescu este şi nuvela “Marina” – o rescriere la modul nimfoman a destinului doamnei Petrache, şefa care îşi ucidea profesional angajatul. Acum o altă şefă tot de vreo patruzeci şi cinci de ani şi la fel de ştearsă la chip, Marina, îl ucide “profesionist”, într-o pânză (moira) a seducţiei sabatice pe angajatul cel nou (căsătorit). Soţiei sale îi dă telefoane ca să-i transmită cucerirea. În acest scop foloseşte pe cea mai fidelă prietenă a ei, Amelia – foarte pricepută şi în vrăji care să îndepărteze mijloacele apotropaice ale bărbatului, ce nu va mai scăpa din capcană. Îl va face să divorţeze. Până la urmă, halucinaţiile şi acest război psihotronic-pseudoerotic va face victima să cedeze, ajungând în casa şi-n braţele şefei nimfomane. Decapitat, devorat şi gustat sexual de către păianjenul-femelă Marina, acest tânăr angajat este apoi eliberat. Nu-i va mai stârni niciun interes. Abia la sfârşit, el se va simţi inutil, rămânând mofluz, amintindu-şi acea “fericire” despre care şefa îi cobise să aibă parte la cununie: “După ceremonial, evit să privesc în direcţia în care se afla ea, de teamă ca polemica din mintea mea să nu se concretizeze. E deja în faţa mea. Mă felicită, însă nu în stilul tradiţional, ci îmi urează pur şi simplu să fiu fericit!... Îmi dă apoi un mic dar într-o cutiuţă cât o felicitare, şi îmi face o nouă urare-avertisment – să nu-mi irosesc toată energia distrându-mă pentru că... (şi mă aşteptam să spună că este nevoie de mine la serviciu!) s-a constatat că cei mai mulţi bărbaţi regretă euforia de la nuntă!... Vorbeşte abia şoptit, clipind cu subînţeles... Parcă vrea să mă descurajeze. Mă trec fiori ca şi când aş fi fost diagnosticat cu o boală incurabilă... Chiar asudez...” [7] Marina (pe care o cheamă de fapt Maria Z. = simili-mariaj), este omul locului, tipul stăpânului demonic, şefă iresponsabilă peste o instituţie pe care o transformase încetul cu încetul în hanul lui Mânjoală, conform replicii unui coleg al protagonistului, care i-o descrie astfel în final:
“ – Credeai că te poţi apropia de Cruella?!?... Nimeni nu poate... De aceea e... Cruella! Hai, nu fi trist, acum eşti unul de-al nostru. Te-am recunoscut abia acum, în momentul în care ţi-a dispărut entuziasmul pe care îl afişai la intrare. Toţi am trecut prin asta. Într-o zi vom fi izbăviţi şi de ea şi de vrăjitoarea aia de Amelia, pe care nu o privim niciodată în ochi de teamă şi faţă de care apelăm cu toţii la mijloace apotropaice!” [8]
Stereotipiile limbajului folosit în “Preot Don Juan” sunt la început cele ale unei hagiografii întoarse pe dos, cititorii fiind induşi în eroare de nişte aşteptări ale izbucnirii virilităţii protagonistului. Însă acestea nu se materializează în acţiunea microromanului vieţii erotice a lui Aurel. Porecla şi-o căpătase ca profesor de religie. După divorţul de prima sa soţie, o femeie devotată însă şi mânioasă, el va fi păcălit de farsa celei mai urâte dintre elevele sale, Valentina, pe care o consiliază neştiind de pariul făcut de aceasta cu toate colegile ei, că-l va seduce pe “profu’ de religie”. Soţia nu-l crede naiv. Precum Ştefan Gheorgidiu din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", şi Aurel îi va da “tot trecutul” – apartament, maşină, copii primei sale soţii, hotărând să se călugărească. Ţintind fericirea, nu neapărat o carieră de ascensiune monahală, el o va întâlni într-o clipă de graţie pe Rozalia, o tânără de famile bună cu care va avea o căsnicie mult mai bună ca înainte, şi pe plan intelectual, dar şi ca împlinire trupească. Nici efortul ultim al fostei soţii, învăţătoarea temută şi de proprii ei elevi, de a-l reclama ierarhului locului nu dă rezultate. Apariţia enigmaticei Valentine – ce devenise prezicătoare de mahala – este puţin grotescă în finalul prea feeric.
Genul Romance, precum şi acela al comediei bufe poate fi revendicat de alte story. În Romance putem include “O persoană fără poveste”, “Dumitra Gherghina şi Gherghina Dumitra” şi “În căutarea iubirii”, pe când celelalte trei proze scurte sunt construite precum teatrul de revistă, cu accentul pus mai mult pe limbaj incestuos. Mai puţină acţiune, artă portretistică, perspectivă naratorială, structurare narativă. Dar cel mai mult farmec estetic, cea mai rece atmosferă ideatică (crioterapie, pseudoerotică) din ele se degajă. Cele trei farse comice ale "Erotoscrierilor aparente" scrise de Lorin Calomfirescu sunt: “Trimisul Domnului”, “Suspecţii” şi “Detaşat pe litoral”. Prima schiţă este despre întâlnirea cu medicul negru (“omul negru” – apariţia fulger sau în-carnarea de abanos în viaţa eroinei), salvatorul “onoarei” de funcţionară care se făcuse de râs, fiindcă apăruse la lucru îmbrăcată doar în “furou dantelat”. A doua schiţă pamfletul destrăbălării cu un călugăr, despre filarea escapadelor unei neveste de procuror necorupt. Ofiţerii vechii Securităţi pot fi denumiţi Intruşii spectacolului ad-hoc de Big Brother, dacă protagoniştii filmaţi devin “Suspecţii” trădării de stat, pe timpul lui Ceauşescu. Întocmirea dosarului lor se izbeşte însă de lipsa probelor în instanţă. (Ca mijloc coercitiv, de a-l şantaja şi umili pe soţ, dovezile infidelităţii sunt însă destul de concludente, în ciuda faptului că fuseseră filmate prost, cu sonorul foarte estompat). A treia schiţă este şi mai amuzantă, pentru că în ea se descrie prima zi de serviciu a unui ofiţer de poliţie – epuizat de “solicitările” intempestive în folosul comunităţii, care continuă priapic, la nesfârşit, peste program.
Fresca pseudoerotică a lui Lorin Calomfirescu poate fi lecturată ca un mozaic-puzzle-serial de scenarii şi de înscenări ale iubirii în viaţa oricărei categorii de oameni ori la orice loc de muncă. Căutarea fericirii sufleteşti de către personaje contrastează mult faţă de farsa bolgiilor unui Eros paroxistic.
NOTE:
1. L. Calomfirescu, Erotoscrieri aparente (frescă pseudoerotică), Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, p. 186;
2. E. Ionesco, A rupe tăcerea (convorbiri cu André Coutin), Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 16-17;
3. L. Calomfirescu, op. cit., p. 51;
4. Ibidem, p. 104;
5. M. Ciobanu, Martorii. Epistole. Tăietorul de lemne, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 123, continuând: “Mint şi, pentru scurt timp, minciuna mi-e scut sau, dacă vreţi, culoarea ce mă ascunde în ambianţa mântuitoare a decorului; mint şi-mi câştig pâinea zilei ori îmi salvez de la moarte aproapele: astfel au minţit şi sfinţii. Dacă etica nu ne-a făcut nici mai buni, nici mai răi, dacă şirul întreg al conceptelor (invulnerabile, s-ar fi zis, în oricare altă direcţie a gândirii speculative) şi-a găsit moartea în sânul ei [...] este pentru că, de la întemeiere, minciuna a fost pusă sub interdicţie.”;
6. L. Calomfirescu, op. cit., p. 180;
7. Ibidem, p. 126.
Distribuie pe facebook
