Imagini ale românilor în "Dilema veche" (I)studiu - Ovidiu Ivancu Adăugat în 04 aprilie 2009, la 00:32 | 476 afișări / 441 vizitatori |
I. Geneza mentalului colectiv. Imagini şi naşterea imaginilor.
Capitol teoretic în care se va explica mecanismul prin care o naţiune ajunge să îşi asocieze un ansamblu de poncife şi locuri comune. Despre legătura subtilă care se stabileşte între realităţile istorice şi imaginile pe care le lasă acestea în mentalul colectiv. Grija faţă de propria imagine şi, mai ales, faţă de imaginea care se livrează Celorlalţi.
Conceptul de naţiune, relativ nou în semantica politică a umanităţii, nu acoperă integral evoluţia marilor comunităţi umane coagulate în jurul ideii de etnic ea însăşi uşor labilă semantic. Pentru Constantin Rădulescu – Motru „etnicul restrâns la grupuri sociale mici, cum se presupune că au fost popoarele primitive şi cum mai sunt încă popoarele sălbatice de astăzi, se bucură numai de comunitatea de origine; etnicul întins pe naţiune ajunge însă, treptat la conştiinţa comunităţii de limbă şi apoi de destin” . Ordinea ar trebui, poate, inversată. Destinul comun marilor comunităţi umane arhaice este aprioric conştiinţei de limbă , căci, încă din illo tempore ideea unui destin comun trebuie să fi apărut, generată fiind de particularităţile existenţei (fiinţării) în acelaşi spaţiu. O conştiinţă mitică se va fi constituit odată cu primele observaţii comune ale comunităţilor arhaice. Observaţii astăzi de o evidentă banalitate, dar cu efect catalizator în planul apariţiei unei comunităţi care îşi descoperă numitorii comuni ce mai târziu vor deveni fecunzi sub forma memoriei colective şi a imaginarului colectiv.
Precursoarea naţiunii aşa cum o înţelegem noi astăzi a fost fără doar şi poate comunitatea arhaică depozitară a unei memorii comune, căci „în logica statală modernă naţiunea este gândită ca o liberă creaţie umană, dar şi focarul unui patos mitic […]” .Tiparul originar al unui mental colectiv are o paradigmă previzibilă, paradigmă în interiorul căreia, desigur, traseele evolutive au fost lente şi marcate de tensiunile fireşti oricărei evoluţii: comunitatea trăia acelaşi tip de experienţe existenţiale şi găsea acelaşi tip de rezolvare problemelor cu care se confrunta. Fiecare comunitate găsea însă un set diferit de explicaţii pentru acelaşi fenomen mistic. Când evoluţia umanităţii a permis întâlnirea comunităţilor, s-a produs şi confruntarea culturală între ele. Fiecare deţinea o mitologie sensibil diferită faţă de cealaltă. Acest principiu este reactivat permanent până în societatea contemporană, unde poate fi regăsit sub forma declinului Occidentului sau a teoriei huntingtoniene a conflictului între culturi. La memoria colectivă s-a putut ajunge, deci, prin două tipuri de experienţe: prin experienţe transcendente de sorginte mistică şi prin experienţa practică, de zi cu zi, comună unei colectivităţi. „Mentalitatea colectivă din toate timpurile cunoaşte o structură arhetipală emergentă: frica de ce este străin ” , o frică ce îşi creează ea însăşi un mecanism de autoprotecţie, mecanism ce devine definitoriu pentru comunitatea ce trăieşte acelaşi tip de experienţă. Inexplicabilul era pentru comunităţile umane arhaice cuvântul de ordine în jurul căruia gravita propria lor existenţă. Or, comunităţile care trăiesc laolaltă acelaşi fenomen inexplicabil, îşi vor asuma, foarte probabil şi acelaşi tip de explicaţie a fenomenului. În felul acesta, explicaţia concretizează o structură arhetipală, arhetipul se valorizează odată cu trecerea timpului iradiind în mit, iar mitul suportă la rândul său o transfigurarea atât calitativă cât şi cantitativă transformându-se în sumă de imagini pe care comunitatea ajunge să şi le asume, să le considere definitorii.
Arhetipul este unitatea minimală a oricărei conştiinţe colective. În accepţiunea lui Jung „conceptul de arhetip… derivă din observaţia adesea repetată că, de exemplu, miturile şi poveştile literaturii universale conţin anumite motive care reapar mereu şi pretutindeni. […] Ele izvorăsc din arhetipul în sine ireprezentabil, o preformă inconştientă, care pare să aparţină structurii moştenite a psihicului şi se poate manifesta, în consecinţă, peste tot şi ca fenomen spontan” . Arhetipul, însă, nu posedă capacitatea de a se transmite în forma sa originară de la o generaţie la alta, căci „Arhetipul este în sine un element formal gol, care nu-i altceva decât o facultas praeformandi, o posibilitate dată a priori a formei de reprezentare. De moştenit nu se moştenesc reprezentările, ci formele ce corespund în această privinţă exact instinctelor care, de asemenea, sunt determinate doar ca formă”. Forma trebuie aici înţeleasă ca tipar, şi nu ca reprezentare. Arhetipul asigură mai degrabă premisele coagulării unui mental colectiv prin întrupare în mit; numai astfel forma infecundă (arhetipul) devine fond activ şi capabil de a se transmite de la o generaţie la alta. Mitul îşi asociază la rândul lui în mod concret un set de imagini care traversează timpul folosind ca vehicul memoria colectivă. Iar imaginea evadează din mental instaurându-se în realitatea concretă prin ritual.
Teama de ceea ce nu poate fi explicat şi ,deci, nici înţeles, dă naştere ritualurilor care compensează lipsa argumentelor logice (argumente ce îşi fac loc, timid şi pe alocuri denaturat de-abia începând cu Epoca Luminilor). „Orice ritual are un model divin, un arhetip; acest fapt este suficient de cunoscut pentru ca să ne putem rezuma la rememorarea câtorva exemple. « Noi trebuie să facem ceea ce zeii au făcut la început […] Aşa au făcut zeii, aşa fac oamenii » […] Acest adagiu indian rezumă întreaga teorie subiacentă a ritualurilor din toate ţările” . Ritualul este situat în proximitatea mentalului colectiv. El prezervă structuri arhetipale şi le reactivează permanent în planul concretului; ritualul este cel care, la îndemâna individului fiind, îi garantează acestuia sentimentul apartenenţei la o colectivitate.
Odată cu succesiunea generaţiilor se produce evident şi depărtarea de experienţele mistice iniţiale. Semnificaţiile lor se transmit însă sub forma unei mitologii care suportă periodic corecţii legate de evoluţia societăţii. Conceptul de mit trebuie el însuşi perceput nu ca o noţiune statică, insensibilă faţă de evoluţia umanităţii, ci ca un organism viu, ancorat profund în realitatea contemporană. Mitul se ramifică, se diluează sau, în cel mai fericit caz, se transfigurează permanent. Naţiunea modernă îşi asociază un arsenal mitologic întotdeauna predispus evoluţiei, descendent al unor arhetipuri arhaice, dar capabil să se ajusteze permanent. Aceasta pentru că mitul nu este o noţiune eminamente abstractă, imună la evoluţiile societăţii, el este activat sub forma ritualului de comunităţi umane a căror percepţie asupra realităţii este iremediabil ancorată în imediat. „Este suficient, pentru cel ce îndeplineşte riturile, să acorde crezare unui vast repertoriu de poveşti, cunoscut din copilărie şi ale cărui versiuni sunt destul de diferite […]” pentru ca, în felul acesta, mitul să suporte acţiunea de adecvare la un context obiectiv dat.
Ajungând la momentul propice naşterii naţiunilor (secolul XIX) trebuie spus că vorbim de o cristalizare formală a naţiunilor, din perspectivă imagologică acesta fiind un proces continuu, care este mult anterior secolului XIX. Naţiunea există deja aprioric în acest moment al istoriei, comunităţile având paradigme mitice distincte, fiind fiecare depozitara unui mental colectiv propriu moştenit din vremuri arhaice şi modificat în funcţie de experienţele colective ulterioare. La momentul creării ei, naţiunea avea deja o memorie colectivă, indivizii trăiau deja cu sentimentul apartenenţei la un grup.
La momentul apariţiei naţiunii române, locuitorii ce populau acest spaţiu erau deja depozitarii unei memorii colective ordonate în jurul câtorva repere. Cel mai vizibil set de repere, dar, cu siguranţă, nu cel mai important, este cel istoric. El apare odată cu procesul de conştientizare a existenţei unei origini comune.
Cercetând texte publicate începând din a doua jumătate a secolului XIX, observăm cu uşurinţă că ideea unităţii nu este pentru intelectualul român al epocii nicidecum o noutate. Şi nu vorbim aici despre acel deja clişeatic noi de la Râm ne tragem, ci de un soi de solidaritate fiinţială asumată nu patetic şi agresiv în spaţiul public, ci discret şi in-conştient în planul existenţei cotidiene. Această teză a identitătii (în sens imagologic) mult anterioară creării naţiunii îşi găseşte aparent adversari în chiar textele călătorilor străini care vizitau acest spaţiu. Căci, s-ar putea spune, cum putem vorbi despre o identitate când ea nu este certificată de cei care vin pentru prima dată aici? Nu ei ar trebui să perceapă o identitate distinctă? John Sibthorn afirma, după o călătorie prin spaţiul românesc: „Trecând de un lazaret, am pătruns în domeniile turceşti şi am înnoptat într-un mic sat Câineni, alcătuit din câteva cocioabe mizerabile. Am cinat sub cerul liber, într-un peisaj cu adevărat pastoral. Caprele cu iezii lor zburdau în jurul mesei, seara era calmă şi liniştită, iar Oltul susura prin vale. Un grec sărman [subl. ns. – O.I] mi-a oferit patul său. dar era atât de plin de paraziţi, încât l-am părăsit pentru podeaua de lut pe care, acoperit cu mantaua de călărie, mi-am petrecut restul nopţii.” Acest tip de atitudine, însă, este în totalitate imputabilă călătorului, care, dacă ar fi avut un minimum de curiozitate intelectuală, ar fi recunoscut elemente de cultură şi civilizaţie care cu greu puteau fi confundate.
În ciuda impresiei unei indistincte identităţi, comunitatea era deja coagulată în jurul unor experienţe comune şi, lucru esenţial, crease o barieră culturală de tip etnic. Argumentul unei asemenea afirmaţii se regăseşte în textele folclorice, căci „[…] folclorul, privit în structura sa, este forma cea mai conservatoare de comunicare a memoriei omenirii”
Materialul folcloric ce ne stă astăzi la dispoziţie vorbeşte de spaime comune, de atitudini comune şi rezolvări specifice ale unor stări conflictuale. Românul avea cu mult înaintea constituirii statului naţional nostalgia unui justiţiar absolut (haiducul), un soi discutabil de defetism de sorginte creştină (atitudinea ciobanului mioritic în faţa ipoteticei sale morţi) şi tendinţa de a patetiza excesiv (a se vedea ritualurile de înmormântare). Toate aceste elemente ale unui ADN identitar comun au suferit mutaţii ulterioare în funcţie de felurite determinări interne (apariţia unor noi clase sociale, dezrobirea ţiganilor etc.) sau externe (contactul cultural cu Occidentul, ideologia Revoluţiei Franceze etc.)
După coagularea statului român, mentalul colectiv românesc se cristalizează generat fiind de experienţe istorice comune (cele două războaie mondiale, comunismul, Revoluţia din 1989 etc.). Tiparul mentalităţii colective româneşti a cunoscut în perioada recentă câteva decenii de izolare (perioada comunistă) în care şi-a asociat o serie de tabuuri comune precum: imaginea statului paternal şi omniscient, absolvirea culpei personale în dauna culpei colective, frustrarea culturală manifestată ca agresiune împotriva Celorlalţi. O dată cu momentul 1989, Românul devine, din perspectivă imagologică, o natură duală: el are o imagine în ochii Celuilalt şi o cu totul altă percepţie despre sine. Care dintre cele doua imagini este autentică (adevărul nu intră aici în ecuaţie) ?
Demersul prezentei lucrări vizează tocmai imaginea Românului despre sine însuşi pornind de la premisa că mentalul colectiv românesc este mai îndreptăţit a fi cunoscut prin autodefinire şi asta pentru că Românul, chiar în stadiile sale de abrutizare şi aplatizare din ultimii ani ai comunismului, este depozitarul unor informaţii pe care Celălalt nu le posedă. Izolarea din perioada comunistă nu a însemnat suspendarea evoluţiei mentalului colectiv românesc, ba chiar dimpotrivă, un mecanism uman compensatoriu a făcut posibilă o efervescenţă – sterilă, la o primă şi superficială privire – a lui.
În opinia Simonei Nicoară „când o anumită comunitate este atinsă de sentimentul inadecvării ordinilor sociale şi politice existente poate să se instaleze o resemnare sau poate să irupe revolta faţă de ceea ce este dat ” . Chiar şi resemnarea, am adăuga noi, este o formă de efervescenţă a memoriei colective. Resemnarea poate fi asociată pasivităţii în spaţiul public, dar ea este de regulă însoţită de atitudini care se manifestă în interiorul indivizilor, cu efecte vizibile după ce presiunea unui regim dictatorial dispare. Individul nu îşi încetează evoluţia, el poate să renunţe la rezistenţa vizibilă, dar imaginarul său acumulează permanent.
Samizdatul, paremiologia specifică, revolta infertilă, neasumată public sau asumată timid şi negată imediat ce devenea primejdioasă, toate aceste trăsături ale Românului tovarăş nu puteau să dispară iremediabil, toate aceste elemente se regăsesc şi astăzi undeva în memoria colectivă a Românului contemporan. O trecere în revistă a articolelor despre Români scrise după 1989 tocmai asta relevă: o exhibare, o exorcizare, o execuţie în piaţa publică a ceea ce am înţeles că este maladiv în fiinţa noastră.
Realitatea concretă a faptului istoric este percepută în imaginarul colectiv deformat, sau, mai exact spus, pliată pe o paradigma predefinită. Crezând, spre exemplu, despre noi înşine că suntem ospitalieri, vom interpreta faptele concrete care se pretează cât de cât unei asemenea interpretări conform acestei idei predefinite. Urmând acelaşi mecanism, istoria Românilor se transformă la nivelul maselor într-o imagine asimilată unui pattern deja existent. Memoria colectivă ca nucleu al mentalului colectiv nu este pasivă şi cu atât mai puţin obiectivă. O memorie colectivă selectează din totalul experienţelor pe care le parcurge doar pe acelea care se potrivesc imaginilor deja asumate. În felul aceste mecanismul memoriei colective, deşi în permanentă mişcare, nu se modifică radical pe scurte perioade de timp; generaţiile care au resimţit angoasa şi anxietatea ca stare permanentă (pe toată perioada comunismului) o vor conserva până în momentul în care o altă generaţie va pierde amintirea ei. Privită din acest unghi, cercetarea pe care o propune lucrarea de faţă este, în fapt, încercarea de a asista la procesul lent de asumare a unei identităţi în schimbare. Românul a fost privit pe parcursul anilor scurşi din 1989 de către proprii săi conaţionali (intelectuali) rând pe rând cu îngăduinţă, cu pesimism exagerat, într-o viziune când apocaliptică, când dominată de verb cu iz de imprecaţie, când cu nostalgia unei vârste de aur româneşti pe care cu mare dificultate o putem localiza (din acest punct de vedere două sunt spaţiile faţă de care Românul are frecvent nostalgii: spaţiul românesc interbelic şi perioada comunismului). Şi toate aceste abordări ale imaginii Românilor au fost generate de cele mai multe ori de fapte cotidiene, interpretate în fel şi chip. Nu de puţine ori, intelectualul român şi-a schimbat radical propria imagine despre conaţionalii săi; imaginile se succed câteodată atât de vădit antitetic încât orice încercare de a formula concluzii se dovedeşte mai mult decât dificilă. Cu toate acestea, câteva trasee imaginare pot fi definite şi conturate cu claritate. Ele pot reieşi dintr-o cercetare aplicată, dar şi printr-o simplă antologare a textelor despre Români publicate din 1989 până acum.
Distribuie pe facebook
