Imagini ale românilor în "Dilema veche" (II)studiu - Ovidiu Ivancu Adăugat în 04 aprilie 2009, la 14:10 | 533 afișări / 463 vizitatori |
II. Românii si Europa
Reactivarea dilemei interbelice : tradiţionalism sau europeism ? Analize aplicate asupra ideii de sciziune între două tipuri de Românii. Prototipul (aşa cum apare el în revista „Dilema veche”) arhaicului şi europeanului. Antiteza şi conflictul între imaginile şi tiparele Românului arhaic şi cele ale Românului european. Apariţia şi trăsăturile unei noi imagini: Românul de tranziţie
Nu mai poate avea caracter de noutate încercarea de plasare a identităţii româneşti în contextul mai larg al identităţii europene (sintagmă la care de multe ori ne raportăm cu o nostalgie lipsită de luciditate). În această dezbatere, am dori să pornim naiv de la încercarea de lămurire a câtorva probleme fără de care rigoarea oricărei discuţii despre identitatea românească şi (vs.) cea europeană capătă un pronunţat şi nedorit caracter empiric. Mai întâi, cine (şi nu ce) este Europa ? Există cu adevărat o identitate europeană reală sau vorbim despre construcţia viitoare a unei asemenea identităţi ? Dorim să ne integrăm prin asimilare sau prin încorporarea fertilă a unor valori care ele însele vor da identităţii europene o mobilitate fecundă ? De la bun început va trebui să afirmăm că vom încerca să ne distanţăm în limita posibilului de ideile protocroniste care ne plasează în centrul civilizaţiei europene şi, deopotrivă, de acelea care ne aruncă inevitabil la periferia culturală a continentului.
Nicolae Iorga sesiza just că „[…] pentru a face ceva din Europa, e necesar întâi să ştim – şi atâţia n-au ştiut-o niciodată sau ştiind-o, au uitat – ce a fost Europa înca din vremurile îndepărtate când cuvântul [Europa, n.n] era folosit pentru prima dată; şi apoi să cercetăm unde ar putea fi căutată această Europă care se încearcă să fie unificată diplomatic, faute de mieux” .
Aşadar, cine este Europa? Iniţial, „vechile popoare orientale ce trăiau în ţările unde soarele răsare, adică în Asia” stabileau o sinonimie interesantă şi justă în acea perioadă între Europa şi lipsa de cultură; Europa era pentru ei nu doar locul în care soarele apunea, dar şi un spaţiu barbar, cu o identitate culturală plasată inevitabil într-un net raport de inferioritate faţă de Orient. Abia grecii, preluând valorile culturii orientale, stabilesc premisele dezvoltării a ceea ce astăzi înseamnă Europa. Observăm, aşadar, cât de diferită este paradigma europeană contemporană de ceea ce putem numi, într-un anume sens, începutul culturii europene. Căci, deşi Grecia reprezintă kilometrul 0 al culturii europene, ea reprezintă azi o cultură marginală (ca percepţie) în comparaţie cu cei doi piloni ai construcţiei europene: Franţa şi Germania. Oricât ar părea de hazardată afirmaţia, Europa este descendenta directă a Orientului, căci „Roma s-a orientalizat, iar prin opera legiunilor sale a devenit moştenitoarea Seleucizilor şi Ptolemizilor, care , la rândul lor, fuseseră absorbiţi de lumea orientală asiriană şi faraonică”.
După ce primul Război Mondial a devastat continentul, s-a resimţit din ce în ce mai clar nevoia unei Europe economice care să prezerve o pace la care aspirau europenii, ajungându-se treptat de la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului (din care făceau parte şapte state), la actuala Comunitatea Europeană. Modelul unei asemenea construcţii nu este departe de ceea ce îşi propunea, spre exemplu, Imperiul Roman: administraţie comună şi liber-schimb. Actuala Uniune Europeană are, însă, astăzi, principii şi deziderate mult mai generoase; o Constituţie comună şi chiar un set de valori culturale comun. Jean Monnet, unul dintre iniţiatorii Comunităţii Europene, o privea ca pe o „fuziune a intereselor popoarelor europene, nu numai simpla meţinere a echilibrului acestor interese”. Dacă asemenea ambiţii ar fi fost verosimile înainte de Războiul Rece, ele devin utopice în condiţiile în care comunismul a divizat deja o Europă care nici până la apariţia lui nu era tocmai omogenă. Ajunşi în acest punct al demonstraţiei, ne vedem obligaţi să constatăm că Europa şi Uniunea Europeană sunt două noţiuni diferite. Pentru că vorbim, însă, de percepţii şi de analize imagologice, va trebui să admitem că în mentalul colectiv românesc integrarea în Europa şi integrarea în Uniunea Europeană sunt sinonime, motiv pentru care le vom studia ca atare, operând distincţiile necesare atunci când va fi cazul.
Europa este, aşadar, un spaţiu indistinct, mai degrabă sumă de culturi individuale decât păstrătoarea unor valori distincte europene. Până la începutul secolului XX, de altfel, Brunetière considera ca aparţinând literaturii europene literatura scrisă în cele cinci mari puteri coloniale. Ca percepţie, în mentalul românesc (şi nu numai) Europa nu este nici spaţiu unitar, dar nici sumă coerentă (şi corectă dintr-un anume punct de vedere) de culturi. Avem de a face cu o percepţie incompletă şi conjuncturală care asimilează Europei cultura occidentală cristalizată în jurul Franţei şi Germaniei. Incompletă pentru că operează o restrângere inadmisibilă prin asocierea exclusivă cu spaţiul culturii franceze şi germane (ambele importante, de altfel) şi conjuncturală pentru că „raportul între centru şi periferie e istoriceşte foarte mobil şi, prin urmare, trecător. Primul "nucleu tare" al Europei a fost spaţiul mediteranean. De la Atena, el a urcat, apoi, spre Roma, pentru a face un îndelung popas la Constantinopol. Un timp, "nucleul tare" a fost Aachenul. În secolul al XVII-lea, "avangarda europeană" însemna Ludovic al XIV-lea, iar în secolul următor Anglia, cu revoluţia industrială. La 1815, Europa "esenţială" echivala cu Sfînta Alianţă, reunind o dinastie austriacă catolică, una prusacă protestantă şi una rusească ortodoxă. Au mai fost şi mari momente italiene (Renaşterea...), spaniole şi olandeze. O să vedem cum o să arate "nucleul tare", după ce ultima lărgire a Uniunii Europene va aduce cu sine cca. 200 de milioane de noi europeni (medii, estici şi sud-estici). În aceste condiţii, a monumentaliza idolatru relieful de moment al antantei franco-germane e o probă de suficienţă şi obtuzitate [subl. ns.- O.I].”
Europa occidentală (căci asta se înţelege frecvent prin Europa) a dezvoltat faţă de periferie o atitudine iniţial superior – pasivă (până la sfârşitul Războiului Rece) şi mai apoi superior – protectoare (după căderea Cortinei de Fier). Originea unui astfel de protectorat nu se găseşte în profunda compasiune faţă de ţările afectate de comunism, căci “în timp ce pentru nazism [în Europa] se înregistrează o hipermnezie, comunismul beneficiază de o amnezie interesantă” , ci în nevoia de creare a unei structuri suficient de puternice pentru a conta în marile bătălii economice. Construcţia europeană este clădită pe voinţa Centrului şi ineficienţa (inutilitatea, chiar) unei rezistenţe din partea Periferiei.
Între Centru şi Periferie s-a instituit un raport de hegemonie modernă, aşa cum este ea înţeleasă şi definită de Bajoit Guy: „prin hegemonie înţelegem capacitatea acelui stat de a-şi impune interesele (ale sale sau ale anumitor grupuri sociale) în afara propriului teritoriu; aceste interese sunt dintre cele mai diverse: cel mai adesea economice, dar şi strategice, politice, culturale etc” .
Acest tip de relaţii a legitimat în România apariţia a două tipuri de raportări la Europa. Între acestea va pendula, de altfel, şi clasa politică românească, sesizând cele două mari bazine electorale. Se va induce aşadar, în rândul maselor ideea că proiectul european este cel în jurul căruia trebuie focalizată atenţia, deşi realitatea postdecembristă (valabilă, se pare, pentru mai toate ţările blocului comunist) ne arată că marile proiecte româneşti au fost mai degrabă trasate în afara ţării, politicianul român neavând credibilitatea necesară impunerii lor. Căci „specialişti, în vechiul regim, în vopsirea gardului înainte de vizita secretarului general, ei [politicienii] sînt oricînd gata să-l revopsească în culori pro-europene dacă îi întreabă de sănătate inspectorii de la Bruxelles” . În imaginarul colectiv romanesc, politicianul nu a fost nici pro-european, nici eurosceptic, ci doar oportunist. Romania are, aşadar, un singur şi, în aceste condiţii, grandios proiect: acela al sincronizării cu Europa. „Comparaţia cu Occidentul a devenit unul dintre locurile comune cele mai enervante din discursul public românesc. Totul, de la obiectele de uz cotidian pînă la mentalităţi, trebuie să poarte vreun atribut care să ne amintească de ţelul nostru suprem, integrarea în paradisul occidental. Avem o lege ca-n Europa, exclamă parlamentarii după ce au votat vreo nouă iniţiativă legislativă. Vînd apartament cu dotări de tip occidental, spun anunţurile din ziare. Cînd se deschide vreun nou bar, club sau restaurant, după o primă vizită tragi concluzia: te simţi mişto în el, e amenajat ca-n Occident; cînd se renovează vreo clădire istorică, comentezi cu amicii: arată bine, ca-n Germania; cînd se construieşte vreun bloc din oţel şi sticlă, te mîndreşti: vezi, dom'le, putem şi noi să lucrăm ca-n Occident. Cînd cineva cîştigă bine, are salariu de nivel occidental; cînd ies sindicatele în stradă, e pentru că vor salarii ca-n Europa, iar Guvernul nu le dă pentru că productivitatea muncii nu e ca acolo”.
Proiectul european a devenit şi un pretext folosit de fiecare dată pentru a legitima sau explica măsuri şi decizii care, altfel explicate, ar fi fost de-credibilizate profund. Românul îşi manifestă masiv toleranţa faţa de tot ceea ce ar putea veni direct dinspre Europa, pentru că aceasta are un nimb al infailibilităţii indestructibil pe moment. Jonathan Scheele afirma în iulie 2003 că “există pericolul ca UE să fie o scuză pentru orice măsură luată. Este important ca românii să înţeleagă de ce se fac schimbări, cîte şi care schimbări sînt necesare pentru aderare fiindcă sînt cerute de la Bruxelles şi cîte erau oricum necesare pentru modernizarea României".
De o parte a acestui proiect s-au plasat nostalgicii autohtonişti, cei care şi-au văzut confirmate temerile în legătură cu pierderea unei aşa-zise identităţi româneşti (pe care, însă, nici unul dintre ei nu s-a grăbit să o definească în mod concret). Au apărut demagogii, adică aceia a căror preocupare majoră a fost cultivarea unui mesianism anacronic din perspectiva secolului în care activau, dar extrem de profitabil la nivelul pragmatic al strângerii de voturi; acei oameni „a căror singură competenţă pare să fie interesul naţional” . Proiectul aderării României la Uniunea Europeană a generat reactivarea discursurilor de factură sămănătoristă, coagulate în jurul unor exacerbate idei etnocentriste. S-a conturat astfel imaginea Românului patriot, Românul ce rostea firesc sloganuri jignitoare la adresa minimei decenţe, sloganuri care erau ele însele derapaje grave şi evidente de la o logică minimală, de bun-simţ (nu ne vindem ţara sau noi muncim, nu gândim). Iată o mostră: „Sperăm ca Dumnezeu să facă dreptate şi să le ia „minţile” acestor ticăloşi şi, în acest an, 2006, să dea cu ei de pământ. Numai PRM-ul îi va lecui pe aceşti antiromâni”.
Pe de altă parte, gândul la o Europă ce va fi un panaceu pentru toate umorile adunate în anii comunismului a contribuit la apariţia unei generaţii pentru care România a devenit ceva desuet, un stat anacronic a cărui unică şansă este integrarea într-o mare şi indestructibilă familie europeană. Integrarea în Uniunea Europeană a fost şi prilej de patetizări excesive pentru aceia care au văzut în structurile europene singura salvare din mediocritatea românească; discursul public al acestor Români conţine o paradigmă uşor identificabilă, simplistă pe alocuri: Noi suntem alteritate, Ceilalţi sunt speranţă, autenticitate, valoare. Ca orice paradigmă caracterizată de valorizarea excesivă a Celuilalt, şi aceasta este din timp în timp scurtcircuitată de un soi de spaimă exprimabilă astfel: dacă totuşi nu ne integrăm? Dacă Europa nu ne vrea, noi ce ne facem? „Gîndul la zilele acelea, în care mai-marii Europei ne vor mîngîia pe creştet ca pe un copil trist şi handicapat, îmi trezeşte un sentiment foarte apropiat de cel încercat uneori în anii de liceu, la orele de limba română. Profesorul, un excelent pedagog, avea o replică pe cît de simplă, pe atît de dureroasă, rostită invariabil cînd cineva spunea o tîmpenie. Pe un ton foarte apropiat de cel folosit de oameni în dialogul cu dobitoacele, spunea: "Ehh... important e să fim sănătoşi!".” Există, de altfel, o puternică tradiţie a plasării în raport de netă inferioritate faţă de Ceilalţi, tradiţie la care se recurge frecvent. Ea este fundamentată pe textele multor scriitori romani trăitori în exil (se pare că din exil Romania se vede întotdeauna mai bine), mulţi dintre ei reiterând ideea plasării ţării noastre în orizontul unei culturi minore. Paul Goma, de pildă, afirmă într-unul din jurnalele sale: „Românii alcătuiesc o comunitate de ne-fraieri – am putea spune: una compusă în exclusivitate din poeţi şi din şmecheri”. Cioran este şi el unul dintre scriitorii reprezentativi pentru acest mod de a percepe destinul românesc (în măsura în care, preluându-i tipul de discurs, putem vorbi despre un destin românesc): „Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce suntem atât de mizerabili după atâta risipă de eroism”. Această percepţie a României ca spaţiu cultural insignifiant a fost credibilizată şi de opiniile exprimate în presa românească de către diferite personalităţi europene. Unul dintre recentele exemple în acest sens este interviul realizat de revista Suplimentul de cultură cu regizorul britanic Peter Greenway. Acesta afirmă: „Aveţi o cultură tare mimetică. România este invizibilă în lume. [...] Mă interesează România tocmai pentru că sunteţi invizibili. Poate Zimbabwe are mai multă identitate decât România”. Desigur, imaginarul colectiv românesc acordă un plus de credibilitate unor asemenea opinii tocmai pentru că ele vin dinspre Europa şi, printr-o păguboasă extrapolare, tot ceea ce este european este veritabil şi credibil. În cazul de faţă, însă, afirmaţiile regizorului britanic sunt de un cras amatorism. În sprijinul acestei idei, redăm doar un alt fragment al aceluiaşi interviu: „În primul rând, m-a interesat faptul că aţi făcut parte din Imperiul Roman, dar şi faptul că aţi făcut parte din Imperiul Otoman” . Informaţiile conţin erori sau, mai bine spus, trădează neputinţa britanicului de a contextualiza, de a-şi nuanţa afirmaţiile, de a le pune în acord cu realităţi istorice greu de aşezat sub semnul întrebării.
Aşadar, în imaginarul românesc coexistă polemic două tendinţe rezumabile simplist prin două ipoteze cu valoare de axiomă pentru cei care cred în ele:
a. Europa are întotdeauna dreptate ;
b. Europa nu are niciodată dreptate.
Erorile fundamentale ale celor două ipoteze vor deveni evidente dacă încercăm să răspundem la următoarea întrebare: despre care Europă vorbim ? Din perspective culturale, ecuaţia se complică şi mai mult. Există o Europă a culturii franceze la fel cum există o Europă a culturii germane, spaniole, italiene sau maghiare şi polone (să nu uităm că ungurii au trei premii Nobel pentru literatură, iar polonezii două). La limită, s-ar putea răspunde că toate ţările enumerate fac parte din marea construcţie europeană. Absolut corect, însă aceeaşi mare construcţie europeană lasă laoparte cultura rusă, adică tocmai o cultură a cărei voce a fost şi rămâne una extrem de puternică pe continent. „Marii, autenticii europeni sunt marii creatori, pentru că, aşa cum gândea Maiorescu, ei sunt naţionali care gândesc în sensul universalităţii. Ar fi suficient să citez, aici, pe marii ruşi […] fără de care Europa spiritului nu poate fi nici măcar gândită [subl. ns. - O.I] ”. De fapt, între Rusia din afara Europei şi România care bate la porţile ei s-au făcut întotdeaun comparaţii care îşi găsesc rezonanţe şi în mentalul colectiv românesc. Iată doar una dintre cele care pot fi considerate reprezentative : “Doar Rusia ne mai seamănă în haos, corupţie şi mizerie, dar Rusia ocupă pe eşichierul politic un loc atât de evident încât provoacă alte spaime şi alte nădejdi decât bietul nostru colţ de pământ [...] Rusia riscă să redevină oricând un Imperiu, pe când noi ne înfundăm în caricatură ca într-un neant”.
Aşa cum sesizează Jean -Jaques Wunenburger, “o dată cu apariţia, în Occident, a raţionalităţii, care îşi propune ca obiectiv să subordoneze realitatea unor norme impuse de gândire, s-au înmulţit planurile, programele, anticipările societăţii ideale. Prin urmare, aşteptarea schimbărilor istorice [...] a conferit imaginaţiei responsabilitatea de a se rupe de prezent şi de a prefigura viitorul. Istoria Occidentului a devenit astfel inseparabilă de un vis politic şi social, care a dat naştere unui gen specific - utopia”. Aşadar, integrarea românească, asumată cu entuziasmul tipic raportărilor la marile utopii, se va produce unde ? În Europa lui Raskolnikov sau cea a lui pere Goriot ?
Radiografiind presa culturală şi manifestările publice ale elitei politice, este clar că foarte rar ni s-a livrat o altă magine decât aceea a unei unice Europe. Aceasta a fost cel mai adesea privită (în Sud - Estul continentului) ca alternativă la comunism, adică a fost percepută câteodată ca opusul a ceea ce era de fapt, dacă ne gândim la nostalgiile europenilor faţă de socialismul utopic, atât de inofensiv în textele sale teoretice. Aşadar, preocuparea fundamentală a fost întotdeauna cum să ne comportăm ca europeni veritabili, cum să părem în toate europeni. Avem, deci, un model, însă acesta nu a fost niciodată prea bine definit, a fost un model generic din care fiecare a înţeles ceea ce a dorit.
De multe ori integrarea europeană a avut şi aspecte care ţin de hilar. Să ne aducem doar aminte de legea care stabilea numărul minim de metri pătraţi pe care trebuie să îi ocupe o pasăre într-un coteţ sau de sugestiile umanitariste, şi ele cu valoare de lege, despre modul în care trebuie eutanasiat porcul în apropierea tradiţionalelor sărbători de iarnă. Europa a fost, mai degrabă, sinonimă cu un altceva, aprioric mai bun, mai drept şi mai frumos. În aceste condiţii, a trasa portretul românului european în opoziţie cu cel al românului arhaic, autentic, verde este o întreprindere extrem de complicată.
Românul european trebuie să fie, mai presus de toate, a-naţional. El are datoria de a se plasa în universalitate. Trebuie să contextualizeze şi să fie raţional, prin asta înţelegând tolerant şi pacifist. Dacă nu are toate aceste trăsături, atunci trebuie să mimeze credibil, lucru necesar mai ales pentru că est-europeanul în general cunoaşte o limită a toleranţei, limită care trebuie abrogată dacă se vrea european. Tot ceea ce este visceral, pătimaş şi implicat se transformă - într-o paradigmă Europeană ce stă sub dominaţia sintagmei polical correctness - într-o luciditate uşor robotizată, frustrantă într-un fel, căci îl sileşte pe individ să adopte atitudini care îi limitează exprimarea în spaţiul public (ţiganii în limbaj european sunt rromi, iar negrii sunt afroamericani).
Cum putea însă Românul să înveţe toate aceste lucruri într-un interval temporal atât de scurt ? Evident, nu putea. Soluţia, însă, ca în atâtea alte cazuri, se găseşte aruncând o privire înapoi. Este, evident, un paradox asupra căruia ar merita să ne oprim cum modernismul se legitimează mai mereu printr-un modernism al altei epoci. Eugen Lovinescu, căci evoluţia societăţii româneşti postdecembriste ne duce inevitabil cu gândul la teoria sincronismului, distingea două etape ce trebuie parcurse pentru a ne sincroniza (a ne sincroniza devine, din erspectivă contemporană, sinonim cu a ne integra) :
a. Primul pas este imitaţia. A imita nu este altceva decât a importa structuri asociate în alte spaţii cu prosperitatea şi bunăstarea. Evident, imaginarul individual nu îşi asumă organic noile structuri, dar este forţat să le constate prezenţa şi prin asta să încerce o asimilare a lor. Dacă însă noile structuri nu îşi vor dovedi într-un timp rezonabil validitatea, ele vor fi înlocuite de vechile structuri care nu părăsesc atât de uşor imaginarul colectiv.
S-a creat faţă de Europa un imens orizont de aşteptare, el însuşi un bumerang, un posibil conflict identitar care poate fi foarte uşor amorsat. Infailibilitatea Europei în imaginarul colectiv românesc s-ar putea sa se dovedească tocmai elementul ce va dinamita încrederea în ea, „căci românul încrezător în Uniunea Europeană nu acceptă în ruptul capului că Uniunea Europeană şi multele (vai, prea multele) sale instituţii pot fi, măcar cît negru sub unghie, imperfecte. Paradisul e la Bruxelles, iadul e la Bucureşti. Ei sînt campioni ai economiei de piaţă, coerenţi, riguroşi, bogaţi, logici, drepţi, stricţi, incoruptibili, altruişti, democraţi. Totul, evident, se pune în perfectă contradicţie cu lipsa de rigoare de pe la noi. Ai la ce spera în momentul aderării şi, apoi, al integrării, nu-i aşa?”. Imitaţia creează, deci, aşteptări, căci în orice proces de imitaţie, cel care imită are scopul declarat sau acceptat tacit ca prin imitare să acceadă către un alt spaţiu mai altfel (prin mai altfel trebuie înţeles întotdeauna mai bun). Europa înseamnă pentru intelectuali decenţă şi moralitate, pentru românul de rând un salariu mai bun, o casă confortabilă şi o maşină scumpă. „Vestul e în continuare privit ca un El Dorado, să lucrezi acolo pentru cîteva sute de euro pe lună este pentru mulţi români soluţia ieşirii din impas [...]” . Soluţia cea mai la îndemână pentru a le avea pe toate este – într-o primă fază - imitaţia aşa cum o înţelegea Lovinescu. Căci în fazele iniţiale ale procesului, caracterizate de un oarecare infantilism cultural, ce este mai logic decât să crezi că dacă te vei comporta ca Celălalt vei ajungi să-i semeni întrutotul? Europa devine, deci, într-un asemenea moment pentru Români un punct cardinal. Mimetismul trebuie să fie, însă, nu fenomen izolat, ci parte într-un proces mai amplu.
b. Al doilea pas, necesar, dar deloc obligatoriu (în sensul că nu există garanţia că el va urma automat imitaţiei) este diferenţierea valorilor. De la un punct înainte, imitaţia devine profund nesatisfăcătoare. Se simte nevoia altoirii ei pe un sistem care să poată fi şi asumat, care să treacă de superficialitate şi să rămână ancorat în ceva autentic, pornit din interiorul individului, din obişnuinţa şi chiar tabuurile vieţuirii într-o cultură naţională. Diferenţierea, însă, nu se poate produce decât dacă definim foarte exact cele două sfere. Cea din care imităm şi cea în care ne situăm în momentul imitării. Cu alte cuvinte, pentru ca sincronismul lovinescian să nu rămână un simplu experiment de laborator, va trebui să cunoaştem trăsăturile distinctive ale Europei şi ale României. Or, tocmai aici se produce marea confuzie.
Am încercat să definim succint matricea Românului european, aşa cum s-a format ea în conştiinţa colectivă. Am observat, însă, că toate trăsăturile asociate îndeobşte mentalităţii europene nu sunt decât valori morale fundamentale care ar trebui să definească omul contemporan, indiferent de spaţiul pe care acesta îl ocupă. Vidului moral al societăţii comuniste post-decembriste i se opune aşadar, compensatoriu, un alt spaţiu construit pe alte coordonate şi denumit, conjunctural, Europa.
Să încercăm acum să definim, succint, şi Românul de care trebuie să ne salveze Europa. El este unul grobian, care generalizează mult şi care îşi proiectează dramele personale pe un fundal universal, este Românul care va considera, invariabil, că, dacă el o duce greu, atunci şi ţara merge într-o direcţie greşită, este Românul care are foarte puţine informaţii, dar foarte multe certitudini, cele mai multe dintre ele fondate pe concluzii pripite şi idei percepute/pricepute fragmentar. Este imbecilul definit atât de bine de Andrei Pleşu: „el străluceşte prin câteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că vreme de cinci sute de ani a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. [...]El a câştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. [...] Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decât să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decât în alţii”. În percepţia publică este de remarcat un soi de jenă atunci când se încearcă stabilirea portretului-robot al românului cu care ar trebui să intrăm în Europa; este ruşinea celui care se simte cumva obligat să intre într-o casă pretenţioasă însoţit de rude sărace şi îmbrăcate prost. Pentru mulţi orăşeni
nu de multe generaţii (căci, orice s-ar spune, România nu are tradiţie urbană îndelungată), Românul ante-european arată cam aşa: „Femei în fuste înflorite în cele mai tari culori ţigăneşti, cu părul în haos, gîgîlici mulatre îmbrăcate în te miri ce, bărbaţi ale căror expresii de oameni hîrşiţi în băute fără sfîrşit sînt ceva de speriat, toţi ţipînd unul la altul în limba lor, te vor umple de anxietate ori de cîte ori eşti nevoit să treci cu maşina pe acolo.” Şi aici, însă, întâmpinăm acelaşi tip de probleme pe care le ridică şi imaginea Românului europeanului. Portretul pe care l-am conturat nu este unul specific românesc, ci specific naţiunilor traumatizate vreme de decenii de sisteme opresive.
O altă imagine, în aceeaşi măsură interesantă şi veridică, a Românului este dominată de o explicabilă confuzie generală. Neştiind exact ce este Europa şi ce vrea de la ei, Românii sunt captivi într-o zonă de interferenţă a două identităţi: cea europeană şi cea naţională. Ei locuiesc un spaţiu identitar hibrid, în care încearcă să armonizeze două moduri de a percepe viaţa. „Ca în berăria din schiţele lui Caragiale ori ca în Poiana lui Iocan din Moromeţii, oamenii citesc ziarul şi comentează, "traducînd" pe înţelesul lor cîte o informaţie importantă (de pildă, cum poţi obţine fonduri SAPARD, cum să deschizi o « melcărie » sau o « struţărie » etc.). Ştirea e adusă de poştaş, omul cel mai informat al satului (zis şi "Presă"), iar Profesorul (care a deschis deja o crescătorie de melci cu fonduri europene şi a exportat prima tranşă în Italia, prilej de a mai oferi o « calcaroasă ») este cel care explică şi mobilizează, îndeamnă la integrare, cu alte cuvinte.” În plus, ocuparea unui asemenea spaţiu identitar tranzitoriu tinde să devină constantă mai ales pentru că între cele două tipuri de percepţii identitare (europeană şi românească), fisura este marcată de tipul de relaţie pe care îl are Românul cu Dumnezeu. „Românii şi polonezii cred în excepţionalismul naţiunilor lor şi, prin urmare, în misiunea istorică a statelor lor. Ne leagă convingerea că ne tragem din popoare mari, că avem o relaţie privilegiată cu Dumnezeu şi cu creştinismul, că avem o cultură înaltă. Sîntem convinşi că naţiunile noastre sînt superioare tuturor celorlalte”. Dumnezeu s-a născut român, ne protejează indiferent ce s-ar întâmpla, vorbeşte româneşte, ascultă manele şi ne însoţeşte chiar şi în birturi – acestea sunt câteva dintre coordonatele relaţiei dintre Românul verde şi Divinitate. Pe de cealaltă parte, Europa este una care promovează un soi inaccesibil de ecumenism şi, mai mult decât atât, împiedică manifestările religioase explicite în spaţiul public (vezi măsurile luate de Franţa în acest sens). Între aceste tipuri de relaţii cu religiosul, poate exista o zonă de tangenţă? Imposibil.
Există în ambele abordări ale relaţiei cu Europa patetisme specifice, obsesia diagnosticelor grave. Cultura română este văzută de multe ori asemenea unui pacient purtat pe la tot felul de medici pedanţi, care mai de care mai preocupaţi de stabilirea unui diagnostic general, exhaustiv, care să le ofere un statut special în istoria practicii medicale. Se folosesc cu lejeritate dezarmantă sintagme de largă respiraţie precum cultura română, spiritualitate românească sau generalizări de genul noi românii, poporul român ar trebui să..., conştiinţa noastră ca popor este... etc. Iată şi un exemplu: „Suntem, în materie de conştiintă identitară, cu un secol în urmă [câtă precizie!!! n.n]: tindem să ne mândrim cu câteva genii pe care « le-a dat pământul patriei » şi să furnizăm oricui ne ascultă aceeaşi « listă scurtă » de nume mari. Nu prea participăm la dezbaterile lumii contemporane şi avem, în continuare, o privire superficială şi dispreţuitoare asupra ideii de instituţie culturală.”
Între cele două tipuri de imagini ale Românului (Românul european şi Românul arhaic), se aşează din ce în ce mai solid o a treia : imaginea Românului care a constatat, prin experienţe personale sau de tip cultural că, de fapt, a-ţi asuma o identitate europeană nu înseamnă aprioric a renunţa la identitatea naţională. Aceşti Români au observat că mulţi dintre cei care, în discursurile lor, vorbesc despre homo europeus, au tendinţa de a asocia acestei noţiuni patternul individual al naţiunii din care fac parte. Discursurile de acest tip nu sunt rostite de oratori europeni, ci, în primul rând de oratori francezi, germani, italieni, britanici sau spanioli. Luciditatea a fost slab reprezentată în discursurile publice despre Europa şi Uniunea Europeană în anii scurşi după Revoluţie; ea totuşi s-a manifestat, timid, dar încurajator. Andrei Pleşu, spre exemplu, punând în discuţie această problemă afirmă: „[…] cît de optimist poate fi Estul în chestiunea reunificării europene? Pot fi anulate, sau măcar relativizate, dificultăţile unui parcurs atît de ambiţios? Pot, dacă - de ambele părţi - avem în vedere patru pre-condiţii ale reuşitei: 1) Să cultivăm, între Est şi Vest, o solidă şi sinceră simpatie reciprocă, să fim, cu alte cuvinte, solidari într-un intens efort de cunoaştere, fără complexe de superioritate şi inferioritate. 2) Să ne păstrăm, nealterat, umorul. 3) Să nu înţelegem reunificarea ca pe o tot mai radicală ştergere a diferenţelor, ci ca pe o tot mai subtilă armonizare a lor. 4) Să nu ne facem iluzii prea mari, dar să lucrăm plini de speranţă.”
Această nouă şi lucidă imagine a Românului este departe de patetizările de sorginte paşoptistă ale autohtoniştilor şi, în aceeaşi măsură, departe de entuziasmul naiv al susţinătorilor necondiţionaţi ai Europei. Europa poate fi necesară ca element de coagulare a unor interese economice, dar devine evident că această construcţie nu va putea abroga decât formal principiul etnicităţii. Viitorul oricărui proiect - fie el şi al unei utopii - se află în strânsă legătură cu trecutul (cu tradiţia, dacă dorim să fim mai exacţi), şi „oricum ar fi viitorul, în privinţa trecutului lucrurile par a sta astfel: o cultură trăieşte din temele latente ale culturii care a precedat-o; acestea devin teme dominante, suscitând, la rândul lor, temele latente capabile să le rezolve; în cele din urmă starea de coerenţă creată în jurul temelor dominante se dezagregă, reagregându-se în jurul acelor teme latente care fuseseră explicaţii sau înţelesuri pentru temele fundamentale iniţiale: explicaţiile devin probleme şi aşa mai departe”.
Românul european, Românul autentic şi Românul de tranziţie – acestea par a fi, dintr-o perspectivă uşor simplistă, componentele ADN-ului imagologic al României începutului de mileniu trei. Fără îndoială că asistăm la procesele iniţiale de schimbare a unei identităţi ; toate aceste raportări la Ceilalţi vor lăsa urme în profilul identitar al Românului. Indiferent de profunzimea acestui nou profil identitar, însă, el va fi clădit pe cel vechi, dacă nu cumva asimilat şi denaturat. Căci, în acest domeniu, numai superficialii pot avea certitudini ultime şi opinii definitive.
Distribuie pe facebook
