“Golemul” lui Gustav Meyrink ce înseamnă? Viziune la metamorfozarea lui Pernath - Dragoş Vişan Adăugat în 20 ianuarie 2010, la 12:49 | 185 afișări / 171 vizitatori

Niciun alt roman din literatura secolului al XX-lea nu este construit mai bine ca o enigmă ontologică şi social-culturală ce traversează istoria pragheză şi central-europeană decât acest “Der Golem” (Kurt Wolff Verlag, Leipzig, 1915) al lui Gustav Meyrink. Ficţiune sau adevăr? Luciditate sau transă hipnotică?
Traducerea cărţii “Golem” în limba română, făcută de către Gina Argintescu-Amza şi dată tiparului abia în 1989 la Cartea Românească, se petrece chiar în mijlocul fenomenelor eliberatoare pentru Europa: răspândirea planului reformisto-retroimperialist rusesc Perestroika, prăbuşirea zidului Berlinului (noiembrie 1989) şi revolta populară anticomunistă din România (16-22 decembrie 1989). “Golem”, la origine o invenţie din litere, formule magice şi piatră, nu-i o sugestionare în masă, ci mai degrabă seamănă cu o splendidă autosugestie indusă (în subsidiar către public) de către autorul G. Meyrink, ce se identifică pe sine cu personajul-narator. Însă şi invers, printr-un posibil feed-back, acest protagonist al romanului fantastic, smeritul “maestru Pernath” (cititorul ideal, fidel al semnelor “cărţii”) – un medium purificat prin care Golemul are prilejul să se materializeze fizic în citadele sfărâmate –, acaparează mintea creatorului său, scriitorul G. Meyrink. Cartea “Golem” se scrie singură. Este viaţa tensionată. Trăită de fapt individual. Pentru că, în mediile sociale, nu există lecturare publică a puterii “Golemului”, ci doar discutare în şoaptă a ei la anumite temeri (bombardamente, calamităţi naturale, intoleranţă etnică, rasism, război) .
Niciun motiv literar fantastic n-a fost transformat imediat în reper social, în factor de supravieţuire, de rezistenţă la agresiuni repetate. Până la apariţia Golemului în 1915. O replică a arhivarului Shemajah Hillel (tatăl lui Miriam, iubita tainică a lui Pernath) de la pagina 164 sună astfel : “ – Aaron, ştii vorba : toţi evreii răspund unul pentru celălalt.” Golemul, mit vechi al alchimiştilor, în esenţă un mijloc apotropaic de securizare personală a omului ameninţat, slujeşte în lagărele de la Auschwitz ori Buchenwald, prin deceniile patru-cinci din secolul XX la păstrarea încrederii în Salvatorul lumii, într-un Mesia manifestat în istorie pe scară redusă. Pentru că, în viziunea lui G. Meyrink, aceasta este Golemul – nu doar materie neînsufleţită, ci reinventare a Divinităţii de către orice mână omenească, pentru un grup protestatar. Sosie imperfectă a viitorului Mesia, care încă n-a venit, Golemul vine din cartea de tarot a Măscăriciului sau din simbolul Spânzuratului pe Cruce. Cel puţin aşa mărturiseşte Pernath că are descoperirea, în locuinţa părăsită din clădirea Golemului praghez, unde ajunge prin transsubstanţiere hipnotică, prin parcurgerea unui adevărat labirint subteran. Romanul “Golem” are la bază o intrigă poliţistă, care nu se rezolvă straniu, previzibil, ci iniţiatic. Pedeapsa umană poate fi receptată drept favoare divină. Experienţa claustrării din a doua parte a cărţii nu îl traumatizează pe maestrul Pernath, ci-l înalţă smerindu-l. Variabilele libertăţii şi întemniţării sale îl fac să ajungă în final să vadă casa fericirii, să se înscrie, prin iubire, în casa vieţii. Pe care un vizitator curat al Pragăi o poate descoperi şi astăzi ca pe o fata Morgana, în capătul unei străzi pavate. La buza orizontului. Mai intervine şi invariabilul narativ al “Golemului”, despre care n-avem voie să ne îndoim că a existat şi bântuie, păzeşte cetatea medievală ori modernă.
Descrierile unor revelaţii pe care le are autorul prin intermediul lui Pernath încep din primul capitol, intitulat “Somn”, unde luna se antropomorfizează (prolepsă pentru umanizarea Golemului, dorită în ghetoul praghez) şi apare motivul “pietrei mari, albe şi netede”, luată din “albia secată a unui râu” apărut în starea semitrează (“între vis şi veghe”).
Abia în capitolul al nouălea (număr plotinian, al “Eneadelor!”), protagonistul Pernath rupe vălul codianului şi accede la cunoaştere. El resimte o putere de atracţie din partea Golemului, ce-l îndrumă cum să-şi ascută ochii minţii şi ai inconştientului. Presupunem că în acea noapte, fiind bolnav, având anterior halucinaţii, Pernath parcurge drumul spre locuinţa părăsită a Golemului printr-o dedublare a sa. Prozatorul Gustav Meyrink nu afirmă, în niciun rând măcar, faptul că maestrul Pernath ar fi levitat prin canalizări, tunele până în acea sumbră cameră unde a văzut Măscăriciul – nucleul de coagulare şi de încarnare periodică, din treizeci în treizeci de ani a înspăimântătorului Golem:
“Mă ghemui, îndepărtându-mă cât îmi îngăduie locul, să urmăresc aşezarea liniilor şi, spre uimirea mea, constat că-i un hexagon aşa cum îl vezi înscris în sinagogi.
Ce să fie?
Ah, înţeleg: o trapă de lemn în formă de stea.
Îmi proptesc umerii de scândură şi împing în sus cu putere. În clipa următoare iată-mă într-o încăpere scăldată de lumina lunii.
E mică şi goală. Nu văd decât o fereastră cu drugi de fier, şi, aruncate într-un colţ, nişte vechituri.
Mă uit lung la pereţii goi; nicio uşă, nici altă deschizătură în afara celei pe care am intrat.
Zăbrelele de la fereastră sunt prea apropiate să pot strecura capul printre ele. Dar îmi dau seama de un lucru:
Odaia se află la înălţimea catului trei, deoarece casele din faţă au numai două şi-s mult mai scunde.
Partea de stradă dinspre mine o întrezăresc cumva, dar sunt orbit de luna care mă loveşte drept în faţă şi care aruncă jos o umbră ca un tăciune, împiedicându-mă să văd vreun amănunt.
Uliţa face parte din cartierul evreiesc, nu încape îndoială, ferestrele din faţă sunt zidite sau doar schiţate prin ancadrament, şi numai în ghetto casele îşi întorc spatele în felul ăsta.
Mă chinui să dau de rostul ciudatei clădiri în care mă aflu:
Să fie un turn lăturalnic al bisericii greceşti? Sau să ţină de Sinagoga Altnai?” (p. 99).

Din acest pasaj se observă că descrierea la Gustav Meyrink este în mod programatic antibalzaciană, antirealistă. Eroul aterizează, nu intră în clădirea misterelor. Face o localizare a bârlogului Golemului, de care se dezice imediat : “Nu, împrejurimile nu se potrivesc.” Ajungem treptat la concluzia că romanul “Golem” este un roman concomitent simbolist şi expresionist, un adevărat poem alegoric, o reală provocare şi pentru cititorii mileniului nostru, al treilea. Personajul principal, Pernath, ajunge teleghidat în acel cat aflat la înălţime, de parcă i-ar fi proiectate în exterior toate celulule organismului şi i-ar rămâne în patul său, la o distanţă de vreun kilometru, numai învelişul trupesc. De fapt el îşi vede viitorul, cum va sta ani la rând în celulă, ca să ispăşească o pedeapsă iluzorică. “Odaia” Golemului poate fi şi analepsa celulei în care Pernath se va întreba dezinteresat ce destin poate s-o aştepte pe Miriam, iubita sa de mare taină. Nu a văzut nimic din cele două caturi inferioare, de parcă ar fi fost preocupat numai de un axis mundi al Pragăi, de-un Centru ezoteric al Europei.
Şi adevărul trist este că în anul 1938, Cehia, Slovacia aşadar şi Praga romanului “Golem” au fost ocupate, încolţite de Hitler, ajutat de Horthy şi de facţiunea polonezilor revizionişti. Casa umbrei Golemului a revenit în atenţie, după 1915, la treizeci de ani, însemnând în anul 1945 kilometrul zero al expansiunii dictaturii comuniste spre Centrul Europei, care a durat până în 1986-1987, la ingeniosul şi machiavelicul plan Perestroika de înviere şi conservare a vechii Rusii. Treizeci de ani a stat Golemul liniştit, de când lumea auzise despre el, prin publicarea cărţii lui G. Meyrink la Leipzig în 1915, când se manifestase întâia dată pe frontul de Răsărit. Golemul apăra Praga la început de o dublă agresiune în 1915, atât ţaristă, cât şi germano-austro-ungară, naţiunea nouă ceho-slovacă fiind abia în stadiul ei prenatal. La cea de-a doua apariţie a Golemului în istorie, în primăvara anului 1945, puterea lui s-a închinat în faţă molohului sovietic asmuţit şi spre Ociident de pumnul necruţător al lui I.V. Stalin. Primăvara de la Praga din 1968 ar fi putut însemna izbucnirea celui de-al treilea război mondial – dar Golemul nu s-a mai arătat, din cauza marii slăbiciuni de care a dat încă o dată dovadă Occidentul faţă de “prietenul” U.R.S.S., molohul agresor, prin esenţă roşu, iubitor de sânge proaspăt.

Continuarea descrierii “odăii” Golemului pare, în acelaşi pasaj iniţiatic, o scenă de pantomimă dar şi un manifest avangardist, în genul lui Tristan Tzara:
“Mă uit iarăşi prin odaie: nimic, dar chiar nimic care să-mi dea vreun indiciu.
Tavanul şi pereţii sunt goi, cu tencuiala de mult căzută şi nu văd nici cui, nici măcar urma vreunei găuri de cui, care-ar trăda că încăperea ar fi fost cândva locuită.
Pe duşumele praful stă gros de două palme, pare că de zeci de ani n-a călcat picior de om pe aici.
Aş scotoci prin vechiturile din colţ, dar mi-e scârbă. E întuneric beznă acolo şi nu-mi dau seama ce-ar putea să fie.
Zdrenţe strânse într-o boccea?
Nişte geamantane vechi, negre?
Întind piciorul şi cu tocul trag o parte din ele spre dunga de lumină pe care luna o aşterne pieziş prin odaie.
Un punct strălucitor ca un ochi!
Poate că-i un nasture de metal?
Pricep: ce se desface din ghemul de zdrenţe e o mânecă lungă, de o croială stranie, din vremuri de demult.
Dedesubt, o cutie albă, sau ceva asemănător; când o ating cu piciorul se desface într-o mulţime de felii unsuroase.
O lovesc uşurel: o foaie se desprinde şi flutură în lumină.
O gravură?
Mă aplec: un măscărici?
Ce părea să fie o cutie e un joc de cărţi. Un tarot.
Îl ridic de jos.
Îmi vine să râd : un joc de cărţi în locul ăsta bântuit de stafii ?
Ciudat, însă, zâmbesc în silă. Mă trece un fior.
Caut o explicaţie banală. Cum or fi ajuns cărţile aici? Între timp le număr fără să vreau : jocul e întreg, sunt 78 de bucăţi.” (p. 100).

E aici o întreagă poezie a obiectelor aleatoriu împrăştiate. Scena, de-ar fi la teatru, ar semăna cu o pantomimă, iar Pernath ar aduce mult cu mimul din “Pierrot, Assassin de sa Femme”. Parcă s-ar pregăti să-şi facă bagajul înainte de-a fi arestat. Parcă ar urma să fie deportat în Siberia – cea mai crudă pedeapsă a atâtor europeni, în 1939, 1940, 1944 şi după 1945 (cehi, slovaci, polonezi, români basarabeni, ucrainieni, bieloruşi, nemţi, locuitori din Ţările Baltice, unguri, saşi, şvabi etc.). “Cutia albă” – un negativ al cutiei negre din avioanele prăbuşite, care înregistrează picajul şi cauzele lui – este plină cu “felii unsuroase”. Ce să fie aceste “felii”, doar cărţi de joc? Nicidecum. Cacialmaua ori iluzia narativă este deplină. Gustav Meyrink jonglează aici, mizând pe semiotica unei logici a inconştientului, a adormirii raţiunii lui Pernath. “Mâneca” acelei vechi şi stranii “croieli” ce stătea deasupra “cutiei albe”, a celor “78 de bucăţi” (“foi”) şi a cărţii de joc Măscăriciul poate simboliza cea dintâi manifestare a Golemului-ciclop, pentru că ea i se păruse a fi “Un punct strălucitor ca un ochi!” şi “nasture de metal” a unui uriaş. Din mânecă, orice prestidigitator iscusit poate scoate miracol după miracol. Precum Ulise, şi Pernath poate fi înghiţit în orice clipă în această peşteră a lui Polifem-Golem. Însă trebuie să aştepte, să dibuiască începutul şi sfârşitul probei la care-i supus de monstrul aparent. Provocarea criogenică la acţiune a Golemului va fi metodic studiată de Pernath în rândurile următoarei pagini a aventurii sale:
“Bag de seamă ceva. Foile sunt parcă de gheaţă.
Un frig paralizant emană din ele. Acum, când ţin întreg pachetul în palmă, nu mai pot să-i dau drumul, mi-au înţepenit degetele. Iarăşi caut din zbor o explicaţie logică.
Haina mea e subţire, am rătăcit atâta vreme, cine ştie cât, fără palton, fără pălărie prin labirintul subteran. E o noapte de iarnă, zidurile de piatră şi gerul de afară, cumplit, se strecoară în odaie odată cu luna. E ciudat că de abia acum simt frigul. Am fost prea încordat să bag de seamă cât sunt de zgribulit.
Acum mă treceau fiorii, unul după altul. Sub pielea încreţită mă pătrundeau adânc, tot mai adânc.
Oasele îmi erau sloi. Fiecare os mi-l simţeam ca de fier, şi carnea se lipea, îngheţată, de el.
Alerg prin odaie, tropăi, mă lovesc cu braţele cruciş peste umeri. Degeaba. Strâng fălcile, să nu-mi clănţăne dinţii din gură.
E moartea, îmi zic, mi-a pus mâna rece pe creştet.
Lupt nebuneşte cu amorţeala, cu somnul de gheaţă din care nu te mai trezeşti – şi care mă învăluie, lânos, în mantaua lui de câlţi.
Scrisorile – în odaia mea – scrisorile ei! Strigă un glas dinlăuntrul meu, o să dea de ele, dacă mor aici. Şi ea şi-a pus nădejdea în mine! Salvarea ei e în mâinile mele! – Ajutor! Ajutor! Ajutor!
Strig la fereastra zăbrelită, jos, în uliţă, şi aud ecoul răsunând: Ajutor! Ajutor! Ajutor!
Mă arunc jos, pe podele, sar iarăşi în picioare. Nu, n-am să mor, n-am voie să mor! De dragul ei! Chiar dacă ar trebui să scapăr scântei din oase ca să mă încălzesc!
Îmi opresc ochii pe boarfele din colţ. Mă reped la ele şi, cu mâinile tremurânde, le trec peste haine.
E un surtuc purtat şi răspurtat, din postav gros de culoarea întunericului. Tăietura e stranie, străveche.” (p. 103).

Arcanele transformării lui Pernath în Golem sunt foarte încurcate. Am spune că numai subtextul romanului lui Gustav Meyrink din 1915 (probabil un jurnal mascat de front, mai ştii ?) poate limpezi motivaţia eroului de-a îşi lua uniforma nălucii Golem, de-a defila îngrozit şi îngozitor pe stradă cu ea, de-a ucide trecătorii – exact cum vor face hitleriştii (trupele S.S.) sau sovieticii (N.K.V.D.-ul, K.G.B.-ul). Omul normal (iniţial un Beranger ionescian din “Rinocerii”) poate deveni oricând, prin îndoctrinare, prin spălarea creierului, “omul fără însuşiri” al lui Robert Musil. Însă Pernath va şti, după condamnarea sa, că omul primejdios, fără însuşiri, care-l urmărea de mult săvârşeşte crima spre a-l încrimina pe el.
Contextul inospitalier în care Pernath preia sinergic forţa din “surtuc” a Golemului – de parcă ar fi un nou Elisei invesit cu putere dublă de către profetul maestru Ilie Tesviteanul – este de fapt iniţierea sa nu prin înfometarea din Sarepa Sidonului, ci prin gerul “odăii” şi reactivarea nălucii ce avea să devină chiar el însuşi.
Criogenia “Golemului” îl îmbărbătează, îl căleşte pe muritorul Pernath, care pare un soldat din primul război mondial, aţipit şi trezit în plină noapte sub un strat de zăpadă. Graba sa de-a lua “surtucul” pare a fi una cenzurată de raţiune: nu ştie ce puteri fantastice îl atrag magnetic înspre acea cămaşă de forţă a dedublării eului său, ori a supraeului unei naţii oprimate. A fi încă stăpân pe propriile oase, membre, haine, dar a nu se stăpâni, ca la un carnaval, să încerce şi garderoba unei nefiinţe, a “morţii” presimţite de el – iată întrebarea hamletiană a lui Pernath!
Cauza dedublării în Golem, a recurgerii la forţă o constituie mesajul din scrisorile adresate iubitei Miriam, care putea fi unul compromiţător dacă el ar fi murit. A iniţia prin scris o fecioară ca Miriam nu este îndeajuns. A-i vorbi direct, a o salva, iată scopul vieţii pământene a lui Pernath. Metaforle “somnul de gheaţă”, “manatua lui de câlţi” sunt de-a dreptul cazone, inspirate dintr-un jurnal de front. De altfel şi gerul resimţit de către Pernath în această transă hipnotică a sa, în vizita la bârlogul Golemului corespunde febrei din care avea să iasă cu greu personajul.
Strigătul întreitului “Ajutor !”, invocarea “ei”, a fecioarei Miriam şi chiar situarea visătorului Pernath la “catul” al treilea al unei clădiri cu aspect de închisoare, de cavou (pentru că în acea “odaie” se întâmplase în trecut o mare tragedie, încât devenise bârlogul de unde ieşea la treizeci de ani o dată Golemul) pot fi indicii ale mesianismului de care e atras protagonistul, dar şi autorul acestui roman. Chemarea unui salvator – “Ajutor ! Ajutor ! Ajutor!” a devenit pentru Nicolae Steinhardt Delarohia primire a botezului în temniţa comunistă, simbol al izbăvirii creştine neotestamentare – “Marana ta” (Vino, Doamne!). Pe datele de 15 august 1960 (Adormirea Maicii Domnului) şi 16 august (martiriul voievodului Constantin Brâncoveanu, cu fiii şi ginerele).
Pernath (sau naratorul, voce a autorului Gustav Meyrink) persistă, odată ce intră în pielea Golemului, să-şi vadă autoscopic metamorfoza kafkiană avant la lettre:

“Miroase a mucegai.
Mă ghemui într-un colţ. Încet, încet, îmi simt pielea cum se încălzeşte. Numai oasele – ce senzaţie îngrozitoare – îmi rămân de gheaţă.
Am încremenit ca o stană, numai ochii îmi umblă încolo şi încoace – cartea de joc de adineauri – măscăriciul – iat-o în mijlocul odăii prinsă în fâşia de lumină.
Nu pot să-mi iau ochii de la ea.
Stau prea departe ca s-o văd lămurit, însă pare că-i desenată de o mână de copil, stângace, şi colorată în acuarelă. Reprezintă litera ebraică Aleph în chip de bărbat îmbrăcat în costum de gentilom francez din Evul Mediu, cu cioc cărunt; braţul stâng îl ridică în sus, celălalt e îndreptat în jos.
Faţa bărbatului mi-o aminteşte pe a mea, sau poate mi se pare. Ciocul – nu se potriveşte deloc unui măscărici. Mă târăsc până la cartea de joc şi o arunc în colţul cu zdrenţe, să scap de prezenţa ei chinuitoare.
Acum mă priveşte din întuneric, o pată luminând livid.
Mă silesc să-mi adun gândurile, să găsesc calea întoarcerii.
S-aştept dimineaţa! Să strig la fereastră să-mi aducă vreun trecător nişte lumânări sau o lanternă! Fără lumină în veci n-am să găsesc drumul înapoi prin galeriile întortocheate, fără sfârşit! Sunt atât de sigur de asta, că simt cum mă apucă groaza – sau, dacă fereastra-i prea sus, poate că cineva, suit pe acoperiş, să coboare cu o frânghie… Doamne, Dumnezeule mare, mă cutremur: acum ştiu unde mă aflu – o încăpere fără intrare – o singură fereastră cu zăbrele – casa dărăpănată din uliţa Şcolii Vechi, de care se ferea toată lumea – mai coborâse cineva, demult de tot, de pe acoperiş, atârnat de o frânghie, să privească prin geam, şi frânghia s-a rupt, şi – da, eram chiar în casa unde, de fiecare dată, golemul se face nevăzut!” (p. 104).
Este singurul pasaj când Pernath îşi schiţează portretul fizic. Ochii săi scrutează odaia ca pe o criptă, ca pe un coşciug puţin mai larg, mai ventilat. Crede că seamnă cu acel cărturar având barbă cioc din Evul Mediu care a inventat Golemul. Faţa măscăriciului nu aduce deloc cu cea a omului cult de pe cartea de tarot, după cum nici chipul lui Stalin nu a semănat nici pe departe cu cel al lui Lenin. Sau cel al lui Adolf Hitler cu modelul său “cultural” şi military, Napoleon Bonaparte. Pernath se exprimă exact ca “dalbul de pribeag” din cântecele de înmormânare româneşti: să i se aducă lumânări ca să se întoarcă unde îi e locul, ca să nu bântuie neadormit pe trecători. Coborârea prin acoperiş aminteşte şi ea de aducerea la taumaturgul neîntrecut Hristos a patului paraliticului, pe care, vindecat, acesta şi la luat în spate, plecând pe uşa infirmeriei improvizate.
În “Parcours de la reconnaissance” Paul Ricoeur arată că recunoaşterea are trei accepţiuni hermeneutice.
Prima accepţie este înţelegerea unui lucru numai dacă-l înglobăm prin cugetare în spirit. Şi Pernath leagă una de alta imaginile perceperii “odăii” Golemului la propria sa existenţă trecătoare. Oasele îi rămân îngheţate de teamă, însă trupul i se încălzeşte când trece la acţiune şi se autocunoaşte reactivându-şi în vis, transă, levitaţie o memorie primordială a Golemului – forţa inconştientului colectiv a lui Karl Gustav Jung.
A doua accepţie a termenului “recunoaştere” este cea de a accepta sau a considera ceva adevărat ca atare, fără să mai controlezi. E vorba de încredinţarea lui Pernath, de intuirea faptului că el trebuie să facă voia divină: “Doamne, Dumnezeule mare, mă cutremur”. A “şti unde” se “află” înseamnă a trăi hinc et nunc, a primi revelaţia absolutului, după cum a făcut-o deplin în protestantism numai teologul Karl Barth, singurul ce s-a încumetat să vorbească catafatic despre atributele Trinităţii lui Dumnezeu, bazându-se pe mărturia Sfinţilor Părinţi din perioada ecumenică a Bisericii (până în anul 787).
A treia accepţie înseamnă deja “recunoştinţă”. Omonimia din limba franceză cu “recunoaşterea” este o coincidenţă lingvistică fericită, care se potriveşte cel mai bine felului în care maestrul Pernath îmbină raţionalismul cu o gratitudinea a sa faţă de comportamentul iraţional al Golemului. Manifestarea Dumnezeului Sabaot, al cetelor îngerilor nu-l mai poate înspăimânta, pentru că el va accepta urmarea, se va face pe sine “chimval răsunător” – după cum spune Psalmistul David.
Lorena Pălăvan Stuparu scria în acest sens despre o axiologie indusă de “recunoaştere” ca “recunoştinţă” în introducerea tezei sale de doctorat despre simbolurile eliadiene:
“Altfel spus, putem recunoaşte ceea ce ne este re-amintit de ceva sau cineva anume; ceea ce nu am mai cunoscut niciodată şi ne este dat să întâlnim acum pe baza unor indicii; ceea ce refuzăm (în subiectivitatea sau în « raţiunea » noastră) să acceptăm, dar trebuie să admitem ca evident, ca pe ceva sau cineva care se impune.
Pot spune că toate aceste laturi ale noţiunii îşi găsesc un corespondent literar sau teoretic în opera lui Mircea Eliade (un fel de nobilă « misiune de recunoaştere »), axată pe valorizarea nelimitată a simbolului religios.” Ca argument a acestei ipoteze a cărţii sale autoarea aduce afirmaţia lui Andrei Pleşu: “Opera lui Mircea Eliade e în aşa fel concepută încât de la o vreme e neesenţial ce se întâmplă înăuntrul ei. Ea se identifică cu ceea ce fiecare din noi ştie să facă din ea, luând-o ca punct de plecare.” (L. Păvălan Stuparu, “Simbol şi recunoaştere la Mircea Eliade (Semnificaţii religioase, politice şi estetice)”, Editura Institutului de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, 2006).
Ultimul instantaneu al metamorfozei kafkiene prin care trece avant la lettre maestrul Pernath seamănă cu “delirum tremens” de care vorbea Rudolf Otto şi cu mânia indusă din Olimp a lui Ares:
“Spaimă, o spaimă fără nume, fără scăpare m-a cuprins – nici gândul la scrisorile ei nu mă mai mişcă; înlemnit, mintea nu-mi mai judecă, inima parcă mi s-a oprit.
Bâigui cu buze ţepene: e vântul, vântul, suflă îngheţat de acolo, din colţ – şi o ţin tot aşa, întruna, din ce în ce mai repede, gâfâind. Degeaba. Pata alburie de acolo, cartea de joc, creşte, se umflă ca o băşică, întinde tentacule în marginea fâşiei de lună, se târăşte iarăşi în umbră – picură stropi undeva, pe aproape – e o închipuire, o părere sau e adevărul adevărat – e aici, e dincolo – jur-împrejur sau altundeva – adânc, în miezul inimii, nu, e afară, în odaie – zgomote învie, parcă un compas loveşte în lemn şi rămâne cu vârful înţepenit în el!
Iară şi iară – pata alburie... pata alburie... ! O carte de joc, un fleac, o foaie de nimic! îmi ţipă un glas în creier... în zadar... a prins trup – măscăriciul – stă ghemuit în colţ, holbat la mine şi mă priveşte cu ochii şi cu chipul meu.
...............................................................

Sunt ceasuri de când stau neclintit în colţ – un schelet îngheţat îmbrăcat într-o haină străină, mucedă! Şi în colţul din faţă: eu. Eu însumi.
Mut. O stană.
Stăm aşa, ochi în ochi – fiecare oglinda spaimei celuilalt.
Oare vede şi el raza lunii, cum îşi soarbe drumul pe podele ca melcul, pe îndelete – minutarul unui ornic nevăzut în nesfârşire –, urcând tot mai stinsă pe zid?
L-am ţintuit cu privirea. În zadar încearcă să se destrame în ceţurile dimineţii prelinse prin fereastră.
Îl ţin strâns, nu-i dau drumul.
Pas cu pas m-am luptat cu el pentru viaţa mea – viaţa care-i a mea, pentru că nu-mi mai aparţine.
Şi cum se face tot mai mic, încet, încet, adunându-se iarăşi în Cartea lui de joc, mă ridic, mă duc la el şi-l bag în buzunar – măscăriciul.” (pp. 105-106).
Odaia este celula unui întemniţat. Sau fântâna de la Sihar, unde Iacov se luptase cu Îngerul Domnului. Pernath se micşorează, ca un Înaintemergător (Ioan Prodromul) pentru a creşte în receptacolul trupului său daimonul Golemului. Nu este micşorat acel alter ego al său – imaginea sa spiritualizată în oglindă – ci el, omul se simte locuit de Măscăriciul revoltat.
Câţi martiri n-a dat lagărul nazist şi gulagul comunist. Să ne gândim doar la Benjamin Fundoianu şi Mircea Vulcănescu! Ori la condamnarea la moarte a poetului Ion Caraion, fiecare dimineaţă putându-i aduce executarea. Încercările de sinucidere a deţinuţilor politici sunt prefigurate de către Gustav Meyrink mai poetic şi totodată mai veridic decât la orice alt mare prozator modernist ori contemporan. A lua haina mortului, a o petrece peste jerpelita îmbrăcăminte personală – iată o practică a celor duşi în Siberia, ori morţi pe la Canalul Morţii, în condiţiile de temperatură ale iernii ale iernii muscăleşti. Pentru eroul Pernath Golemul ajunge să fie propriul spirit, de revoltă, de recunoştinţă, la un loc! Înomenirea divinului, dreptatea pe pământ.
Un fragment dinspre finalul acestei capodopere, “Golem” pare să fie concluzia cărţii şi a vieţii lui Pernath. Laponder, adevăratul criminal din a cărui cauză Pernath ispăşea de mulţi ani în temniţă o pedeapsă nemeritată, e prins şi băgat în aceeaşi celulă. Adormise după ce-i mărturisise tot adevărul şi acum vorbeşte în somn ca un lunatic despre iubita lăsată de Pernath singură, despre bătrânul arhivar, despre studentul Charousek, vecini, prieteni. Protagonistul cărţii, Pernath, comunică prin acest medium lunatic, levitând parcă a doua oră, cu Hillel şi fiica sa, Miriam. Aceştia se pare că nu mai sunt în viaţă, ci în Sheol ori în Rai. La fel ca Charousek, răzbunătorul student, grav bolnav de ftizie, care decedase de mult. El îşi aduce aminte de figurile tuturor prietenilor. Unirea cu ei este izbăvirea adusă de Golem, chiar dacă unii au dispărut, puţin mai trăiesc:
“- O să ne vedem curând?
Mi-e teamă că n-o să-i înţeleg răspunsul: ultima frază, un suflu slab, abia am auzit-o:
- Sper că da. Aştept – te aştept – dacă pot – după aceea – în ţara...
- Unde? În ce ţară? – era să cad peste Laponder. În ce ţară ? Unde ?
Glasul s-a stins.
O sută de întrebări îmi trec dintr-o dată prin minte, atât sunt de tulburat: de ce-mi zice Enoh? Dar Zwack, Iaromir, ceasul, Vriesslander, Angelina, Charousek ?
- « Rămâi cu bine, şi mai gândeşte-te din când în când la mine » – aud din gura asasinului. Acum sunt inflexiunile lui Charousek, însă parcă sunt rostite de mine.
Îmi amintesc – e ultima frază, cuvânt cu cuvânt, din scrisoarea lui Charousek.
Faţa lui Laponder a intrat în umbră. Lumina lunii s-a mutat la capătul saltelei de paie. Şi peste un sfet de ceas va pieri din celulă.
Mai pun câteva întrebări, una după alta. Nu primesc niciun răspuns.
Nemişcat, ţeapăn ca un mort, ucigaşul zace cu pleoapele lăsate.

....................................................................

Mă simt vinovat că, vreme de atâtea zile, n-am văzut în Laponder decât răufăcătorul şi niciodată omul.
După cele întâmplate, e limpede că aveam de-a face cu un somnambul – o fiinţă aşezată sub influenţa lunei pline.
S-ar fi putut să fi comis omorul într-o stare de inconştienţă deplină. Da, e lucru sigur.” (p. 245)

După cum scria Nicolae Steinhardt în cartea eseistică şi religioasă “Dăruind vei dobândi”, dedicată arhimandriţilor Mina Dobzeu şi Serafim Man, “tâlharul cel bun” de pe cruce este răsplătit şi el boiereşte de către Mântuitorul Hristos, chiar dacă făcuse mari fărădelegi. La fel şi în romanul “Golem”. Gustav Meyrink face din antagonistul Laponder un asasin mântuit. Preceptul cel mai înalt al creştinismului, cel de a iubi pe duşmani este acceptat de către prozator. Legea talionului este redusă la tăcere. Sionismul anunţat în răspunsul bătrânului arhivar Hillel nu-i doctrină ideologică, ci se referă la refacerea Cetăţii eterne, Ierusalimul, la sfârşitul veacurilor, prin adunarea la Judecată a tuturor popoarelor.

---

Distribuie pe facebook