Ilustrată din Köln - Recheşan Gheorghe Adăugat în 11 iulie 2010, la 12:43 | 393 afișări / 282 vizitatori

1

Priveam năuc cartea poştală, pe care era aplicată o ştampilă butucănoasă, un cerc dublu, negru, în interiorul căruia se putea citi cu greu: CMJ TM şi un număr din cinci cifre. Vederea era o reproducere neizbutită, în tonuri urîte, vineţii, după o fotografie de epocă: „ Băile Populare Lipova 1956”. Pe revers, o mînă stîngace ortografiase cu un creion chimic:
„Sînteţ convocat de urgienţă la incorporare vineri ora 16 cam 210. În caz de ne prezentare veţ suporta consecinţele legi”
Se duceau dracului vacanţa la Costineşti, chefurile, întîlnirile cu gagici şi ceea ce era mai grav, în loc să dau admitere la facultate în anul viitor, urma să lustruiesc closetele într-o cazarmă, la cinci sute de kilometri depărtare casă.
Băieţii mă aşteptau pe terasă, la „Lotusul”, cu cîte o halbă călduţă în faţă. Probabil că arătam de parcă explodase Cernobîlul chiar lîngă curul meu, fiindcă mă luară imediat în primire.
-Ce dracu’ ai, parcă ai văzut Titanicu’ scufundîndu-se!? rînji Bogdan.
- I-a spus Mariana, aia ţîţoasă dintr-a unşpea B, că e gravidă! plusă Doru bîţîindu-şi capul mongoloid, palid, cu pomeţi ascuţiţi, împodobit cu o mustaţă rară şi ţepoasă.
Sorin tăcea, preocupat deocamdată să-şi aprindă un carpaţi fără, scuturat pe jumătate.
-Mai rău, spusei răguşit, cu vocea stinsă, am primit o convocare la CeMeJe !
-Nasol, ai bulit-o de tot! constată Bogdan.
-Nu eşti bărbat pînă nu faci armata! declară sentenţios, Doru.
-Aiurea, i-am răspuns poţi fi bărbat şi fără experienţe idioate!
Degeaba făcuse el armata, de fapt deabia îl acceptaseră la recrutare, avea 50 de kile şi un metru cincizeci şi opt, fiindcă nu ieşise mai bărbat din ea, doar dacă amănuntul că se căptuşise acolo cu un ulcer poate fi considerat o dovadă certă de bărbăţie.
Sorin reuşi să-şi aprindă ţigara, trase cu poftă un fum lung, tuşi şi mă întrebă:
-Vrei să faci armata?
-Ce, te-ai dilit? Nici mort!
-Bine, zise el preocupat să nu i se stingă chiştocul, vorbesc eu cu bătrînu’ şi te-ai scos!
Stăteam ca pe o colonie de arici, iar el făcea pe misteriosul. Am comandat încă un rînd de beri şi pînă la urmă a catadicsit să-şi expună planul:
-Te internezi la sonaţi...taică-meu îl ştie pe un doctor de-acolo şi te rezolvă!
-Eu am încercat să scap pe bază de tensiune, a zis Bogdan ştergîndu-şi spuma de pe bărbie, da’ n-a ţinut, anu’ ăsta mă cheamă iar!
-Şi cît mă costă? am întrebat, cîntărind repede-n gînd şansele ca ideea lui să nu fie o tîmpenie.
-Nu te costă nimic, babacu’ i-a făcut tipului nişte planşe la heliograf, cópii după o carte chinezească de acupunctură, o să te scutească definitiv de oaste!
Asta se întîmpla miercuri, vineri dis-de-dimineaţă eram la poarta clinicii. Nu mai intrasem niciodată într-un spital de ţăcăniţi şi, de ce v-aş minţi, inima îmi ticăia ca un metronom cu balansul dat peste cap, cred că aveam tensiunea cel puţin două sute.
Chiar în dreptul uşii mari de la intrare, stătea un individ gras, cu ochelari, îmbrăcat într-un halat de doc bleumarin, care avea cusut pe piept cu aţă roşie, cuvîntul edificator, PORTAR.
-Îl caut pe domnu’ doctor Ortopan! am bîiguit eu după ce i-am strecurat în buzunar o hîrtie cu portretul lui Vladimirescu.
-N-avem pe-aici niciun dom’ doctor Ortopan! mi-a aruncat el încruntat.
Simţeam că leşin, idiotul de Sorin îşi bătea joc de mine sau ce se întîmpla, că doar taică-su îmi dăduse o carte de vizită pe care scria limpede:
„Ortopan Ovidiu, medic pr. neuropsihiatru”
Tocmai mă căutam prin buzunare ca să găsesc ţidula aia, cînd o muiere trupeşă cu părul negru, pana corbului, vizibil cănit, strîns într-un coc ţuguiat, înţolită într-un halat alb care stătea să plesnească pe ea, s-a stropşit la grăsan:
-Gicule, marş în salon...de cîte ori să-ţi spun să nu mai vii la poartă cînd nu-i program de vizită!
După ce l-a dezbrăcat pe Gicu-impostoru’ de halatul de portar s-a întors spre mine, zîmbindu-mi ca o savarină bine însiropată:
-Domnu’ doctor e la vizita de dimineaţă...urcă matale la etajul doi, pe scara din dreapta, nu pe asta din faţă, apoi faci la stînga şi îl aştepţi pe dînsu’pe culoar, pînă termină toate saloanele!
Scara era îngustă şi întortocheată ca o cochilie de melc, alunecam pe treptele roase şi lustruite de miile de tălpi, pe deasupra era o beznă de nu-ţi vedeai vîrful pantofilor, aşa că am urcat orbecăind şi ţinîndu-mă de pereţi. Am trecut de etajul unu şi deodată o tropăială de paşi, coborînd în trombă, m-a făcut să mă lipesc de ziduri. Doi inşi au trecut în viteză pe lîngă mine, nu le-am văzut bine feţele, dar urlau amîndoi, iar cel din urmă ameninţa mînios:
-Te prind eu hoţule şi te distrug ...să mor io, dacă nu te zic la doamna asistentă că mi-ai furat ţigările!
Am ajuns la capătul scărilor, acolo unde pîlpîia un bec chior care răspîndea o lumină galbenă peste pereţii vopsiţi în bleu, astfel că pe retină suprapunerea dădea o combinaţie tristă, verde-căcăniu. În stînga era o poartă cu gratii, descuiată, iar în dreapta o uşă, pe care scria cu litere din plastic negru: Cabinet nr. 1 Neuro.
Am bătut hotărît şi am apăsat clanţa, dar era încuiată, aşa m-a pus pe aşteptat. Îmi uitasem ceasul acasă, aşa că am început să măsor timpul după o metodă inventată de mine, care e destul de distractivă: inspiri adînc, îţi ţii respiraţia, cam cît poţi rezista fără să te sufoci, apoi te goleşti încet de aer numărînd pînă la şaizeci şi reiei, iar un ciclu complet de cinci inspiraţii-expiraţii durează cam zece minute. Avantajul e că după un timp ameţeşti şi nu-ţi mai pasă de decor. Mă apropiam de recordul personal, cînd pe culoar a apărut şontîcăind, un tip cam la cincizeci şi ceva de ani, înţolit într-un halat alb, uşor cocîrjat, cu capul mare, chelbos şi ochelari cu ramă neagră, cărînd un vraf de dosare sub braţ.
- Domnu’ doctor Ortopan? am şuierat eu, evacuînd rezerva de aer din plămîni.
- Hortopan, cu Haş de la himeră...m-a corectat el.
- Am venit din partea...ştiţi, dacă mai aveţi nevoie de planşe la heliograf! am şoptit zăpăcit.
Hortopan-himeră nu a dat semne că mă auzise, a descuiat uşa şi a intrat, trîntind-o cu putere. Am ciocănit şi am intrat în urma lui. Mi-a aruncat o privire bulbucată peste ochelari şi m-a întrebat:
-Ce doriţi? Sunteţi pacient la noi?
Era ca într-un film absurd, în care un cap de cîine se plimba pe stradă propulsat de două picioare de damă încălţate în pantofi cu toc cui.
-Nu, nu-s pacient, am venit să mă internez! i-am explicat oţărît.
-Aunci cobori dumneata la parter, după ce treci de portar o să vezi o uşă de sticlă, pe care scrie mare, Internări-Externări şi o cauţi pe asistenta şefă să-ţi completeze fişa...trimitere de la dispensarul teritorial ai?
Capul de cîine dansa cîntînd ” Dancing queen”, i se alăturaseră trei clovni în pielea goală, vopsiţi în roşu, galben şi albastru şi simţeam o nevoie imperioasă să ies de acolo, dar n-aveam încotro, trebuia să fac tot ceea ce se putea ca să scap de servit patria în ţoale kaki.
-M-a trimis domnu’ Martin, cel cu planşele de la heliograf...
S-a sculat şi s-a îndreptat spre fereastra deschisă, de afară adia o boare de tei înfloriţi care estompa damful de dezinfectant acru, amestecat cu izul de mucegai emanat de ziduri. A închis fereastra şi şi-a luat din cuier un halat gros din molton vişiniu, pe care l-a îmbrăcat peste cel alb din pînză.
Ciudat, tipul părea bolnav în ultimul hal, deşi eram la sfîrşitul lui iunie, părea că-l zgîlţîie frisoanele deşi nu transpira deloc.
-Ssss, şîsîi el făcîndu-mi semn cu degetul apăsat pe buze să tac, nu cunosc niciun domn Martin...dacă eşti bolnav îţi fac fişa de internare şi gata!
S-a aşezat la birou, o mobilă greoaie din lemn masiv, scoţînd dintr-un sertar un carneţel şi un stilou cu capac auriu:
-Numele, prenumele, vîrsta, greutatea corporală, apartenenţa politică...
I-am făcut pe plac cum am putut şi a continuat:
-Te doare capul?
-Nu...mă simt excelent!
-Nu te-a durut niciodată capul?
-Ba da, după cheful de absolvire a liceului cînd am băut bere, vin de coacăze, vodcă, triplu-sec şi vermut...
Scria într-un fel ciudat, folosind mîna stîngă, strîngînd stiloul între policar şi toate celelalte degete, răsucit într-o parte de parcă se ferea să nu-l copieze cineva la teza de algebră.
-Ai avut vreodată tendinţe suicidare...te simţi obosit, deprimat?
Am dat din umeri, era clar că trebuia să exagerez cu ceva, fiindcă altfel nu reuşeam să scap de cazarmă, dar nu-mi venea nici o idee valabilă. El a continuat să scrie, citindu-mi în acelaşi timp:
-Eşti neurastenic, pe un fond de hipersensibilitate exacerbată, recomand investigaţii...
-Aha, am îngăimat zăpăcit şi după aia?
-Nu ai înţeles...te internez pentru investigaţii, pe urmă îţi prescriu tratamentul şi gata! treci la ambulator...ţi-ai adus pijama, papuci de casă şi halat?
Nu, nu-mi adusesem nimic şi el a continuat:
-Voi, tinerii nu ştiţi nimic! Păi, prima etapă a internării este inspectarea pijamalei şi a efectelor personale...mergi dumneata cu recomandarea mea la asistenta de la Internări, apoi fugi acasă să îţi iei pijamaua, halatul şi papuceii de casă, apoi te întorci la clinică..sau poţi să te duci după pijama şi după aceea să te întorci la Internări, ordinea nu contează, totul e să fi ajungi astăzi, fără întîrziere pînă la contravizită...
A scos dintr-o cutiuţă metalică nişte ace lungi, flexibile, argintii şi şi-a înfipt cu grijă, unul în lobul urechii, altul între sprîncene, următorul în nara stîngă, continuînd să noteze cu scrisul lui abrupt ceva, în alt carneţel.
Am înţeles, consultaţia se încheiase, am luat ţidula de pe birou şi am dat să ies pe uşă, cînd l-am auzit întrebîndu-mă cu o voce caldă şi sfioasă:
-Stai puţin...ştii ceva despre moxe?
Aşa am ajuns în salonul şapte, unul dintre cele douăsprezece rezervate bărbaţilor. Decorul nu arăta prea grozav: pereţii, zugrăviţi altădată în albastru senin, aveau acum nuanţa unor scutece îngălbenite, mobilierul sărăcăcios, cinci paturi cu schelet metalic şi vopseaua albă scorojită, patru scaune aşijderea şi o canapea scundă, tapiţată cu vinilin vişiniu, nu te-mbiau la un sejur prea confortabil. Singura fereastră, îngustă, cu două canaturi, era acoperită cu o plasă groasă de sîrmă care estompa peisajul.
Cînd am intrat, în încăpere se aflau doar trei inşi: un moş cărunt, tuns chilug, cu faţa boţită şi arsă de soare, care stătea cuminte în pat, învelit pînă la bărbie, holbîndu-se în tăcere la tavan, un băietan slăbănog şi palid, îmbrăcat într-un pantalon şi o bluză de trening negru care citea un ziar şi un ins solid, roşcovan, care dormea cu spatele întors spre uşă.
-Bună ziua! am salutat, privind zăpăcit locul în care urma să petrec o săptămînă plină de neprevăzut.
Slăbănogul şi-a ridicat privirea de pe foile gazetei şi mi-a răspuns:
-Bună seara...vezi dumneata, deşi soarele încă nu a apus şi e doar ora cinci, orarul din spital ne-arată că e deja seară şi exact peste optzeci şi trei de minute vom servi cina!
-Bună seara! i-am răspuns ca să nu-l contrazic, ţăcăniţii pot fi teribil de supărăcioşi, după care m-am aşezat pe patul de la fereastră, era singurul care părea disponibil, avînd cearşafurile neboţite şi pătura întinsă într-un dreptungi riguros peste aşternuturi.
El s-a ridicat sprinten şi mi-a întins o mînă moale, fără vlagă:
-Silviu...dacă tot vom fi colegi de salon, pot să te întreb pentru ce ai fost internat?
Mi-am scotocit un răspuns plauzibil prin minte şi, amintindu-mi ce scrisese Hortopan pe fişa mea, i l-am servit:
-Neurastenie...acută!
M-a privit privi mirat, în ochii săi sclipea o luminiţă de amuzament, unul dintre irişi era căprui, celălalt gri-verzui şi a zîmbit:
-Neurastenie? Păi, prietene, cu asemenea diagnostic nu ai ce căuta aici! Cine te-a internat?
- Doctorul Hortopan! l-am lămurit eu suspicios.
-Ahaaa...şi cît o să stai în spital?
-Habar n-am...maxim o săptămînă, cred...
Fiindcă tot nu aveam ce să fac, îmi pusesem eu în bagaje un roman gros ca să-mi omor timpul, dar tipa de la Internări mi-l confiscase, zicîndu-mi pur şi simplu că-i interzis să citeşti în clinică, m-am pus la taclale cu el.
Am aflat că Silviu era internat pentru a şaptea oară acolo, era sinucigaş recidivist, încercase să-şi încheie relaţiile cu lumea reală de şase ori, fără succes încă, iar acum, cu foarte mult calm, studia o metodă eficientă ca să de-a ortu’ popii, definitiv.
-Am fost şi la sanatoriu, acolo e chiar mişto, totul e să nu îi laşi să se joace niciodată cu mintea ta, înţelegi? m-a informat el, cu o undă de tristeţe în glas.
La auzul discuţiei noastre, moşneguţul a intrat şi el în vorbă:
-Pe mine, taică, nu ştiu de ce m-au adus aici...am venit cu trenu’ la oraş să le aduc copiilor nişte brînză şi ouă de la ţară şi m-am trezit în ambulanţă..dracu ştie cum...
-Nea Ioane, l-a lămurit Silviu, asistenta şefă ţi-a spus că ai picat pe stradă, în dreptul unei berării...
-Da, da, asta îmi aduc aminte...intrasem acolo fiindcă mă durea rău capul, am luat două antinevralgice şi am băut o bere că era cald şi mi-era sete...
Între timp s-a trezit şi roşcovanul care dormea cu faţa la perete. Îl chema Franţi şi după spusele lui se afla acolo pentru o problemă pe care o avea la ochi.
Conversaţia ne-a fost întreruptă de o muiere solidă, îmbrăcată într-un halat cu mîneci scurte şi încinsă cu un şorţ pătat de grăsime, care a strigat cu o voce ascuţită din prag:
-Poftiţi în sala de mese, cina e servită!
Silviu şi-a consultat ceasul cu cadran negru, mare cît o ceapă, prins la încheietura mîinii:
-Astăzi au devansat programul cu exact şaisprezece minute...nu ştiu ce interes au să ne condenseze timpul, dar sigur urmăresc ceva prin asta...
Sala de mese era o încăpere lungă, mobilată cu mese din pfl alb melaminat şi scaune din acelaşi material. În aer domnea un miros greţos, greu de definit: izuri de rîntaş şi coji rîncede de cartofi, combinate cu arome de cîrpă de spălat vasele şi grăsime sleită, iar peste toate parfumul aspru al dezinfectantului care străbătea toate cotloanele clădirii. Spre surprinderea mea nu se aflau prea mulţi comeseni acolo, iar explicaţia am aflat-o mai tîrziu: o parte dintre internaţi mîncau ceea ce le aduceau rudele , iar ceilalţi erau la regim hiperglicemic şi li se aduceau la pat doar felii groase de pîine, unse din belşug cu marmeladă.
Deşi nu mîncasem nimic de dimineaţă, terciul gelatinos în care pluteau boabe de orez, fire de pătrunjel, rondele de morcovi şi cîteva oase stinghere de pui, botezat pompos „pilaf sîrbesc”, nu mi-a stîrnit de loc apetitul. I-am cedat porţia mea lui Silviu care a înfulecat-o fără să facă mofturi, de parcă ar fi mestecat file de potîrniche împănată cu trufe. Am ronţăit doar o felie uscată de pîine şi am băut o cană de ceai rece şi sălciu, îndulcit cu zaharină şi m-am întors în salon.
Patul de lîngă fereastră, cel pe care-mi aşezasem lucrurile, era ocupat de un ins înalt, cu nasul mare şi faţa injectată, plină de buboaie supurînde.
-Nu te supăra, i-am spus năsosului, acesta este patul meu!
M-a aţintit cu o pereche de ochi somnoroşi, avea coşuri pînă şi pe pleoapele-i umflate şi a măcăit cu o voce foanfă, de copil răsfăţat:
-Eroare, amice...acesta este locul meu predestinat...ori de cîte ori vin aici în vizită pentru refacere, ocup acest pat din dreptul ferestrei, fiindcă sunt o fire sensibilă de artist şi am nevoie de spaţii deschise!
Îmi venea să-i strivesc, cu o scatoalcă bine plasată, furuncul îmbobocit în vîrful mufei, dar mi-am păstrat diplomaţia.
-Colegii de salon pot să-ţi confirme, eu mi-am aşezat primul lucrurile acolo!
-Cei dintîi vor fi cei de pe urmă! stîlci bubosul versetul biblic şi se cuibări confortabil între perne.
-Lasă-l taică, să stea unde vrea, interveni moş Ioan, că-s destule paturi libere aici...
Mi-am adunat lucrurile risipite pe duşumea şi le-am pus pe alt pat, care nu avea nici pernă nici aşternuturi, ci doar o pătură veche şi decolorată, aruncată peste salteaua deformată, din burete.
Celălalt şi-a savurat victoria rînjind şi a ţinut să ne informeze cu glasul lui peltic:
-Din moment ce vom convieţui împreună, îmi permiteţi să mă prezint: Graţian Săpărean, artist plastic şi spirit liber...prietenii îmi spun Vincent, fiindcă modul în care transfigurez realitatea şi o convertesc prin limbajul artistic e aproape identică cu cea a incomparabilului van Gogh...
Poate şi-ar fi continuat polologhia, grozav îi plăcea să vorbească despre sine, dar a sosit vremea contravizitei. Infirmierele, asistentele, brancardierii, medicii stagiari, toţi stăteau smirnă aşteptînd trecerea prin saloane a Profesorului. Eram curios să cunosc şi eu acest înalt personaj, de teama căruia dîrdîiau toţi, aşa că atunci cînd s-a deschis uşa salonului şi l-am văzut, însoţit de garda în halate imaculate, m-a pufnit rîsul. Era o piticanie ramolită: măsura cam un metru cincizeci, dar păşea băţos pe tălpile pantofilor cu talpă groasă, bombîndu-şi marţial pieptul, cu halatul imaculat atîrnîndu-i pe umeri ca o mantie triumfală şi ciocul cărunt împins arţăgos înainte.
Medicul de gardă, amicul Hortopan, înconvoindu-se plin de respect, i-a şuşotit ceva la ureche cînd a ajuns în dreptul meu.
-Ahaa, tună cu glas de stentor marele tartor al clinicii, neurastenie! Cum te simţi tinere?
- Bine, m-am bîlbîit, adică rău, chiar foarte rău!
- Te punem noi pe picioare...extraveral, doză dublă de trei ori pe zi, fenobarbital imediat după cină şi vitamine, foarte multe vitamine, B complex şi tot tacîmul!
Cam aşa s-a desfăşurat prima mea zi în salonul şapte. Noaptea a trecut însă afurisit de greu. Salteaua de burete pe care mă foiam era desfundată şi plină de găuri cît pumnul, pe deasupra mirosea de te trăznea a urină, moşul de lîngă mine sforăia cu sonoritatea unui joagăr, iar Franţi, am aflat a doua zi că era strungar-rabotor de meserie, bombănea prin somn: „am alezat bine, tovarăşu inginer, aşa cum e desenat în secţiune, dracu să-i ia de microni şi de cote!”
M-am sculat din patul puturos şi m-am furişat pe coridor. În capătul lui, închis de poarta din gratii şi luminat doar de un bec chior care răspîndea un con palid de lumină gălbuie, l-am zărit pe Silviu, sprijinit de perete, pufăind cu fereală dintr-un chiştoc. Mi-a făcut semn să mă apropii:
-Fumezi? m-a întrebat în şoaptă.
-Nu, da’ cred că o să m-apuc de azi! i-am răspuns.
-Avem noroc că e sora Vicky de gardă! a zis el şi mi-a întins un pachet motolit de mărăşeşti fără.
Am aprins o ţigară, fumul amar-iute mi-a umplut nările şi gîtlejul, făcîndu-mă să mă înec într-o rafală de tuse, iar el m-a lămurit:
-Fumează şi ea în draci, aşa că e înţelegătoare cu tabagiştii!
Nu a rostit bine vorbele astea, că uşa s-a deschis brusc, scîrţîind ca o poartă de temniţă şi o siluetă măruntă, îmbrăcată în halat alb s-a ivit lîngă noi:
-Silviu-mamă, de cîte ori să-ţi spun că nu-i permis fumatul în clinică! Dacă te prinde Profesorul te bagă în cămaşă de forţă...
Sora Vicky era scundă şi slabă ca un copil de zece ani, avea faţa ridată de maimuţă, părul cărunt şi zburlit ca o tufă de jnepeni, iar perechea de ochelari uriaşi îi aluneca mereu de pe nas de parcă-i şutise de la bunicu-su. Făcea ea pe dura, dar părea să fie în regulă, iar eu am preferat întotdeauna inşii dintr-o bucată care se răstesc la tine, dar care îţi spun limpede ce au de spus, în locul ipocriţilor cu vorba mieroasă. A povestit preţ de o ţigară cu noi, apoi s-a dus să-şi vadă de treabă, bombănind:
-Hai, marş la culcare puilor şi să nu dea naiba să-mi vină prea multe urgenţe în noaptea asta!
Ne-am întors pe furiş în salon şi ne-am culcat, dar nu am reuşit să aţipesc decît spre ziuă.
Tocmai visam că mă zbenguiam, printre valuri şi fete fîţindu-se în bikini, pe plaja de la Costineşti, cînd un zdrăngănit de tinichele lovite m-a făcut să deschid ochii. O individă deşălată, legată peste frunte cu o năframă înflorată, înţolită într-un halat albastru ponosit, trăgea pe pardoseaua din ciment o găleată de tablă. Făcînd tărăboi ca o şatră întreagă de căldărari, înmuind un băţ prevăzut cu un şomoiog de cîrpe la capăt în apa din găleată, pe care apoi îl plimba de-a lungul salonului. Nu răsărise încă soarele, aşa că mi-am permis să o întreb:
-Trebuie să faceţi curăţenie la cinci dimineaţa?
A holbat ochii mirată şi a bombănit arţăgoasă:
-Dacă nu-ţi convine, mută-te în rezervă!
La şase ne-a sculat pe toţi asistenta de zi, împărţindu-ne micul dejun: cîte o cană cu ceai încropit şi o felie de pîine mînjită cu margarină. A trecut apoi vizita de dimineaţă, de data aceasta Profesorul s-a mărginit să arunce doar o privire scruntătoare peste capetele noastre şi s-a uşchit, urmat de suita lui de halate albe. La şapte jumate ne-au scos în curte pentru înviorare. Acolo, într-un spaţiu ceva mai mic decît un teren de handbal, ne-a preluat un ţopîrlan scund şi vînjos, îmbrăcat într-un trening roşu cu vipuşcă albă şi un fluier în gură, cică era profesor de educaţie fizică. S-a proţăpit în faţa mea, privindu-mă furios, creştetul lui deabia îmi ajungea pînă la bărbie şi a urlat:
-De ce ai coborît în pijama? Unde ţi-e echipamentul de sport?
-Nu am echipament de sport! i-am replicat fără să clipesc, privindu-l de sus în jos. Am observat că întotdeauna ăştia pitici sunt complexaţi de înălţimea lor şi urlă nervoşi, ori de cîte ori văd un ins care le poate scuipa cojile de seminţe în creştet.
- Păi, atunci să nu mai vii la ora mea, pînă cînd nu eşti echipat corespunzător! a orăcăit el.
Nu, că eram distrus, îmi păsa de ora lui ca unui orb de Rembrandt mi-am zis şi am rămas pe margini ca spectator!
-Stînga-mprejur şi pas alergător, înainteee... marş! a ţivlit din fluieriţă sportivul şi toată gloata s-a pus în mişcare. A fost un spectacol pe cinste să-i vezi cum alergau în papuci de casă, unii în pijamale, alţii în pantaloni scurţi sau treninguri ponosite, gata să se-mpiedice în propriile ţurloaie ori să dea cu nasul în fundul celor din faţa lor. Mai ales nişte cucoane coapte şi durdulii, dichisite în colanţi şi tricouri multicolore, săltau ca nişte balene, dîndu-şi ochii peste cap ori de cîte ori treceau prin faţa maestrului de sport.
După o jumătate de oră am scăpat de acolo şi m-am tolănit pe pat, cu gîndul să-mi completez rezervele de somn, dar n-am avut ocazia, o asistentă mi-a strigat numele, spunîndu-mi că sunt aşteptat pentru consultaţie la Hortopan.
De data asta m-a consultat cu scrupulozitate: m-a pus să scot limba şi să pronunţ un A sonor, mi-a ciocănit genunchii cu un ciocănel din cauciuc, m-a pus să vizionez nişte foi mîzgălite cu pete colorate, mă rog tot tacîmul psihologic de rigoare. Cel mai ciudat a fost cînd mi-a dat să privesc un teanc de fotografii ale unor tipi hidoşi, cu moace de criminali, strîmbîndu-se fioroşi spre cameră şi m-a pus să-i aleg pe cei care-mi sunt simpatici. N-am ales niciuna, erau pociţi rău toţi, iar el şi-a scărpinat meditativ chelia cu stiloul lui aurit:
-Eşti ciclotimic, ştiai?
Cînd am dat să ies, m-a privit atent, pe sub ochelari ochii săi negri aveau o lucire duioasă şi timidă, şi m-a întrebat:
-Nu poţi să-mi faci rost de nişte ginseng? Am mare nevoie pentru nişte experimente clinice!
În loc să urc în salon, m-am aşezat pe o bancă, în curtea interioară. Eram cătrănit rău, simţeam nevoia să scap pentru o vreme de aerul stătut din salon şi de damful omniprezent de dezinfectant. M-am adîncit în gînduri sumbre şi aproape că nu am observat-o pe damicela aşezată pe o bancă alăturată, care mă fixa cu privirea de cîteva minute. În cele din urmă a rupt tăcerea, făcîndu-mă să tresar surprins.
-Ai profilul lui Liszt!
Era o tipă bine făcută, cam la treizeci-treizeci şi cinci de ani, brunetă, dar foarte palidă. Capotul de mătase bleu, cu arabescuri aurii, îi cădea bine pe trupul zvelt, arătos, iar păru-i castaniu-roşcat, lung şi buclat era proaspăt coafat.
-Habar n-aveam!i-am răspuns zîmbînd cu amabilitate.
S-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine, aţintindu-mă cu irişii ei negri, catifelaţi şi lucioşi. Răspîndea o boare plăcută de lăcrimioare la borcan, în orice caz un parfum scump şi select.
-Cred că te-am mai văzut undeva, figura ta mi-e foarte cunoscută! mi-a spus cu căldură în glas.
-Tot ce se poate, lumea e mică, iar noi ce suntem, decît nişte atomi zglobii în acest Univers! i-am răspuns cu un tremolo cabotin în glas.
-Nu, serios, a zis ea, simt că te cunosc de o viaţă, e o afinitate tainică, inexplicabilă între noi!
- Ce faci aici? am lansat aiurea o întrebare banală.
-Îl aştept pe logodnicul meu... Vine zilnic ca să mă viziteze, a obţinut de la Profesor un bilet de intrare permanent, l-am ameninţat că dacă nu-l obţine îmi tai venele!
Şi-a suflecat mîneca halatului, dezvelindu–şi braţul alb şi mi-a arătat o cicatrice delicată în formă de semilună, care-i înconjura dosul încheieturii.
Probabil că am făcut o figură dezamăgită fiindcă a reluat cu perspicacitate:
-Eşti surprins că am un logodnic?
-Nu...de ce? e firesc... am bîiguit eu.
-E al cincilea logodnic, mi-a mărturisit ea şi buzele i-au fremătat languroase...nu sunt o nestatornică , dar nu mi-am găsit încă sufletul pereche!
Am început să-mi fac calcule exacte unde putea să mă ducă flirtul acesta iute desfăşurat, dar asistenta-şefă, urnindu-şi greoaie kilogramele de osînză generos revărsate peste şolduri şi burtă, a apărut pe neaşteptate punînd capăt conversaţiei noastre:
-Domişoara Laura, te rog să te duci în camera ta...iar dumneata, tinere, mergi şi înghite-ţi medicamentaţia!
Am întins-o vioi, pe scări în sus, duduia apucînd doar să-mi şoptească tainic, înainte de a dispărea din peisaj:
-Să vii diseară în rezerva mea, o să ascultăm Mozart, Brahms, Gershwin...tot ce vrea inima ta!
În salon am dat peste o altă tipesă bine făcută, una blondă de data asta, genul pisicuţă cu ochi albaştri şi gene curbate, cu o boneţică apretată aşezată cu cochetărie peste zulufi şi un hălăţel care de-abia îi trecea de şolduri.
Mă aştepta pe mine, închipuiţi-vă, dar nu ca s-o invit la discotecă, fiindcă îmi întinse un pahar cu apă şi două pastile lunguieţe, de culoare bleu. M-am adîncit în irişii ei senini ca două iezere de munte şi am încercat să-i rezist:
-Ştiţi, mie încă nu mi-a prescris domnu’ doctor Hortopan nici un medicament!
Blondina şi-a ţuguiat buzele într-un botic ireproşabil de candid, zîmbindu-mi ca un fagure întreg:
-Vă rog eu să le luaţi, mă ceartă asistenta-şefă dacă nu vi le dau...aşa, hop în guriţă...şi încă una..bîldîbîc...
Nu-mi amintesc deloc ce naiba am făcut în următoarele cinci minute după ce am băut hapurile. Franţi mi-a propus o partidă de şah în camera de recreere, fiindcă pentru băieţii cuminţi exista şi aşa ceva în clinică, îmi amintesc că am pornit împreună cu Silviu să poştim un kent în budă, dar m-am trezit proptind coridoarele şi am ajuns cu greu ţinîndu-mă de toţi pereţii în salon, unde m-am prăbuşit ca o gladiolă tăiată în pat. Am dormit ca un butuc de tăiat lemne, tot restul zilei şi toată noaptea următoare, ceea ce dacă mă gîndesc bine a fost un avantaj de netăgăduit pentru mine.
M-am trezit în dimineaţa următoare pe la zece, soarele se suise demult pe cer, cu micul-marele Profesor la căpătîiul meu. Era înconjurat de un stol de studente curioase, cărora le explica plin de savantlîc:
-Aici avem un caz particular de obnubilare a conştiinţei eului...pacientul, ciclotimic după toate aparenţele, pendulează între refuzul realităţii şi o excesivă socializare, un sindrom schizofrenic clasic, combinat cu tendinţe narcisist-maladive exacerbate vertiginos...
L-am lăsat să-şi facă numărul şi după ce a plecat, l-am întrebat curios pe Silviu, care dezlega apatic un rebus din ziarul pe care îl frunzărise şi alaltăieri:
-Ce naiba am păţit?
A ridicat din umeri cu indiferenţă:
-Cred că te-au trecut pe somnoterapie...m-au băgat şi pe mine în rahatul ăsta pe vremuri, cred că era după a treia tentativă, am vrut să mă spînzur în closetul internatului, fiindcă o colegă de clasă mi-a tras clapa şi s-a întîlnit cu alt gagiu...
Am sărit repede din aşternut şi am luat-o spre cabinetul lui Hortopan. Am intrat, fără să mai bat la uşă, şi l-am găsit într-o postură extrem de curioasă, în maieu şi chiloţi, cocoţat pe birou, cu picioarele încrucişate în lotus şi mîinile lipite pe creştet.
-Pardon, am zis, amintindu-mi brusc de cei şapte ani de acasă, uşa era descuiată şi...
Nu a dat vreun semn că mi-a sesizat prezenţa în încăpere, fiindcă a continuat să intoneze ca o placă defectă:
-A-ma-me-mi, o, u, mi-mo-mu, a, e, o, uuuu...
L-am lăsat să-şi termine vocalizele şi după ce a coborît de pe birou, l-am atacat:
-Avem o problemă: ieri m-au pus să înghit nişte pastile afurisite şi am dormit non-stop...dacă continui aşa, după o săptămînă o să mă internaţi pe bune la veseli!
A zîmbit cu duioşie , liniştindu-mă:
-O să scriu în fişă că eşti alergic la barbiturice şi te trec pe calciu sandoz plus multivitamine!
-Pe cuvîntul dumneavoastră de yoghin? l-am somat, neîncrezător.
Şi-a încrucişat două degete ca un copil, le-a lipit de buze şi a şoptit plin de candoare:
-Să moară mama-mare!
N-aveam încotro, trebuia să-l cred, iar atunci cînd am dat să ies, l-am auzit întrebînd:
-Nu poţi să-mi faci rost de un exemplar din Ayurveda, cu poze în original? Plătesc bine...
După prînz, unde am încercat, fără spor, să supun masticaţiei nişte bojoci vestejiţi de vită, fiind duminică, ziua în care era permis accesul vizitatorilor în incinta clinicii, am luat-o spre poartă cu un gînd clar: să nu-mi le dau ocazia amicilor să se spargă în hohote de rîs, văzîndu-mă în pijamale de glumeţ. Am avut noroc, nu a venit decît Sorin şi spre mirarea mea n-a schiţat niciun zîmbet cînd m-a văzut.
-Arăţi ca dracu’, a zis el îngrijorat, eşti sigur că rezişti o săptămînă aici?
-Potolul e cam nesărat, e drept, la duşuri nu curge decît apă rece, iar room-service nu au decît în zilele impare...
A scos o duzină de pachete de carpaţi fără, învelite într-un tricou:
-Ştiu că nu fumezi, da’ poate te apuci aici, din plictiseală...
Vroiam să-l întreb vrute şi nevrute, despre ce mai fac ceilalţi, dar în clipa aceea am văzut-o pentru prima dată pe Eveline şi l-am împins nerăbdător spre ieşire:
-Hai, gata cu sentimentalismele, trebuie să mă duc să-mi iau pastilele...
-Eşti nasol, mi-a aruncat el, da’ te iert că mi-eşti simpatic!
Cu Eveline treaba a fost extrem de simplă: ne-am uitat unul în ochii celuilalt şi am decis că suntem destul de sonaţi amîndoi, ca să scăpăm teferi de acolo.
Dar, să vă spun cum a început totul. Stătea lîngă telefonul din holul sălii de vizită şi îndesa fisă după fisă. Nu ştia, săraca de ea, că nu venea tonul fiindcă satrapul de Profesor le ceruse celor de la Telefoane să taie cablul, prea mulţi pacienţi se plîngeau rudelor de regimul de cazarmă din clinică, cerîndu-le să vină şi să-i ia acasă. M-am apropiat la doi-trei paşi de ea şi i-am şoptit:
-Nu are ton, e decablat!
S-a întors spre mine, pletele ei de culoarea grîului copt o învăluiau ca o aură parfumată, genele i-au tremurat uşor şi mi-a răspuns tot în şoaptă:
-Trebuie să telefonez acasă, mama e bolnavă!
Am simţit inima bubuindu-mi în piept ca un motor cu şapte cilindri în V turat la maxim şi m-am bîlbîit ca un idiot:
-Dar tu, sper că eşti sănătoasă!
Buzele-i roze şi moi ca petalele de trandafir, asta aveam să o constat mai tîrziu, au schiţat un zîmbet în stare să topească toate icebergurile antarctice dintr-un foc:
-Sigur că sunt sănătoasă, m-am internat aici pentru că nu vreau să mă mărit cu Hans şi să emigrăm în RFG...
Am crezut-o. Dacă clipa aceea, dacă mi-ar fi spus că e regina dispărutei Atlantide şi tot nu aş fi avut nicio obiecţie, mai ales că nu ştiu de ce, mi s-au înfundat brusc urechile. O urmăream lihnit de iubire, gura i se arcuia vie, articulînd cuvintele mute, dar eu nu auzeam nimic. Nu ştiu cîte minute am stat aşa în faţa ei, ochii ei albaştri ca peruzeaua, cu irişii împestriţaţi de firişoare verzi-aurii mă urmăreau curioşi, iar cînd în cele din urmă timpanele mi-au devenit funcţionale, am auzit-o întrebîndu-mă:
-Dar tu, de ce eşti internat, eşti grav bolnav?
Îmi venea să chiui de bucurie auzindu-i inflexiunile calde ale vocii şi am strigat, bucuros că nu surzisem, făcîndu-i pe toţi cei care se aflau acolo să tresară speriaţi:
-N-am nici pe dracu’ , doar că nu am chef să fac armata!
Sile, brancardierul de gardă, care prelua furioşii aduşi de ambulanţă, expert al echipărilor rapide în cămăşa de forţă, s-a apropiat prevăzător de noi. I-am întins unul din pachetele de ţigări pe care mi le adusese Sorin:
-E-n regulă uriaşule, doar îi explicam domnişoarei că telefonul e deranjat!
Eveline m-a învăluit încă odată în lucirile calde ale irişilor ei azurii şi senini:
-Mă bucur că eşti sănătos...atunci, la revedere...cum te cheamă?
-Cum vrei tu, pot să am o mie de nume, iar tu să-l alegi pe cel care-ţi place mai mult...deocamdată mă numesc doar Dan!
A rîs acompaniată de o suită de clopoţei argintii, întinzîndu-mi mîna delicată, dar arsă de soare, ca obrazul unei piersici:
-Eu sunt Eveline...la revedere, Dan!
-La revedere, Eveline! am şoptit, gustînd numele ei, silabă cu silabă, ca pe un elixir.
Nici dacă mi-ar fi dăruit Kooh-i-noor-ul şi mîna prinţesei Diana pe deasupra, n-aş fi putut fi mai fericit!
M-am întors în salonul şapte, plutind pe un covoraş de norişori trandafirii. Lîngă fereastră Graţian mîzgălea ceva pe o foaie mare de desen. Cică îi făcea portretul lui Franţi, care pozea picotind pe un scaun cu figura-i leonină toropită de fenobarbital, dar cînd m-am apropiat curios, am văzut pe coala albă doar o mîzgăleală de linii întretăiate şi tremurate care urmăreau conturul unui oval. S-a oprit din desenat, explicîndu-mi:
-Expresia ochilor e cel mai greu de realizat..fără ea, asemănarea psihologică cu modelul e zero! De fapt, ceea ce vreau eu să redau este expresia lăuntrică a modelului...îţi place?
Mă aflam într-o stare de fericire incomensurabilă, aşa că i-am spus:
-Da, ai mult talent, sunt sigur că într-o zi toată lumea îţi va admira tablourile!
S-a fîstîcit copleşit de lauda mea şi a început să bolborosească repede, scuipîndu-şi cuvintele laolaltă cu stropii de salivă:
-Eu nu tind spre o recunoaştere universală a artei mele... asemenea lui Van Gogh, care a fost toată viaţa lui un necunoscut, afirm cu modestie că doar trecerea timpului va dezvălui originalitatea trăirilor şi concepţiei mele...
În patul de lîngă mine, stătea un ins mărunţel, negricios, cu nasul ascuţit şi ochişori negri, pătrunzători de viezure, care iscodeau curioşi pe toată lumea.
-Unde e moş Ion? am întrebat mirat.
-L-au externat, m-a lămurit Silviu, aveau nevoie de un pat în plus, întotdeauna duminică noaptea se umplu saloanele de petrecăreţi şi beţivi!
Noul venit s-a vîrît nepoftit în vorbă:
-Arta e o necesitate...io ştiu, fiindcă am lucrat în comerţ. O vitrină bine aranjată, o reclamă pe un pachet de biscuiţi sau de ciocolată atrag copiii mai dihai decît orice reducere de preţ...
-Prostii, kitschuri...a mîrîit artistul neînţeles, eu vorbeam de artă cu A mare!
Franţi a deschis ochii, clipind mirat:
-Ai terminat? Hai, că mă doare capul de atîta pozat...
Graţian, vizibil supărat, a strecurat coala mîzgălită sub pernă, bombănind:
-Nu pot crea în aceste condiţii, o să-l rog pe medicul-şef să-mi repartizeze o cameră propice ca să o utilizez drept atelier!
Viezurele negricios nu s-a lăsat, avea mîncărimi la limbă:
-Am lucrat şi în Comerţul Exterior, am fost consilier pe lîngă consulatul RSR din Benin...Preşedintele Kerekoutikumba a avut mereu aprecieri pozitive vizavi de produsele româneşti...
Plin de imaginea mirabolantă a Evelinei, m-am trîntit pe patul meu, mîngîindu-i cu ochii minţii, faţa, mîinile şi părul răsfirat pe umeri, ca o cascadă de lumină. Nici n-am băgat de seamă că s-a înserat, nu m-am dus nici să halesc cina, oricum aveau în meniu o scîrboşenie, mămăligă cu sos de ceapă şi salată de sfeclă roşie, am continuat să visez cu ochii deschişi. Viaţa mea se împărţea acum în două: anii înainte de a o vedea pe Eveline şi perioada de după.
După contravizită, am trebuit să tragem obloanele. Asta era regula în clinică, de fapt o altă teorie stupidă a Profesorului, cică lumina artificială agită neuronii într-un mod nedorit. Am încercat să jucăm „şaişase”, Graţian confecţionase cărţi de joc din nişte bucăţele de hîrtie rupte din blocul lui de desen, dar figurile, desenate stîngaci cu creionul, nu se vedeau prea bine pe-ntuneric aşa că am renunţat. Încet-încet, şi-au făcut efectul şi hapurile şi au adormit repede toţi. Fusesem scutit de Hortopan să înghit somnifere, aşa că am rămas treaz încă o vreme, gîndindu-mă la toată înşiruirea de întîmplări care m-au adus în acest loc deprimant.
Am aţipit mult după miezul nopţii şi tocmai mă plimbam, mînă-n mînă cu Evelina, printr-un lan de grîu, împestriţat cu maci şi albăstrele, cînd un urlet neomenesc m-a făcut să sar de pe saltea drept în picioare. Am reuşit să găsesc întrerupătorul, bîjbîind pe întuneric şi lovindu-mă de paturi şi l-am zărit pe negriciosul cu mutră de viezure cocoţat pe bara de metal a patului, răcnind cît îl ţineau bojocii:
-Tarantule, scorpioni, vipere, cobre, mamba negri şi verzi se caţără pe mine!
S-au sculat şi ceilalţi şi am încercat, fără spor, să-l potolim. Într-un minut a apărut şi sora Viccky, care era de gardă în noaptea aceea, cu o seringă mare, purtată în sus, ca o lance.
-Ţineţi-l bine, ne-a dăscălit ea, trebuie să-i fac o doză dublă!
Uşor de spus , dar neaşteptat de greu de realizat. N-aş fi crezut că „Viezurele” poate avea atîta putere în el, părea o aşchimodie fără prea multă vlagă. L-am încolţit toţi patru deodată, dar degeaba. Dădea din picioare, se zbătea ca turbat, încercînd să ne muşte şi-n toată învălmăşeala aia nu prididea să urle despre lighioanele care, chipurile, îl atacau. Am încercat să-l ţin de mîini, asistenta se învîrtea în jurul nostru căutînd un loc în care să-l înţepe dar se zbătea cu o forţă supraomenească. Franţi m-a împins uşurel într-o parte şi, fără să-şi ia avînt, i-a pleznit o scatoalcă, cu lăboanţa lui de sculer-matriţer, exact în bărbie. Apucatul se înmuie pentru o clipă şi sora înfipse repede acul injecţiei în umărul slăbănog. După ce s-a potolit, l-am legat fedeleş în celebra piesă de îmbrăcăminte numită cămaşă de forţă şi am ieşit vlăguiţi în capătul coridorului ca să fumăm cîte-o ţigare.
-Ce naiba l-a apucat, am întrebat nedumerit, înainte de a ne culca părea normal...
-Delirium tremens, m-a lămurit sora Vicky, am văzut dintr-ăştia destui în viaţa mea, n-am eu atîtea fire de păr în cap!
Ne-am întors în salon, plictisiţi. „ Viezurele” făcea nani ca un sugar sătul, de parcă altul, nu el, ar fi făcut tămbălău acum cîteva minute. Un fir de bale i se scurgea din colţul gurii udîndui pijamaua. Silviu s-a aplecat să-i aranjeze perna şi o sticluţă suspectă a alunecat de sub ea. A deşurubat dopul şi a mirosit-o:
-Votcă...tipul e complet sărit de pe fix, credea că poate păcăli sistemul!
Franţi a aruncat o privire lacomă spre şip:
-Ce vrei să faci cu ea?
-O arunc în budă, ce credeai? Nu vreau s-o găsească careva... şi-aşa tipul o să aibe destule necazuri!
Ne-am vîrît în paturi, dar n-am putut reînoda plimbarea cu Eveline, printre maci şi albăstrele.
Totuşi, dimineaţa, m-am trezit într-o dispoziţie nemaipomenită. Decorul era însorit ca pe malul mării. Nu mai vedeam pereţii igrasioşi şi scorojiţi, ferestele zăbrelite, paturile desfundate, pardoseaua cenuşie şi murdară, şi nici feţele palide ale bolnavilor care-şi tîrşîiau paşii pe coridoare. Pînă şi mutra posacă a infirmierei care ne-a adus ceaiul mi s-a părut veselă, zîmbitoare.
Am ieşit la gimnastica de înviorare, de data asta echipat corespunzător în tenişi şi înţolit cu vechiul meu trening bleumarin, cu care făcusem tot liceul. Eveline a apărut şi ea în curte, proaspătă ca un curcubeu, într-un tricou alb cu mîneci scurte şi colanţi bleu ca cerul senin. Braţele ei suple erau arse de soare şi acoperite cu puf auriu ca pieliţa piersicilor în pîrg, iar sînii mici şi rotunzi îi săltau liberi şi fermecători prin ţesătura subţire. Am alergat amîndoi, umăr la umăr, ca doi mînji înebuniţi de aromele unei pajişti proaspăt cosite. Se îmbujorase toată de efort, perle mici de sudoare îi străluceau pe frunte şi deasupra buzelor, dar îmi zîmbea fără reţinere. Ne-am fi învîrtit toată ziua ca nişte nerozi prin curte, ceilalţi se opriseră demult şi ne învăluiau în priviri înduioşate şi ocrotitoare, de parcă eram doi logodnici tragici din best-selers-uri ori din peliculele romantice holywoodiene. Ne-am oprit deabia cînd caraghiosul de antrenor a şuierat scurt:
-Gata...pe loc repaus, mişcări de respiraţie...inspirăm...laaarg şi expirăm...încă o dată!
După prînz, dar ce nevoie aveam de mîncare, îmi ajungea imaginea ei însorită, n-am regăsit într-un soi de atelier lugubru, dotat cu bănci şi mese lungi, rudimentare din lemn. O altă găselniţă a genialoidului Profesor: cabinetul de ergoterapie. Inspirîndu-se din înţelepciunea zgripţuroaicelor care supravegheau fetele din pension, mîinile ocupate nu dau prilej minţii să vagabondeze, sadicului îi venise ideea să-i pună pe deranjaţi la treabă. Timp de două ore am montat tot felul de aiureli şi cabluri în veioze şi socluri pentru neoane, dar au fost cele mai fermecătoare ore pe care le-am petrecut vreodată. În timp ce ne făceam de lucru pe acolo, mîinile ni s-au atins de cîteva ori, mireasma pielii ei m-a ameţit, privirile poznaş-furişate pe sub gene m-au copleşit, ce mai! pluteam spre al nouălea cer, purtat pe norişori calzi şi pufoşi de fericire. Aş fi stat acolo, lîngă ea, înşurubînd porcăriile alea tot restul vieţii mele, dar pînă la urmă programul s-a terminat. Am predat sculele şi, încolonaţi ca nişte ţînci de şcoală, am ieşit de acolo. Am apucat doar să şoptesc, privindu-i locul acela încîntător, unde ceafa era dezmierdată de şuviţe rebele şi decolorate de păr:
-Ne vedem diseară în curte?
Ea s-a întors şi şi-a apăsat arătătorul pe buzele mele, izbucnind într-un rîs poznaş:
-Ssst...vrei să ne audă cineva că nu suntem cuminţi...ne dau afară de aici!
I-am sărutat în fugă încheietura mîinii şi am plecat cu inima săltîndu-mi ca un ponei în manej.
Cînd m-am întors în salonul şapte, Silviu, care era scutit de muncă pasămite ca să nu fie tentat să-şi cresteze venele cu vreo şurubelniţă boantă, a remarcat:
-Ori ai cîştigat la loz în plic, ori te-a prins flama amorului...ai grijă, idilele nu-s prea agreate pe aici!
-Nu-mi pasă, i-am spus, n-au ce să-mi facă dacă-s fericit!
„Viezurele” fusese îmbarcat la secţia alcoolici, locul lui era ocupat de un tip cam la cincizeci de ani, chel, scund şi gras, care s-a apucat de discursuri răsuflate:
-Nu am nimic, le-am spus medicilor, mă simt excelent, nu ştiu de ce am fost adus aici...cîteodată mă supără gastrita, dar ăsta nu e un motiv ca să mă internaţi, se rezolvă cu o pastilă de Ulcerotrat...Bineînţeles că sunt nervos, m-au luat cu forţa în ambulanţă, deşi le-am spus de o mie de ori, eu sufăr cu stomacu’ nu cu capu’!
S-a întors spre mine cu o lucire de speranţă în ochii lui spălăciţi:
-Dumneata mă crezi? Doar stomacu’ , altceva nimic...mă balonez şi mă doare de-mi vine să mă urc pe pereţi, dar iau o pastilă şi s-a rezolvat..am fost şi la băi, dar nu mi-a priit!
-Da, te cred! l-am liniştit eu, dar cînd s-a întors cu spatele l-am întrebat pe Silviu:
-Da’ ce a făcut de l-au adus aici?
-Nimica toată, şi-a dat foc la casă...a căscat el plictisit.
După contravizită, m-am furişat pînă-n capătul scărilor. Poarta zăbrelită era deschisă şi am coborît atent să nu mi se audă paşii în curte. Era o noapte caldă, bolta spuzită de stele, liliecii se roteau în cercuri concentrice înghiţind din zbor moliile grase care pluteau bezmetice în boarea vîntului. M-am aşezat pe o bancă, aşteptînd ca toate luminile de la ferestre să se stingă. O umbră scundă, îmbrăcată într-un halat alb s-a apropiat de mine:
-Ce faci aici? mă întrebă sora Vicky, aprinzîndu-şi o ţigare.
-Nu pot să adorm! i-am răspuns şi nici măcar nu minţeam.
-Vrei să-ţi dau un somnifer? Vocea ei mi s-a părut sincer îngrijorată.
-Nu, o să respir puţin aer curat şi îmi va fi bine!
-Să nu stai mult, ştii că nu ai voie în curte după ora stingerii!
Am început să număr secundele. După ce am numărat pînă la un milion, m-am plictisit. Mi-am aprins o ţigară, apoi alta de la chiştocul primeia. Undeva, în podul unei clădiri cufundate în beznă, o buhă a început să facă vocalize. A urmat serenada unor cotoi, care încercau convingă vreo mîţă să-i însoţească la o plimbare pe acoperişuri. Cînd au terminat mîrtanii concertul, am auzit orologiul unei biserici din apropiere, bătînd miezul nopţii. Am reînceput să număr, de data asta stelele aprinse pe bolta întunecată. Tocmai în momentul în care eram pe punctul să mă las păgubaş, am auzit paşi uşori furişîndu-se pe coridor. M-am întors şi Eveline mi s-a aruncat în braţe.
-Dragul meu, a suspinat ea, lăsîndu-mă să-i sărut obrajii uzi, buzele fierbinţi şi sărate, nu ştiu ce să mă fac...a fost unchiu-meu, aseară, pe-aici şi m-a ameninţat că dacă nu vreau să mă mărit, mă vor lăsa să putrezesc în locul acesta îngrozitor!
De obicei mă enervează gagicile care varsă lacrimi din te miri ce, dar cu ea era altceva, aş fi fost în stare să-i scot intestinele celui care a făcut-o să plîngă.
- Nu te necăji, i-am spus potolindu-i suspinele cu eficiente săruturi repetate, te scot eu cumva de-aici!
La lumina chioară a stelelor, i-am văzut ochii strălucind de bucurie:
-Faci tu asta pentru mine, iubitule? a şoptit drăgăstoasă.
Am simţit inima umflîndu-mi-se între coaste cît Casa Poporului, în acele momente aş fi fost în stare să mă iau de piept cu toţi brancardierii din toate casele de ţicniţi de pe lumea asta!
Am pus repede la punct un plan eficient şi ne-am despărţit veseli şi plini de entuziasm, nu înainte de a pecetlui înţelegerea noastră cu un sărut fierbinte şi prelungit.
Cînd m-am întors în salon, l-am găsit pe Silviu treaz, stînd pe pat, cu ceasul lui cît un cartof în faţă şi admirînd cifrele fosforescente de pe cadran.
-Ştiai că timpul se poate contracta sau dilata, în funcţie de mişcarea celorlalte planete? m-a întrebat cu o inexplicabilă tristeţe în glas.
N-aveam chef de astronomie la ora aia, dar era un tip de treabă şi l-am lăsat să-şi expună teoria.
-Da, uite, chiar în momentul acesta, cînd noi vorbim, are loc o compresie intergalactică, care va culmina în 12 decembrie 2012, fix la ora 12 şi 12 minute, cînd toate planetele din sistemul solar se vor alinia după o direcţie liniară pe axa Soarelui, iar timpul se va scurge într-o gaură de vierme cu viteza constantă de opt milisecunde pe secundă...
L-am întrebat dacă-l obligaseră să înghită vreo pilulă suspectă, dar el a rîs cu amărăciune:
-Nu, amice, am aflat doar că boala mea este incurabilă...voi continua să mă sinucid, pînă cînd într-o bună zi voi reuşi...sper să mai apuc alinierea...
A doua zi dimineaţă, deabia îmi băusem ceaiul cu gust de chimicale, cînd o asistentă a venit să mă anunţe că sunt aşteptat în cabinetul numărul unu. Pe toţi cei din clinică, bolnavi, infirmiere, asistente, brancardieri sau medici deopotrivă, îi apuca tremuriciul cînd trebuiau să treacă pe acolo, unde trona, autocratic, Profesorul.
L-am găsit pe napoleonul de buzunar, cred că nu avea mai mult de un metru cincizeci, aproape pierzîndu-se în spatele unui birou cu picioare sculptate în forma unor labe de leu şi sertare cît uşa unui garaj. Cînd m-a văzut în pragul uşii, a sărit în picioare şi mi-a indicat cu un gest nervos un fotoliu din catifea roşie, cu braţele răsucite ca nişte coarne de berbec. I-am făcut pe plac, iar el a început să se plimbe prin încăpere, cu dreapta vîrîtă în deschizătura halatului, ridicîndu-se din cînd în cînd pe vîrfuri ca un curcan care se crede MIG-21.
-Dumneata, a zis privindu-mă de sus, eşti un grav caz antisocial...
„ Hait, mi-am zis în gînd, a aflat năpîrstocul de mine şi de Eveline!”
-Anti...social? m-am bîlbîit mirat, întrebîndu-mă cine m-o fi turnat.
-Exact, a hămăit el scurt, încruntîndu-se caraghios de înspăimîntător,
ai indus în eroare tot personalul acestei clinici, pretinzînd că suferi de sindromul de neadaptare, mă rog de o formă comună a simptomaticii schizofrenoide şi de fapt eşti doar un simulant, un simulant disociativ şi antisocial!
M-am foit pe pluşul jegos şi am privit ţintă în ochişorii lui cenuşii ca oţelul:
-Nu sunt simulant, chiar am momente de rătăcire, cînd nu mai deosebesc realitatea de imaginaţie...
-Mofturi, a rîs el sardonic, ia spune-mi mai bine: de ce nu vrei să faci armata?
Cea mai bună apărare e atacul, nu mai ştiu cine naiba a postulat asta, dar nu e întotdeauna adevărat, uneori e o prostie, aşa cum am aflat-o imediat.
-Dar eu vreau să fac armata, am marşat ca inconştientul, nu e bărbat adevărat cel care n-o face!
A rînjit cu superioritate:
-Chiar aşa, nu mai spune? Păi atunci trebuie să facem toate eforturile ca să fi apt!
- Adică cum, apt?
-Apt pentru servicul militar...de mîine..ba nu, chiar de azi te trec pe un tratament complex: fenobarbital, antidepresive, plus injecţii cu insulină, pentru stimularea combativităţii!
A făcut o pauză ca să-şi savureze victoria:
-Hai, fi băiat inteligent, nu eşti primul care încearcă să fenteze patria în acest fel..dacă îţi aplic o dungă roşie pe buletin, n-o să mai poţi face nimic...de facultate nici n-o să mai încapă vorbă!
Fierbeam de ciudă că mă prinsese atît de uşor şi a trebuit să înclin steagul:
- Nu cred că e nevoie, deja mă simt mult mai bine!
Şi-a frecat mîinile mici cu neascunsă satisfacţie:
-Perfect...din moment ce am constatat că eşti sănătos tun, de mîine te prezinţi la Centrul Militar pentru încorporare!
Ce era să mai fac? Să mă rostogolesc pe covor la picioarele lui, să muşc vreun brancardier de gleznă? Canalia cîştigase meciul, şi-apoi mi se făcuse lehamite de locul acela şi de joaca de-a simularea. De-abia aşteptam să ies de acolo şi să mă ţin de promisiunea pe care i-o făcusem Evelinei, ieri-noapte.
Cînd am ieşit din cabinet, m-am ciocnit de Hortopan. Era palid ca o budincă de lămîie, cu părul vîlvoi dezvelindu-i chelia peticită şi strîngea la piept un vraf de dosare.
-Profesorul e bine...dispus? a clănţănit el din măsele.
-Da, i-am spus, vesel, dar cînd intraţi, nu uitaţi să vă aplecaţi pînă la pămînt, făcînd reverenţă largă şi-apoi să-l salutaţi reglementar, cu dreapta la tîmplă: vive l’ empereur!
-Nu mai înţeleg nimic! s-a bîlbîit, frecîndu-şi nervos bărbia nerasă.
-Nici eu, dar spre deosebire de matale, nu trebuie să mai fac pureci pe-aici!
L-am lăsat cu nedumerirea pe vîrful limbii şi m-am întors în salon unde am început să-mi împachetez catrafusele.
-Ce faci? m-a întrebat mirat, Graţian.
Stătea în pat, acoperit pînă la bărbie, înfofolit într-un halat gros de molton, cu un fular înnodat strîns la gît şi un fes de lînă tras pînă peste ochi, de parcă nu eram în iunie, ci în toiul bobotezei.
-Mă duc să-mi servesc patria! i-am aruncat-o scurt.
-Te invidiez, a molfăit el din buze...întotdeauna mi-am dorit să particip la o bătălie adevărată...fumul exploziilor, sclipirea baionetelor, şarjele fulgerătoare, caii cabraţi, răniţii însîngeraţi împînzind cîmpul...ce tablou măreţ!
L-am lăsat să bolborosească în van şi m-am aşezat pe patul lui Silviu.
Stătea cu ochii în tavan şi cu fălcile încleştate.
-Unde ţi-e ceasul? l-am întrebat îngrijorat.
Din patul alăturat, Franţi m-a lămurit imediat:
-Nu ştiu ce l-a apucat... după ce ai ieşit tu, a dat cu ornicu’ de pămînt de i-au zburat toate rotiţele, a început să strige că timpul s-a terminat, că nu mai are rost să trăim şi a încercat să se arunce pe geam... a rupt o bară şi plasa într-un colţ... de-abia l-au potolit cu două injecţii!
Nu mai aveam ce face pe-acolo. Am încercat să dau de Eveline, dar fără succes, uşa cu gratii dinspre saloanele femeilor fusese zăvorîtă. Mi-am lua hainele de la „Externare”, m-am îmbrăcat şi am ieşit în stradă.
Soarele m-a izbit cu raze nemiloase în creştet, trotuarul dansa sub paşii mei, casele îşi aplecau ameninţătoare zidurile creştetul meu şi de-abia m-am împleticit pînă acasă.
În joia următoare, m-am ferchezuit cum am putut mai bine şi îndată după prînz, m-am înfinţat la poarta clinicii.
Portarul, unul adevărat de data aceasta, m-a chestionat pe-ndelete :
-Pe cine cauţi? Aşa...în saloanele femeilor...ştii că numai rudele au dreptul la vizită?
-Sunt verişorul ei de gradul I, am venit din străinătate ca să o văd! l-am minţit, fără să-mi tresalte vreun muşchi, semnînd mare şi citeţ în catastiful pe care mi l-a întins: „ Helmut Michael Josef Kohl”.
Îmbrăcată într-un trening de culoarea peruzelei, Eveline stătea pe un scaun, cu spatele la uşă şi frunzărea o revistă veche.
Cînd am strigat-o, a sărit sprintenă ca o căpriţă blondă şi fără să se sinichisească de muierile din salon, care ne priveau curioase, s-a aruncat în braţele mele, rîzînd ca un copil care-şi găseşte jucăria pierdută.
-Ai venit? Dacă ai ştii cît te-am aşteptat...de azi dimineaţă număr orele, minutele, secundele!
Am prins-o de mîna caldă ca pieptul unui porumbel speriat şi am ieşit în curte, aşezîndu-ne pe o bancă, lîngă o tufă de trandafiri ofiliţi.
-Trebuie să ieşi de aici cît mai repede! i-am spus.
M-a privit uimită cu ochii ei ca azurul, în care luceau sclipiri umede de opal.
-De ce? Doar o să vii să mă vezi, în fiecare joi şi duminică..duminica poţi sta mai mult...
Mi-am dat seama că i-au dat o pilulă suspectă, părea prea liniştită şi împăcată cu soarta, ca o viţică care merge calmă spre abator şi i-am spus enervat:
- Dacă nu vrei să te mărite cu Hans ăla, să te trezeşti fără să-ţi dai seama cu verigheta pe deget şi cu un moştenitor în burtă, trebuie să pleci de aici!
-Să plec? Acum? m-a întrebat speriată.
I-am expus pe scurt planul meu, m-a aprobat cu pleopele tremurînd, strîngîndu-mi mîna tot mai tare între palmele ei şi răsuflînd ca şi cînd ar fi fugit zece kilometri.
Dincolo de uşa de sticlă, am văzut silueta lăbărţată a asistentei-şefe şi am tăcut precaut. Înainte de a ne despărţi, i-am şoptit încă o dată:
„Ai încredere în mine, duminică vin să te iau şi vom pleca amîndoi, departe, la o mie de kilometri de aici!”
În duminica următoare m-am înfinţat din nou, plin de încredere, la clinica de deranjaţi, cu un buchet mare de trandafiri albi în mînă. Cerberul de la poartă m-a lăsat să trec, după ce i-am strecurat în buzunat un tudor vladimirescu neşifonat, fără să mă interogheze.
Am urcat în fugă scările, dar cînd am ajuns în salon, am dat peste o infirmieră care strîngea aşternuturile de pe patul Evelinei. Am vrut să o întreb unde au mutat-o, dar din gîtlej nu mi-a ieşit nici un sunet. Rămăsesem acolo ca un caraghios, cu tufa aia de trandafiri în braţe, fără să fac nimic. Nu ştiu cît timp s-a scurs de cînd stăteam acolo, ca anesteziat poate doar trei minute, sau cine ştie, chiar o oră întreagă, cînd cineva m-a prins de cot. M-am întors cu încetinitorul şi am văzut-o pe sora Vicky privindu-mă cu tristeţe:
-Au transferat-o la sanatoriu...hai să mergem! mi-a spus ea cu o voce blîndă, compătimitoare.
Am aşezat buchetul pe pat, spinii îmi perforaseră palma fără să simt nimic, cîţiva picuri de sînge au pătat cearşaful ponosit şi am ieşit tîrşîindu-mi picioarele.
În următoarele trei luni, am încercat zadarnic să dau de urma Evelinei. Am căutat-o prin toate spitalele din partea asta de ţară, dar nimeni şi nimic nu mi-a fost de vreun ajutor. Am fost şi-n satul în care copilărise, unde o babă cu sămînţă de vorbă mi-a povestit că ai ei se mutaseră cu zece ani în urmă de acolo, că taică-su murise pe cînd ea era mică, iar unchiu-su, căruţaş de meserie, o plesnea cu biciuşca cînd făcea cîte-o năzbîtie.
A trecut un an şi jumătate de la sejurul meu în salonul şapte, cînd am primit o ilustrată viu colorată, cu poza unei măgăoaie gotice, înţesată cu briz-brizuri cioplite în piatră şi turnuri ascuţite. Nu ştiu cum dăduse poştaşul de urma mea, pe plic era trecută adresa clinicii de psihiatrie. Pe dos cu litere mari, rotunde, copilăreşti, doar cîteva cuvinte fără haz:
„ Salutări din Köln. Cu drag Eveline.”
Armata tot n-am făcut-o, atunci. În toamnă m-am aranjat cu o boală cardiacă gravă cu nume complicat, care m-a scutit încă un an de încorporare. Dacă stau bine şi mă gîndesc, mi se pare firesc, ori de cîte ori îmi aduc aminte de cele şapte zile petrecute în salonul şapte, inima mi se zbate ca un animal hăituit.

---

Distribuie pe facebook