Hotel Chiustenge, recepţie, again Cenaclul de Marţi!despre ultimul volum de versuri al lui Sorin Dinco - Dragoş Vişan Adăugat în 23 ianuarie 2010, la 13:13 | 215 afișări / 200 vizitatori |
Sorin Dinco, cel care a înfiinţat Cenaclul de Marţi în 1993 la universitatea ”Ovidius”, este recepţionerul Hotelului Chiustenge, ultimul său volum de “proeme”, din 2008, publicat de editura Pontica (în colecţia Euridice). Deschizând poarta clădirii sale textuale, este obligatorie legitimarea fiecărui invitat, a oricărui membru din “hypera” după “un cod al prieteniei”, iar parola cerută nu-i decât rezultatul aglutinării a trei cuvinte într-un salut de frontispiciu – primul titlu proematic, “BUNĂSEARAPRIETENI”.
Criteriile de selecţie ale textelor scrise în ultimii ani de către Sorin Dinco au fost foarte dure şi precise. Un hotel trebuie să aibă un manager pregătit să aprovizioneze sălile de mese scripturale, încăperile-ateliere literare cu de toate. Dinco este şi gestionar al propriei afaceri Hotel Chiustenge. Dă seamă de adevărul celor oferite publicului invitat la festin. Avanpremiera cărţii sale, primul poem se petrece în piaţa Dacia din Buzău, aici venind să se dea în spectacol tineri liceeni, trupe de muzică, manelişti, poeţii douămiişti şi nouăzecişti, “şaolinii”-mecena ai lor, prefectul, primarul, apoi muncitorii de la ROMET, lucrătorii vinului de “Pietroasa”, părinţii, “pensionarii” din cartierul Tineretului etc. El are “un proiect”, relaţii până înspre centrul ţării, organizând chermeze cu discursuri şi microrecitaluri, chiar dincolo de bunul simţ, cu difuzoarele date la maximum. “Codul acestei poveşti” nu este decât subiacent ieşirea din “autobiografic” pe “hypera” (alias site-ul, blogul interactiv “Hyperliteratura”), autorul său pariind pe oricine îl “va moşteni”, dacă va înţelege mesajul trimis prin semne discontinue, de obicei grafice, translingvistice, semiotice. Semnalizări dinspre discursul său original, proematic, de-o autentică oralitate apar şi sub semnul zicalelor personalizate după o modă a citadină, de tipul: “arta mea poetică este prietenia”; “nu va fi posteritate”, “o să se scrie/ pentru oameni,/ nu e nevoie de un cataclism mondial/ pentru asta”, “la fel ca maneliştii/ şi poeţii lucrează cu cuvinte în suflete de/ oameni”, “fetele [...] or să fie deodată grele de vina că/ n-au iubit şi poeţi”, “oamenii care au facultate [...] n-au ce mânca”, “iar lumea scoate banul şi mănâncă mult”, “ie foam’ de bani, poeţi!/ foame de bani”, “e drama ta e drama tuturor”, “şi timpul va trece ca prin oasele lui făt frumos”, “şi curajoşi cu toţii ne vom urca în leagănele lui/ Dumnezeu”, “doar speranţele sunt nemuritoare”, “iar eu voi înnebuni dacă voi rămâne singur”, “eu cred/ deşi mă îndoiesc ca şi tine”.
Se perindă în piaţa publică a Buzăului, pe lângă Casa de Cultură şi Biblioteca “Ion Caraion” prietenii amfitrionului, veniţi cu trenul, în maşini, pe motociclete Harly, la mici şi slogane... neelectorale. Pe rând apar fantoşele unor literaţi precum Diana Geacăr, Veronica Cara, Andra Rotaru, Mihai Vakulovski, Dinco şi Puya, Paul Daian şi “femeia lui”, Marin Mincu, Nicolae Tzone, Ioan Mureşan, Mircea Ţuglea, Ileana Bâja, Mugur Grosu, Grigore Şoitu, George Vasilievici, Gili Mocanu, Es. Pop, Robert Şerban, Ovia Herbert, Andrei Bodiu, Aurel Dumitraşcu, Cristi(an) Popescu, Constant Tonegaru – aşadar şi morţii, printre care şi “Vocea” lui Ovidiu, “Primului poet”. Limbajul proematic, de-o directeţe greu de reprodus, este mult mai colorat, şarja observându-se şi din expresiile licenţioase, şi din gesturile largi – precum cele de superstar ale geniului Eminescu, revenit şi el într-o himerică şi întunecată Junime a U.S.R.: “Dumnezeu va fi în cele din urmă fericit să vadă/ atâtea mâini ridicate spre el/ şi ni le va atinge dintr-o mişcare/ de-a lui eminescu, aşa cum probabil o făcea/ la junimea, după ce citea o bucată tare/ şi dup-aia trecea pe la galerie să atingă/ din treacăt cu palma vârfurile degetelor/ tuturor românilor care încă îl citesc// şi cerurile se vor deschide”.
Alt proem – proces verbal către o instanţă de dincolo (”mă eminescule”; “mă urăsc, eminescule, mă urăsc nespus”) –, este intitulat “Chiustenge”. În apropierea casei unde a găzduit, după 1883 şi Eminescu, se vorbeşte de “frăţia viselor” – Cenaclul de Marţi, alcătuit din prietenii lui Dinco – Mircea Ţuglea, Grigore Şoitu, Ileana Bâja, Mugur Grosu, apoi din ceilalţi tineri perindaţi între anii 1993-1998, după cum reiese şi din epilogul autobiografic “Precise” – un fel de carte de onoare a Hotelului Chiustenge. Spiritul “marţolin” era unul al samurailor, unul foarte elitist, cu reguli stricte, care împiedica infiltrarea nonvalorilor în acest cenaclu literar. Mugur Grosu, a venit între prietenii la cataramă “cu o ţeastă rasă” de samurai: “parcă era hamlet la vorbitor”.
Exclamaţiile “visam pe rupte”, “eram o gaşcă mică, cum zic/ fiecare credea cu dinţii în steaua lui”, “ăştia cresc case/ tu creşti monştri în tine/ toate se vor nărui odată şi-odată/ [...] dar înainte de toate/ visele tale în tine se vor nărui” sunt un fel de retroproiecţii în epocă à la Ion Creangă din Amintiri, sau à la Ion Minulescu din Zilele şi nopţile unui student întârziat. Atmosfera postdecembristă, perioada nesigură a tranziţiei apare şi în poemul anterior, dar acum avem de-a face cu o cronică neoficială a ei: “prin toamna lui 91 făceam naveta la ovidiu/ cinci minute de chiustenge cu autobuzul/ [...] şi veneam seara acasă, în singurătatea rece/ a unei case în care mişunau şobolanii/ graşi ca visele mele”; “prin 96 am încercat [...] am ratat toate sinuciderile/ care s-au succedat în viaţa mea.
Atitudinea defetistă a grupării poetice nouăzeciste de la Constanţa a anticipat, cu siguranţă, prin spirit de frondă avangardistă, prin nonşlanţa unor atitudini de protest făcute publice până în 2001, dar şi după, chiar acea radicală schimbare a literaturii prin generaţia douămiistă, formată din cei foarte tineri.
Teama ancestrală a unui tânăr aruncat direct în vâltoarea câştigării existenţei, într-un oraş de la malul mării, este redată prin nişte tehnici ale textualismului francez, dezvoltat din “la nouvelle critique”, bine asimilate de către dobrogeanul poet Sorin Dinco la facultate: “scrisul a omorât omul din mine/ scrisul a devorat tot ce se născuse/ şi crescuse în intervalul 72-87/ a fost de ajuns o jumătate de viaţă să dilueze/ în rahatul ăsta cealaltă jumătate din ea”. Perioada cenaclieră înseamnă pentru Dinco conştientizarea în artă.
Originalul mod al autorului, sau construcţiei acestui Hotel Chiustenge, de-a intextua titlurile proemelor sale este chiar plasarea unora, prin caractere bondate, ori la sfârşitul textului (frate – “[...] eu zic să-i altoim nişte scatoalce după ceafă// eu zic să-l iertăm/ eu zic să-l uităm// frate”), ori înainte de ultimul vers (sufletul – “şi-şi dau şi sufletul/ numai să nu se dezlipească de-acolo”; rembo – “intră în scenă rembo/ taie şi spânzură nişte maimuţe”), ori în cadrul antetului de două versuri ale textului (“georg noi o să fim generaţia fără/ manuscrise”: “în zori, la fereastră/ un fel de pasăre fenics îmi ciuguleşte din/ palmă”) ori în primul vers proematizant – “există undeva în dobrogea un loc”.
Restul textelor au o configurare a titlurilor normală, neaglutinată în materia parcă informă, originară a versurilor. De exemplu, “lună plină peste frăţie”, penultimul proem din acest volum al lui Sorin Dinco descrie o întâlnire de dată recentă cu Mugur Grosu, iar discursul pare unul de incipit narativ, exact ca în Enigma Otiliei – despre care se făcuse referire intertextuală deja: “dacă marţi eşti prin chiustenge/ şi te vei plimba cu un elicopter, la orele serii,/ pe deasupra tăbăcăriei/ vei putea vedea un tip adus uşor de spate/ traversând parcul/ el va merge spre strada cişmelei unde/ într-unul din blocuri, la etajul trei, stă mugur// [...] e semn că-n camera neagră/ dinco stă la o ţigară-două cu grosu/ aşteptând până una-alta să le răspundă/ vasilievici sau ţuglea la telefon”.
Reimaginarea atmosferei constănţene are ceva underground, însă este suprasaturată de kitsch, pentru că altfel s-ar cădea imediat în tradiţionalism, în patetism – iar eul gestionar-recepţioner la Hotel Chiustenge evită situaţiile melodramatice, chiar şi-n “lună plină peste frăţie”, veritabil poem nostalgic: “trecând peste proastele servicii/ de închirieri elicoptere din chiustenge/ e de presupus că meşterul cerurilor/ de deasupra satului de vacanţă/ va observa mişcarea asta/ şi va da lună plină peste frăţie”.
În ce priveşte consumul de ţigări există o boemă, urmată de o stare abulică. De aceea ultimul proem din carte se intitulează – după medicamentele cu nicotină în forma gumei de mestecat – “cu drag, nicoret”. După alte două titluri pantagruelice, “mici la grătar” şi “mein damf” – care degajau mirosul petrecerii, “naturel” – era obligatoriu să fie tentată dezintoxicarea după atâta fumat. Fumatul dusese la incitarea inspiraţiei. Reminiscenţele primei idile, cea de pe faleza Dunării la “Lemne arse” cu Irina, aproape de vârsta majoratului, îl fac pe eul liric să se întoarcă şi la o grevă liceeană la “Spiru C. Haret” din Tulcea, atunci când, la începerea trimestrului al doilea, în ianuarie 1990, a iniţiat prima petiţie către director, în urma căreia prea exigentul profesor de matematică a fost înlăturat să mai predea la unele clase: “mă uit în tavanul alb şi încep uşor să regret [...]/ că m-am îndrăgostit în primăvara lui ’90 de irina// eram pe-atunci un fel de golan al tulcei, care/ dădea afară tot ce însemna ceauşism –/ de la pedagoga internatului spirtist,/ la profu de mate din clasă”. Irina, o colegă năbădăioasă, l-a învăţat fumatul, printre primele săruturi, iar dependenţa de cele două preocupări, iubire şi intoxicare, s-a intercondiţionat: “[...] pe mal de/ danub/ mi-a fixat în colţul gurii prima ţigară cumpărată/ din propriile economii// apoi a fost un kentan lung şi sexul irinei,/ lumea ce urma să vină”.
Boala pulmonară este cauzată de fumul tras la câte un “safari”, neinterzicându-şi deloc gama plăcerilor timp de peste alţi optsprezece ani, iar perfuzia din spital, mestecarea de nicorette semnifică neputinţa ieşirii problematizante din aceste autoflagelări proematice, din discursul instituit la Cenaclul de Marţi, adică la aflarea specificităţii scriiturii proprii. Iată-l pe poet cum îşi radiografiază plămânii, la modul depistării unor raluri: “a fost [...] şi un lung/ safari/ în care leii sau bizonii vânaţi sunt acum glucoza/ ce picură în liniştea salonului// durerea cea dulce din piept s-a dus/ în locul ei voi planta nitroglicerină/ iar fumul ăstor 19 ani pare să se fi tras/ în capsule de nicorette,/ cingo între măsea şi obraz/ plasture pe piept// frică”.
Volumul din 2008 al lui Sorin Dinco este un jurnal proematic şi dilematic, care apropie poezia de proză, cenaclul de piaţa publică, literatura în cadrul elitist de-o literatură a revoltei ieşită în stradă.
Distribuie pe facebook
