Greşelile de limbă literară în mass-media (II) - Emilia Zăinel Adăugat în 23 ianuarie 2010, la 20:35 | 148 afișări / 141 vizitatori

Nu de puţine ori am fost frapaţi de exprimări agramate sau bizare, propagate de mijloacele de comunicare în masa, mai ales la televizor şi la radio, dar şi în presa scrisă Norma academică, pusă deseori între paranteze, este asaltată şi de noile limbaje ale comunicării electronice. Pentru a avea o imagine cât mai complexă asupra folosirii limbii române în mass-media, mai mulţi oameni de litere au răspuns următoarelor întrebări:

1. Care sunt derapajele de limba care vă deranjează cel mai mult în presa de azi (scrisă, audio-vizuală şi electronică)?
2. Cât este adaptare la timpurile actuale şi cât forţare a limbii? Precizaţi şi comentaţi cauze.
3. Găsiţi că este vreun pericol în modul actual de utilizare a limbii române? Care ar fi acel pericol?
4. Cine credeţi că se face vinovat de folosirea inadecvată a limbii române în mass-media?

RODICA ZAFIU

1. Înainte de toate, mi se pare extrem de suparătoare, în versiunile electronice ale multor publicaţii, lipsa semnelor diacritice specifice alfabetului românesc. E un semn de comoditate şi neglijenţă care durează de prea multă vreme (impedimentele tehnice, serioase cu ani în urmă, nu mai sunt azi de actualitate) şi care favorizează generalizarea indiferenţei: merge şi-aşa, ca în mesajele poştei electronice sau în chat; oricum, textele se înţeleg în mare parte, chiar fără diacritice, chiar cu zeci de abrevieri, la urma urmei şi cu greşeli. În presa scrisă mă îngrijorează şi erorile de punctuaţie, cu atât mai mult cu cât aud foarte des elevi şi studenţi plângându-se că problema e insolubilă. Mulţi recunosc că nu au nicio siguranţă în folosirea semnelor de punctuaţie şi nici nu par să spere că o vor dobândi curând. Tot mai bună cunoaştere a englezei de către tineri are, în acest caz, consecinţe negative: adesea, diferenţele dintre sistemul de punctuaţie românesc şi cel englezesc nu sunt conştientizate, folosirea în paralel a două modele distrugând orice idee de regulă. Registrul familiar-argotic, pitoresc şi spectaculos la începutul anilor ‘90, mi se pare acum tot mai plicticos, monoton, pentru că simplifică ideile, transformă dezbaterile în caricatură. Verva pamfletară, adesea forţată, aduce totul în derizoriu. În fine, poate cea mai gravă chestiune nu este una punctuală, de lexic sau gramatică, ci priveşte structurarea textului: prezentarea confuză a informaţiilor, incoerenţa frazei, formulările eliptice sau repetitive din care numai cine ştie dinainte despre ce e vorba poate înţelege ceva. Adesea e vorba de traduceri stângace, cu erori de sintaxă, de folosire aberantă a timpurilor verbale sau a particulelor discursive (ca în fraza recent preluată de mai multe ziare, de la o agenţie de presă: " Cea mai în vârstă persoană care a câştigat Nobelul pentru literatură, Lessing a fost doar a 34-a femeie laureată cu premiul care se acordă din 1901 şi a 11-a femeie care a câştigat distincţia literară", 123 octombrie 2007). Titlurile jurnalistice, retuşate sau combinate pentru a şoca, ajung uneori să comunice pure aberaţii (un titlu precum Cea mai mare biserică din Occident a fost închisă e contrazis imediat de articolul propriu-zis, care reformuleaza ideea în cu totul alţi termeni: "Cea mai mare biserică românească din Italia a fost închisă", 10 iunie 2006).
2. Situaţiile pe care le-am pomenit nu au de-a face cu vremurile actuale, decât - poate - în măsura în care surplusul de mesaje reduce drastic din precizia şi importanţa fiecărui text în parte. Textul scris, ajuns pe un suport electronic, între milioane de alte texte, îşi exacerbează efemeritatea. Uşurinţa de a scrie şi rapiditatea cu care se acumulează informaţii noi tind să reducă, din ce în ce mai mult, practica recitirii. Cred că scade în multe domenii proporţia textelor pe care autorii lor le recitesc (şi, eventual, le rescriu) înainte de a le preda; poate şi a celor examinate cu ochi critic de mai mulţi redactori? Ziaristul (sau eseistul) român are multe idei, dar puţina răbdare şi înca şi mai puţină aplecare spre acribia filologică. Însă efemeritatea jurnalistică poate deveni o capcană perfidă: paradoxal, textul neglijent, aruncat pe hartie dintr-o suflare, neperiat, poate să rămână pentru ani în arhivele electronice şi să fie mult mai vizibil şi mult mai citit decât o solemnă inscripţie în piatră, din vremurile trecute.
3. Cred că se înţelege, din cele de mai sus, că nu cred în "degradarea limbii", unul dintre clişeele eterne ale lamentaţiilor publice, ironizate de lingviştii de pretutindeni. Limba română (ca aproape orice limbă de cultură care nu e ameninţată politic şi nu riscă să dispară odata cu vorbitorii ei) funcţionează la fel de bine ca oricând. Îngrijoratoare rămâne doar extinderea unui mod de comunicare nonşalant, lipsit de rigoare: ca şi în domeniul etic, exista riscul ca greşelile şi neglijenţele să nu mai compromiăa, ci să fie acceptate ca o fatalitate naţională.
4. Cred că e momentul să spun - cu riscul de a trezi indignarea unor cititori - că limba română din mass-media nu mi se pare deloc folosită inadecvat. Dimpotrivă, ziarele şi revistele mai importante sunt scrise într-o limbă în cea mai mare parte corectă, cu unele excese stilistice sau abuzuri de termeni la moda, dintre care atrag atenţia mai ales anglicismele recente (unele deosebit de iritante: atenţia "se focusează", publicul e "dedicat" etc.) - dar care par a fi contracarate de un interes constant pentru corectitudinea lingvistică. Cauzele unor erori de ortografie, de punctuaţie, de gramatică, ca şi ale unor improprietăţi lexicale sunt graba, lipsa verificărilor şi a lecturilor finale. Defectele de coerenţa a textului reflectă însă lipsuri culturale mai serioase: un dezechilibru pornit din şcoala, care tinde să favorizeze pitorescul, efectele stilistice de orice soi, în dauna argumentării logice şi clare. Evident, limbajul jurnalistic se bazeaza pe limba standard (respectând norma academică), dar nu se reduce la aceasta. Elementele familiare şi populare sunt perfect admisibile, în funcţie de subiect. După cum pot exista şi devieri conştiente de la norma oficială - preferinţe personale, valabile în măsura în care sunt conştiente şi pot fi susţinute prin argumente. E de dorit ca vorbitorii să discute chestiunile limbii nu doar sub semnul lui "aşa da, aşa nu", ci întelegând mai bine norma academică în logica şi în evoluţia ei: cu zone de variaţie liberă, cu schimbări normale, cu o evidentă ierarhizare în funcţie de gravitatea erorii. De nenumărate ori cei care se ridică împotriva unei greşeli minore fac ei înşişi greşeli, chiar mai mari. E nevoie ca presa să se supună - în ciuda statutului efemer al textelor sale - unei lecturi severe, opuse lecturii grăbite, nonşalante şi binevoitoare. E nevoie, desigur, şi ca norma academică să fie actualizată şi adusa mai aproape de utilizatori: prin dicţionare periodic revizuite, prin bune ghiduri practice pentru redactori şi corectori.

IOANA PÂRVULESCU

Voi discuta numai despre pericole, de fapt despre unul singur, cel de sărăcire a limbii, prin adoptarea fără discernământ a englezismelor (americanismelor), mai mult sau mai puţin adaptate. De pildă, "target", "cool", "advertising", "locaţie" dar chiar şi "OK", cuvânt bun la toate. E paradoxal că primirea ospitalieră a unor noi cuvinte înseamnă, în acest moment, sărăcirea limbii. Explicaţia e simplă: câte un cuvânt din engleză înghite, face să dispară un evantai nuanţat de cuvinte româneşti, din care nu mai rămâne nici umbra, nici amintirea. Când foloseşti OK - ceea ce facem cu toţii - nu trebuie să uiţi cu desăvârşire că pe lume mai există bine, binişor, bun, drăguţ, da, grozav, desigur, perfect şi alte zeci de posibilităţi de exprimare. Cum mulţi dintre jurnalişti nu mai citesc, vocabularul lor devine tot mai precar şi mai inadecvat, frizând adesea ridicolul. Se molipsesc de la acele filme americane în care comunicarea se reduce la vreo 10 cuvinte. Cred că ar trebui ca jurnaliştii, mai ales cei de la televiziune, să asculte mai des Americanofonia cu trupa Taxi. Acolo se vede cât de caraghios e totul, tocmai când pare mai... cool. Şi-apoi, o cură de cărţi prinde bine la vocabular.

PAUL CERNAT

1. Constat - chiar în publicaţii cu pretenţii - o prezentă alarmantă a dezacordurilor (cele mai frecvente fiind cele în număr, cu folosirea articolului "a" în loc de "al" sau "ale") şi a anacoluturilor, stâlcirea unor cuvinte sau scrierea greşita a unor nume proprii, pleonasme ("a-şi aduce aportul" s.a.). Am observat, de asemenea, articulări greşite (gen "membrii" în loc de "membri"), virgule puse aiurea sau folosiri aiuristice ale cratimei, improprietăţi semantice şi lexicale, fraze fără cap şi coada...
2. Depinde ce înţelegem prin "adaptare la timpurile actuale": lipsa de timp şi/sau de motivaţie "rentabilă" pentru învaţarea corectă a limbii române (şi pentru şcoală în general)? Aici putem discuta oricât de mult… Cât despre "forţarea limbii", ea implica un caracter deliberat, scuzabil la limita. Nu e cazul greşelilor de limbă/de gramatică unde e vorba doar de instrucţie deficitară şi ignoranţă.
3. Da, exista un pericol, şi înca unul grav. El trece mult dincolo de graniţele presei scrise. E vorba de exprimarea incoerentă, confuză şi neglijentă, de sărăcirea dramatică şi standardizarea vocabularului utilizat, de caracterul adesea cvasi-interjecţional, de incapacitatea abstractizării logice. Paradoxal sau nu, în condiţiile "societăţii deschise", ale bombardamentului informţional şi ale migraţiilor de tot felul (unii ar scrie "a bombardamentului", "a migraţiilor", făcând acordul cu "societăţii", nu cu "condiţiile"…), limba vorbita tinde să devină tot mai săracă şi mai sleampată, "minimalistă" chiar, aproape de gradul zero al comunicării cotidiene. Aici da, avem de-a face cu o "adaptare la timpurile actuale", în care vulgarizarea, populismul şi eficienţa vulgară fac adeseori legea. Există, pe de altă parte, o masivă degradare a limbii în sfera vieţii publice. Multe vedete pop, destui moderatori de televiziune, imensa majoritatea fotbaliştilor şi chiar unii politicieni, populişti sau nu, dau un foarte prost exemplu, de la nivelul "almanahe care este" până la nivelul cu staif al "lucrurilor care le-am făcut".
4. Angajatorii. Politica ziarului/tabloidului sau a posturilor de radio şi televiziune. Bănuiesc că sunt în cauza şi raţiuni comerciale. Dacă angajaţii care se exprimă agramat aduc rating, dacă exprimarea agramată aduce rating, atunci îi promovam, nu-i aşa? Ce ne facem însă cu transcrierile agramate de pe prompterele televiziunilor? Cel puţin aici ar trebui introdusă o "poliţie a limbii" care să-i concedieze pe ageamiii ce transcriu stâlcit mesajele telespectatorilor şi câştigă din asta mai mult decât profesorii de română. E drept, are şi şcoala partea ei de vină, dar asta e altă discuţie. Cred că regula de baza e că jurnaliştii să nu comită greşeli grave de gramatică, să se exprime coerent şi clar, să aibă proprietatea termenilor folosiţi şi o cultură generală suficienă pentru a nu scrie/pronunţa incorect nume pe care nu le cunosc. Restul e facultativ, ţinând de talentul, gustul şi buna-creştere a fiecăruia.

RADU BERCEA

Toate derapajele mă deranjează, de la cele cauzate de ignorarea limbii romane literare, până la cele rezultate din lipsa de cultură. Îmi displace nepriceperea de a acorda adjectivul cu un substantiv feminin la genitiv-dativ (de exemplu: "paginile cărţii citită de mine"), tot mai frecventă folosire greşita a pronumelui relativ la acuzativ (de exemplu: "cartea care am citit-o"), accentuarea arbitrară "edítor" (tot mai răspândită, deşi nejustificată nici măcar prin influenţa limbii engleze). Îmi displace ignoranţa crainicilor de ştiri, care nici nu-şi pun problema că un nume străin s-ar putea pronunţa şi altfel decât englezeşte. Îmi displace incultura jurnaliştilor, care transpare la tot pasul dacă subiectul este altul decât scandalurile publice şi năzbâtiile politicienilor. (Un exemplu memorabil a fost "acoperirea" agoniei, morţii şi funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea, când moderatorii de televiziune s-au văzut în situaţia de a dialoga pe teme cu totul străine lor - îmi amintesc o întrebare: "ce îl deosebeşte pe suveranul pontif de alţi suverani?".) Să le dăm crezare acelora dintre noi care sunt universitari: vom afla că nivelul de cultură generală şi lingvistică (sau, mai pe şleau, de cunoaştere a limbii române) este la studenţi, adeseori, din ce în ce mai scăzut. Prin natura meseriei, fenomenul se vede cel mai bine în mass-media. Presa reprezintă domeniul în care incultura unor generaţii se manifestă în toată splendoarea ei. Nu mai puţin grav este faptul că lipsa de cultură se împleteşte - în chip natural, aş spune - cu lipsa deontologiei profesionale. De prea multe ori constatăm răstălmăciri ale ştirilor, punerea "carului înaintea boilor", titluri de-o şchioapă care preiau un aspect secundar al evenimentului consemnat, în vreme ce esenţialul figurează, timid, abia în ultimul paragraf. Mai mult, manipularea se poate face nu numai prin felul în care se distribuie informaţia în economia unui articol, ci şi prin punerea în pagină. De exemplu, o gazetă trebuie să consemneze două opinii opuse, eventual ale unor persoane aflate în conflict. Dacă una dintre aceste persoane figurează în susul paginii, cu fotografie, iar titlul materialului consta într-o frază a sa, pe când opinia celeilalte persoane apare în josul paginii sau pe contrapagina, efectul este garantat. Tot astfel, o gazetă are ca sarcină să "desfiinţeze" o anumită persoană. Dacă se întamplă ca aceasta să fi suferit şi consecinţele unui act administrativ al autorităţilor, faptul va fi invocat ca o dovadă irefutabila a obiectivităţii jurnalistului, deşi acelaşi jurnalist, în alt context, a atacat sau va ataca nemilos aceleaşi autorităţi. Mass-media sunt, la noi, centrate în primul rând pe viaţa politică autohtonă. La cât este această de lamentabilă, de ce ar fi mai breaza o buna parte a breslei jurnaliştilor?

MARIUS CHIVU

1. Presa scrisă pare a avea un vocabular minimal - acest aspect mă deranjează cel mai mult -, apoi, este plina de clişee, iar textele sunt construite prost, adesea incoerente, încat ţi-e greu să urmăreşti ideile şi, eventual, demonstraţia. În presa britanică, de pildă, poţi citi un reportaj pe un subiect perfect banal, dar jurnalistul are un lexic variat, are stil, fraza lui e arborescentă, iar sintaxa, muzicală. Îţi place să citeşti. Presa românească sună rău la lectură, nu-ţi oferă plăcerea limbii.
2. Adaptarea e necesară, recomandabilă chiar - ştim că limba e un organism viu, o structură mobilă, adaptabilă realităţii lexicale a timpului -, însă numai până la un punct. De pildă, cred că anumiţi termeni preluaţi din engleza sau direct de pe strada din vocabularul urban sunt necesari din considerente stilistice sau semantice, dar există nenumarate cazuri unde "traducerea" se poate face fără probleme.
3. Mă tem de uniformizarea lingvistică, de restrangerea şi de sărăcia vocabularului, de pierderea expresivităţii. Constat că unele cuvinte, departe de a fi învechite şi care au mari disponibilităţi semantice, dispar din uzul limbii. O prietenă care preda literatura la liceu îmi tot transmite cuvinte din fondul comun al limbii pe care se vede nevoită să le explice elevilor la clasă: "văzduh", "năduf", "stufaris", "bunăoara".
4. Vinovaţi sunt, în primul rând, cei care conduc mass-media, care angajează oameni cu un nivel superficial de cunoştinţe de limba şi care acceptă, astfel, scăderea calităţii limbii în instituţiile pe care le conduc. Aş vrea să aflu de un redactor-şef ca a concediat un jurnalist pe motiv că nu stăpânea bine limba română, aş vrea sş văd la televizor un moderator corectandu-i pe invitaţi ori de câte ori aceştia folosesc pronumele relativ "care" la acuzativ fără prepoziţia "pe", aş vrea să văd ediţii de ştiri care cenzurează cu bip-uri sonore greşelile gramaticale ale lui Marian Vanghelie şi ale tuturor celorlalţi politicieni, aş vrea să vaă CNA-ul amendând emisiunile în care Borcea, Becali, Ion Cristoiu, Victor Ciutacu, Mircea Sandu şi alţi manelişti ai limbii îşi bat joc săptămânal, în prime-time, de gramatica limbii române. Chiar aşa, facem atâta caz de nivelul scăzut de cunoştinte de limba al absolvenţilor de liceu, dar nu zice nimeni că Andrei Gheorghe, Victor Ciutacu şi Călin Popescu Tăriceanu, de pilda, ar trebui să mai dea bacalaureatul încă o dată. Peste tot în lume este deplansă, la nivel academic, influenţa limbii engleze şi, sub influenţa noilor mijloace de comunicare (Internet, messenger), reducerea funcţiilor limbajului la aspectul comunicării. Specific cazului românesc pare a fi vulgarizarea limbajului. Din acest punct de vedere, talk-show-urile sunt pornografie live. Cred că limbajul jurnalistic are voie, în principiu, să-şi ia libertăţi, mai ales ca şi norma academică este destul de flexibilă şi recuperează uzul în detrimentul normei.

Cuvântul jurnaliştilor

După ce oamenii de litere s-au pronunţat în legatură cu limba română folosită în mass-media, este rândul jurnaliştilor să-şi spună punctul de vedere asupra corectitudinii exprimării publice. Trei jurnalişti cu funcţii de conducere în instituţii mass-media cu răspândire naţională au răspuns următoarei întrebări:

1. Câtă atenţie acordaţi utilizării limbii române în instituţia în care lucraţi?


CRISTIAN TEODORESCU
Cotidianul

Aproape toţi jurnaliştii de la Cotidianul stăpânesc limba română de la bine în sus. Peste jumătate, foarte bine. Au un limbaj precis, expresiv, nu folosesc clişee şi se feresc de preţiozităţile care în alte publicaţii trec drept mărci ale eleganţei stilistice. Uneori, din cauza presiunii timpului, mai apar greşeli - dacă e articolul prea lung şi trebuie tăiat în ultima clipă, atunci te mai trezeşti cu virgula între subiect şi predicat, prin eliminarea vreunei propoziţii subordonate. Greşelile din limba vorbită la conferinţele de presă, dezacorduri, pleonasme, cuvinte folosite impropriu, nu pot fi atribuite reporterului care le prinde în citat, cu ghilimelele corespunzătoare, sau folosind stilul indirect liber, uneori, e adevărat, fără să marcheze foarte limpede că e vorba de reproducerea a ceea ce spune protagonistul conferinţei de presă sau cutare persoană într-o declaraţie. Încât se trezesc că li se atribuie prostii care au alţi autori.

CRISTIAN TUDOR POPESCU
(directorul cotidianului Gandul)

La angajarea unui jurnalist la ziarul Gândul criteriul cunoaşterii limbii române este foarte important. El nu este totuşi eliminatoriu, întrucât există tineri cu instinct gazetaresc care pot avea lacune de gramatică şi vocabular al limbii romane, corectabile pe parcurs. La realizarea ziarului ne străduim cât putem, în condiţiile de viteză şi stres ale cotidianului, să asigurăm acurateţea de exprimare a articolelor.

IONUŢ IAMANDI
(redactor-şef adjunct la Radio Romania Actualităţi)

La SRR e în curs de formalizare un set de norme profesionale pentru cei ce vor să se angajeze, dar şi pentru cei angajaţi deja. Printre aceste norme e şi cea referitoare la limbă. Nu numai să ştii să vorbeşti româneşte, dar şi să foloseşti limba română ca pentru radio. Dar bineînţeles că grija pentru limbă nu e niciodată suficientă. Şi nici nu cred că va fi prea curând. Impresia mea e că nu ajungem să ne exprimăm mereu clar pentru că deseori gândim neclar. Dacă jurnaliştii ar fi oneşti şi nu ar scrie despre ce nu înţeleg, poate că şi greşelile de exprimare ar fi mai puţine. Unde mai pui că presa ajunge din cand în cand şi în situaţia ingrată de a acredita experimentele de limbă. De pildă, am avut o dispută în redacţie legată de intronizarea patriarhului. Cuvantul "intronizare" nu există în DEX, dar, dacă majoritatea ziarelor şi televiziunilor îl folosesc, noi ne putem permite să fim mai ortodocşi decât ortodocşii?!

OCTAVIAN SOVIANY

Particularitate a discursului public contemporan (nicidecum doar a celui totalitar), "limba de lemn" reprezintă ecoul "gândirii de lemn", respectiv al "ideologiei". O ideologie - scria Alain Besanµon - "este o doctrină sistematică promiţând, prin conversiune, o mântuire; prezentându-se conformă cu o ordine cosmică, descifrată în evoluţia sa; declarând că se sprijină pe o certitudine ştiinţifică, impunând o practică politică vizând să transforme total societatea pe modelul imanent pe care aceasta îl conţine şi pe care doctrina l-a descoperit". Infinit mai puţin decât o "filosofie", ea se distinge prin sărăcia ideilor ("puţine, dar fixe"), constituind rezultatul unei "vulgarizări", care, în numele unui common sense caracteristic inteligenţei de rând şi al "întoarcerii la real", tinde să reducă mereu complexul la simplu. Nu altfel proceda Engels atunci când se transforma într-un "vulgarizator" al marxismului, reducându-l definitiv şi irevocabil la cotele ideologicului. "Curiozitatea demonică a lui Marx - scrie în aceasta ordine de idei tot Alain Besanµon - era încă de esenţă filosofică sau ştiinţifică. (...) Engels (...) a crezut că se poate reorganiza ansamblul cunoaşterii plecând de la câteva pagini din Manifestul Partidului Comunist, din Tezele asupra lui Feuerbach, din fragmente de teorii de ansamblu scânteind ici şi colo. (...) Ultimele sale lucrări, Anti-Dühring şi vrafurile postume publicate sub titlul Dialectica naturii navighează în plină ideologie. (...) În această trecere de la Hegel la Engels, trecând prin Marx, există o schimbare de stil sau, mai bine zis, de mod de a gândi. Procesul simplificator continuă de altfel de la Engels la Plehanov şi Kautski, apoi la Lenin şi la codificările diamat-ului (adică - n.n. - ale manualelor de materialism dialectic). (...) Activitatea cognitivă consta în a verifica, din aproape în aproape, aplicabilitatea schemei la ansamblul datelor furnizate de real, real care nu ofera nicio rezistenţă, de vreme ce el nu înapoiază ideologiei decât ceea ce aceasta a pus în el". În felul acesta ideologia devine, în ultimă instanţă, o succesiune de locuri comune articulate într-o schemă de gândire reducţionistă, dar cu pretenţii de "adevăr", care funcţionează mereu previzibil, pe baza câtorva algoritmi de un simplism deconcertant, şi îşi găseşte expresia în aşa-zisa "limbă de lemn", cu vocabularul ei sărac şi cu formulele sale prefabricate, ce nu mai au nici capacitatea de a informa, nici pe aceea de a comunica şi este, fără doar şi poate, limbajul ideologiei. Iar atât "limba de lemn", cât şi idelogia, care se nutresc organic una din cealalta, se înscriu astfel în categoria simulacrelor, au rolul "protezei" ce se substituie organului viu şi îşi pierd orice urmă de conţinut, integrându-se în textura acelei civilizaţii a imaginii şi a "înlocuitorilor" care caracterizează lumea actuala. Nu e deloc surprinzător aşadar că discursul "de lemn" funcţionează după principiile ideologicului, care (vezi Besanµon) are particularităţile unei gnoze. Şi aşa se face că cel care vorbeşte în numele unei ideologii îşi aroga mereu aerul unui "iniţiat", e, dacă nu pontif, atunci cel puţin "specialist" şi are, el singur, dreptul să se pronunţe asupra unor probleme de interes general, adresându-se unui public "ignorant" căruia îi refuză dreptul la opinie (aşa cum s-a întâmplat bunăoară în recentul caz Remes). Apoi, pentru că orice ideologie este maniheistă, vehiculează cu buni ("ai noştri") şi rai ("ai lor"), demonizarea adversarului se numară, la rândul sau, printre componentele esenţiale ale discursului de lemn, reducându-se însa în general la câteva stereotipii de limbaj atât de tocite, încât aproape ca şi-au pierdut sensul în totalitate ("corupţie", "incompeţentă", "populism" etc). Şi, în sfârşit, deoarece orice gnoza (şi orice ideologie) promite la sfârşit mântuirea ("binele general"), discursul ideologic vehiculează cu imaginea "viitorului luminos", concretizată în promisiuni electorale fără nicio acoperire sau (mai rar) în programe politice, care seamănă ca o picătură de apa unul cu celălalt, sunt sărace în idei, şi mai sărace în soluţii, elaborate într-o limbă uniformizată, de o posomorâtă stereotipie. Ar mai fi de spus că, legate organic de ideologic, limba şi discursul de lemn nu trădează atât lipsa de imaginaţie a unei clase politice, nu ţin negreşit de un regim politic sau altul, ci par a se integra mai curând în civilizaţia "transpoliticului", ce caracterizează, după Jean Baudrillard, societatea actuală. Transpoliticul se instaurează atunci când toate structurile devin obscene şi transparente, se identifică uşor cu modul de dispariţie al acestor structuri, e marcat de "trecerea de la creştere la excrescentă, de la finalitate la hipertelie, de la echilibrul organic la metastazele canceroase". Lumea transpoliticului se sustrage legilor dialecticii şi saltului calitativ, e o lume a creşterilor strict cantitative a "extazului" definit de Baudrillard drept "o calitate a oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi care străluceşte apoi în forma pură şi vidă". Astfel încât principiul care funcţionează aici este cel al "mai multului": mai mult decât vizibilul - adică obscenul, mai mult decat violentul - adică teroarea, mai mult decât frumosul - aşadar fascinantul, mai mult decât sexul - adică pornografia. Este vorba de un univers al sistemelor saturate, al căror semn distinctiv îl reprezintă "obezitatea" care se caracterizează nu printr-un exces de corporalitate, ci prin faptul că acest exces este perfect inutil, ea fiind, aşadar, nu o "creştere", ci o "excrescenţă". În această ordine de idei, Baudrillard o asimilează structurilor "canceroase" şi, citând eseul lui Franz von Baader Despre conceptul de extaz ca metastaza, arată ca metastaza reprezinta o "anticipare a morţii, de dincolo de sfârşitul ei", aşa cum se întâmplă şi în cazul "obezului" care "înca din timpul vieţii şi-a înghiţit propriul corp mort - ceea ce duce la prea mult corp şi face ca, dintr-o data, corpul să pară de prisos", astfel încât lumea obezităţii stă sub semnul agonicului, e lumea "cancerului generalizat" care atacă lucrurile şi semnele, sexul şi sistemele informaţionale. Şi, în ordinea de idei care ne interesează, "limba de lemn" ar reprezenta starea de extaz sau de obezitate a limbajului, care se mulează exact peste ideologic. Căci avem de a face cu o limbă care nu mai informează şi nu mai semnifică, nu se mai raportează la un conţinut, are structură canceroasă a excrescenţei. Ea ţine de "teatralizarea" politicului, care tinde tot mai mult să se transforme într-un show, într-un simulacru, într-o producţie necontenită de aparenţă, pe care mijloacele de informare o difuzează pretutindeni, parcă după acelaşi principiu al metastazei. Un spectacol pe parcursul căruia diverşii membri ai clasei politice sunt (ca să-l citez iarăşi pe Baudrillard) "într-un fel complici, întreţinând o conivenţa ironica în ce priveşte teatralitatea, în ceea ce priveşte simularea sau puterea, legea, ordinea şi dezordinea". Iar limba în care se rosteşte acest spectacol este "limba de lemn" - adică limba atinsă de "semnele cancerului generalizat", şi nu doar de presiunea ideologiei.

IOANA PÂRVULESCU

Unul dintre cuvintele noului limbaj de lemn care se răspândeşte cu o repeziciune uluitoare, ca gripa, este locaţie. De la ministrul Turismului pănă la studentele de la Litere, de la reprezentanţii agenţiilor imobiliare până la solistul vocal al formaţiei Iris, de la nord la sud şi de la tinereţe până la bătrâneţe, toată lumea rosteşte cu un soi de mândrie culturală noul cuvânt. Ca orice buruiană de gen, şi locaţia mănâncă seva altor cuvinte, infinit mai frumoase, mai precise şi mai fragile, le omoară şi le ia locul. Ca fiecare înţelege prin acest cuvânt altceva, tot ce încape între loc şi locuinţa, şi ca, în felul acesta, comunicarea îşi pierde una dintre calităţile de bază, precizia, nu interesează pe nimeni. Oricum, vorbitorii noştri, revoluţionari ca Mita Baston, au mai găsit un cuvânt bun la toate, aşa cum a fost, cu câtva timp în urmă, conjuncţia deci, zadarnic concluzivă, cu care se începea orice replică. Aproape ca-i duci dorul răposatei deci, de când cu locaţia. Să ne închipuim ce s-ar fi întamplat cu literatura, dacă scriitorii s-ar fi îmbolnăvit şi ei de molima locaţiei. Titlurile cărţilor din bibliotecile noastre s-ar fi modificat spectaculos. O altă tendinţa, de data aceasta contrară, dar la fel de supărătoare, din limbajul actual, în special la televiziune, este încercarea de a evita limba standard a ştirilor prin introducerea limbajului argotic. Din păcate, cuvintele argotice la modă, plasate pe neaşteptate la emisiunile sobre de ştiri, nu par să arate o dorinţa de îmbogăţire a nuanţelor stilistice, ci o sărăcie de vocabular sâcâitoare. Reporterii nu mai cunosc decât un singur registru, cel argotic, şi nu mai găsesc, la repezeală, alte superlative decât: tare sau super. Eram săraci la toate capitolele, dar o puteam spune într-o limbă bogată. Pe zi ce trece sărăcim şi lingvistic. Mi-e teamă de momentul în care statisticile vor arata că stăm pe ultimul loc din Europa şi în privinţa vocabularului!

OVIDIU PECICAN

Au spus-o cei de dinainte: limba este un instrument de comunicare interumană ce reflectă realităţile sociale ale fiecărui moment istoric. Ceea ce astăzi se petrece cu limba pe care o vorbim şi o scriem este, prin urmare, un reflex sonor, articulat şi o codificare scrisă a complexităţii dizarmonice pe care o trăim, la care ne raportăm, pe care o exprimăm şi care ne conţine. Momentul este fascinant, să o recunoaştem, doar atât, că are impedimentul că îl trăim, neputându-l studia "din afara" lui, sustrăgându-i-ne. Aşa cum se lasă citit în fiecare clipă a oricărei zile de după 1989, el conţine irizaţiile, luminile şi umbrele unui amestec de presiune lingvistică exterioară, tradiţie literară naţională, "vorbiri" specifice diferitelor zone ale ţării, unor medii şi contexte variate, raspunzând, totodata, după caz (ori, mai precis, după puteri şi pregătire cărturărească, inventivitate, deschidere), tendinţei conservative, de păstrare a tradiţiei şi de înnoire şi specializare. În acest context, a stabili derapajele, dincolo de stridenţele imediat detectabile, iritante - dezacorduri, contrageri riscate, amestecuri neomologabile între nivelurile scrierii şi vorbirii -, nu este decât o tentativă vană, castratoare, nesănătoasă, puristă, pe seama limbii. Au încercat-o, odinioara, şi latiniştii, dar nu a ţinut. Pentru că, genetic vorbind, în pofida unităţii lingvistice de fond care anima vocabularul românesc şi modurile lui de folosire, vorbim cu toţii nu numai limba "micilor patrii" zonale din care provenim, amestecând-o cu elemente deprinse prin locurile unde ne-a purtat viaţa, ci exprimam şi un nivel de instruire, o capacitate combinatorie foarte personală, un mecanism de integrare lingvistică propriu unor grupuri printre membrii cărora ne regăsim (un mediu, fie el urban sau rural; un loc anume, cartier marginas ori centru; o opţiune profesională; ecoul la o seducţie lingvistică specifică; o abordare temperamentală proprie în direcţia directeţii şi clarităţii - stilul "atic" pomenit de G.R. Hocke - sau a preţiozităţii şi meandrelor pline de nuanţe, caracteristice stilului "asianic"). Idiosincrasiile pe care mă pregătesc să le menţionez îmi sunt, prin urmare, specifice mie, ca individ, şi nu le socotesc în niciun fel generalizabile. Am scris, nu cu mult timp în urmă, despre cedarile jenante - dar socotite şic - în faţa dominaţiei engleze, indignându-mă nu pentru importurile necesare din lipsa de echivalent autohton (hard, soft, toping), ci în faţa dovezilor grase de tembelism. De ce să zicem site (pronunţat "sait"), când termenul are o origine latină, iar noi îl cunoaştem şi folosim demult, de pilda în arheologie (sit, de la "situs")? Deplorabile sunt şi cazurile de fals umor, ironie complice, de pretins statut echivalent, în fapt simple snobisme găunoase, precum în fostul nume al targului Book-arest, unde înţelesul devine opus pe faţa intenţiei ("Book" - carte, iar "to arrest" - a aresta; de unde şi conceperea marii foieli livreşti bucureştene ca loc al unui... prizonierat de conştiinţă). Mediul electronic de comunicare pare să cheme, într-adevăr, la viteza şi expediere, dar vinile, reale sau imaginare, în "stricarea" limbii nu îi aparţin, căci tot noi performam şi acolo. Mimetismul, dorinţa de spectacol cu orice preţ şi ghiduşia fără vocaţie contribuie toate la perpetuarea unor maniere discutabile de a abrevia (de tipul F.T.L., R.P.R.L., dar mai puţin fericite decât în aceste cazuri), la dispariţia rigorii punctuaţiei, a acordului în gen, număr şi caz, la multe alte rapide metamorfoze. Asemenea efecte colaterale nu mă fac să iau distanţa faţă de computer şi Internet, dar mă încurajează să îi preţuiesc mai mult pe pionierii recuperării bogăţiei lingvistice şi ai stilului în scris, fie ei jucători pasionaţi de scrabble ori rebus, sau posibili adepţi (era sa zic... fani!) ai... caligrafiei cu cerneluri fine, pe hârtie colorată, chiar de ar fi să o importăm din Japonia, adaptând-o la propria moştenire. (Chiar: de ce ţinem manuscrisele faimoase la Muzeul Literaturii şi nu încercăm să propunem modele de scriitură de mână demne să devină ţintă a exersării scriiturii formal-artistice?)

Topul greşelilor gramaticale la TV

TVR 2, Realitatea TV şi B1 TV au înregistrat cele mai multe greşeli de folosire a limbii române în emisiunile pe care le-au difuzat în perioadele 20 martie - 20 aprilie 2009 şi 20 mai - 20 iunie 2009, comparativ cu anul trecut, potrivit unei monitorizări a CNA.
La TVR 1, TVR Cultural, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio Guerrilla şi Radio România Bucureşti s-a constatat un număr mai de greşeli comparativ cu anul trecut. Totodată, la Antena 1, Prima TV, Pro TV şi Radio România Cultural s-a identificat un număr aproximativ egal de greşeli faţă de anul trecut. Sunt însă şi posturi care îşi păstrează poziţiile fruntaşe în topul greşelilor posturile: OTV (89 de greşeli în perioada 20 martie - 20 aprilie şi 90 de greşeli între 20 mai - 20 iunie), N24 (87 de greşeli între 20 martie - 20 aprilie şi 89 de greşeli între 20 mai - 20 iunie) şi Kanal D (82 de greşeli între 20 martie - 20 aprilie şi 66 de greşeli între 20 mai - 20 iunie). Scrierea pe care se află pe primul loc în topul celor mai frecvente tipuri de greşeli. Astfel, s-a constatat că, pe lângă neglijenţele de tehnoredactare, persistă confuziile la pluralul în "i", dar şi absenţa cratimei, a semnelor diacritice şi exprimările în care există virgulă între subiect şi predicat. Un alt tip frecvent de greşeli sunt cele de rostire greşită, cum ar fi: "preşedenţie" în loc de "preşedinţie", "al cincelea" în loc de "al cincilea", "autovehicol" în loc de "autovehicul". În plus, s-a folosit greşit pluralul la unele substantive, precum "cotidian". În plus, şi dezacordul între subiect şi predicat este frecvent, mai ales când este vorba de subiect multiplu: "anxietatea, dar şi consumul de droguri poate favoriza indigestia". O altă greşeală este folosirea incorectă a sintagmei "ca şi" (se foloseşte doar pentru a exprima comparaţia) - "ca şi părinţi", "ca şi pensionar" -, dar şi a sintagmei "ca să" în loc de "să" - "aş vrea ca să vorbim". Alte categorii de greşeli identificate sunt cele de semantică şi lexic, precum anacolutul - "De partea sindicaliştilor s-a primit şi o veste bună, şi anume preşedintele şi-a asumat rolul de...", pleonasmul - "pe un site de internet", contradicţii semantice - "presa audiovizuală" (corect "mass-media audiovizuală"), necunoaşterea unor cuvinte - "o monstră de spectacol", folosirea neadecvată a neologismelor şi abuzul de calcuri din limba engleză - "un târg de maşini a demarat activitatea la Bucureşti", "Albania aplică pentru statutul de membru UE". Acestea sunt rezultatele unei echipe a Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti" al Academiei Române, coordonată de Marina Rădulescu Sala şi Rodica Zafiu, care a monitorizat 12 posturi de televiziune (Antena 1, Antena 3, B1 TV, Kanal D, N24, OTV, Prima TV, Pro TV, Realitatea TV, TVR 1, TVR 2, TVR Cultural) şi cinci posturi de radio (Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio Bucureşti, Radio Guerrilla şi Europa FM),în special emisiunile de ştiri şi dezbateri difuzate de aceste posturi.

Direcţia spre care se îndreaptă corectitudinea în mass-media este îngrijorătoare atât din punct de vedere al Institutului de Lingvistică cât şi din punctul unor ziarişti consacraţi.
Întrebarea rămâne: se va rezolva vreodată această situaţie?

surse:
Revista Plus 22, Nr. din 13 mai 2008
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/861476/Topul-greselilor-gramaticale-la-TV/

---

Distribuie pe facebook