Horezuintoarceri - Maria Cecilia Nicu Adăugat în 04 martie 2010, la 22:17 | 260 afișări / 208 vizitatori |
1 |
Horezu
-Dealul de la Costeşti e destul de dificil chiar şi acum când drumul e asfaltat. Poţi să-ţi imaginezi cum era când făceam cu rata şase ore de la Vâlcea şi nu sunt decât vreo şaptezeci de km.
-Cum făceai şase ore?
-Cam aşa: Rata era un hârb care trebuie să fi avut vreo sută de ani, poate şi mai mult, oricum gata să se dezintegreze, nu te uita aşa la mine, habar n-ai, ce ştii tu! Dacă mergeai pe picioare ţineai pasul cu ea, mai ales pe coaste, drumul era croit şi atât, şosea naţională, vreau să zic, din când în când, aşa o data de doua ori pe an, se arunca ceva balast în gropile făcute când de car când de camioane - că se găsise ceva cărbune niţel mai la vale de Horezu - şi mai ales de ploi sau zăpadă, care mai de care mai afurisite ….
-Ce aiureală!
-Crezi? Casele, câteva numai, stau încă spânzurate pe coaste, uneori chiar în buza serpentinelor şi nu e de mirare că vacile ies în şosea, ce să mai vorbim de câini.
Ruralul ăla e unic.
- De ce unic, ? E la fel peste tot, în toate zonele de munte, vreau să zic.
- E şi nu e. Horezu e unic.
- Parcă vorbeai de Costeşti?
- Păi, când o iei la vale de pe culmea Costeştilor mai e o aruncătură de băţ până la Horezu. Şi pe urmă, dacă te-ai gândi bine, ţi-ai aduce aminte că dealul Costeştilor făcea parte din ritual.
- Ce ritual, ce vorbeşti?
- Anticipaţia. Nu ştii ? Ne apropiam de ţintă. La Horezu popasul obligatoriu, gogoaşa fierbinte, chiar aci în colţ, vis-à-vis de actualul magazin de artizanat, atunci o clădire oarecare, banuesc, că nici acum nu ştiu, să fi aparţinut unui pricopsit al locului şi bineînţeles “recuperată” de clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare, vreau să zic, odată cu instaurarea puterii proletare………nu te uita aşa, ce ai uitat lozincile?…....mă rog, gogoaşa era cu zahăr tos, cam aspră, dar cu gustul ăla unic, pe care numai plăcerea conservată în gând, de la an la an, ţi-o poate da; dealul o lua la vale, periculoasă vale, cu o curbă strânsă chiar la baza coborârii, dar tot aruncam un ochi către Arnota pe care o ştiam ascunsă printre pomi cândva, dar expusă larg în epoca de “lumină”, că materia primă pentru combinatul chimic de la Govora era nisipul, argila, pământul ăla pe care stă Arnota şi, ceva mai la vale, Bistriţa.
- Vorbeşti de mânăstirile locului, nu?
- Sigur. Şi nu sunt numai ele. Nu ştiu mare lucre despre importanţa istorică a Bistriţei, am o lipsă serioasă, recunosc, dar Arnota se înscrie major, aş zice, Antonescu a fost pus la “păstrare” acolo până la proces, sigur, după ce a fost readus în ţară de la Moscova.
- Cam amară remarca.
- Cam. Dar să revenim. Ziceam Horezu. Zona e absolut magică, niciodată nu mi-am explicat de ce. Nici nu ştiu dacă aş putea explica ceva. Cerul e generos cu lumea aia peste care Rânca, vârful din Parâng domină. Oierii de la Vaideeni şi olarii de la Horezu conservă un mod de viaţă chiar dacă au invadat televizoarele, maşinile, celularele, computerele, calculatoarele ca să fiu în nota firească. Banuesc o comunicare subtilă între oameni şi locuri.
- Crezi?
- Nu ştiu. Încerc să-mi explic, totdeauna încerc să explic chiar şi atunci când simt că e prostesc. Ce să explic? Dealurile care înconjoară Horezu, ştii cum e, ca într-o căldare, (ce original, nu?) dealurile, zic, nu-s înalte, coaste uşoare, păşuni şi livezi se întrepătrund, oi, capre, vaci, ici colo câte un cal- şi eu alunec vrând nevrând într-o viziune absurd sămănătoristă care n-are nici o legătură cu ceea ce vreau să zic- dar îmi revin, pentru că la Horezu totul curge, unduieşte, de aia Costeştiul e anticipaţie, pentru că e în afară, cu o detaşată furie a pantelor sugerând viteză, graba de a ajunge.
-Aiurea! Şi panta dinspre Slătioara tot aşa unduită e ? Ai uitat, se vede, ce gâfâiau motoarele când camionul urca, se straduia să iasă din căldarea Horezului...
- N-am uitat. Şi ce importanţă are? E idilic şi dacă vrei şi dacă nu.
- Parcă ziceai sămănătorist sau e tot aia?
- E o suspendare în timp, o încremenire într-un timp propriu. Nici idilic şi nici sămănătorist. Singular.
- Poate că ai dreptate. Horezu e înconjurat de o salbă de chemări ale unei lumi care a fost şi cu care încercăm să comunicăm. Nu ştiu cât de capabili suntem să o facem.
- N-are importanţă ce putem noi acum. Ceva vine spre noi din zona aia mititică, dar încărcată ochi. E suficient să văd Culele de la Măldăreşti şi Mânăstirea Dintr-un Lemn şi Polovragi şi Govora şi mai ales cea de la Romani pe care convenţional o numim Horezu şi ştiu, dacă nu înţeleg, am cel puţin bucuria de a intui.
- Chemare şi atât?
Distribuie pe facebook
