Imagini ale românilor în "Dilema veche" (III)studiu - Ovidiu Ivancu Adăugat în 07 aprilie 2009, la 22:28 | 431 afișări / 382 vizitatori |
III. Românul ca depozitar al unor mari confuzii postrevoluţionare. Românul nostalgic, Românul bigot şi Românul bidimensional.
Imaginea românului care nu poate renunţa la valorile pe care le-a asimilat înainte de 1989 ; în căutarea unei identităţi pe care nu o înţelege încă, având nostalgia experienţelor trecute (la care, însă, nu se mai poate întoarce), imaginea Românului confuz şi frustrat de ideea că istoria se scrie fără ca el să o înţeleagă pe deplin.
Deşi în tiparul identitar al unei naţiuni nu pot apărea schimbări spectaculoase într-un interval de timp scurt, există momente istorice cu impact profund asupra imaginarului colectiv. Momente de schimbare bruscă a cursului istoriei, momente care, nefiind pregătite suficient la nivelul mentalităţilor indivizilor care le trăiesc, pot genera confuzii şi reconfigurări haotice ale modului de viaţă şi de percepţie. Mecanismul, deşi unul deloc simplu, are următorul parcurs: spiritul veacului impune o schimbare istorică bruscă în vreme ce actanţii sunt captivii aceluiaşi spaţiu identitar; ei acţionează inerţial, rămânând o vreme în urma istoriei. „Timpul curge, este instabil, de aceea spaţiul este cel care asigură în mentalitatea colectivă stabilitatea comunităţii”. La un asemenea proces am asistat după 1989; deşi eliberaţi formal de constrângerile unui regim dictatorial, Românii au continuat să perceapă realitatea conform unei paradigme insinuate în lungii ani ai regimului comunist. Într-un interesant eseu pe tema prostiei ca încremenire în proiect, Gabriel Liiceanu sesizează just natura celor mai multe dintre problemele României postdecembriste: „Prostia nocivă, prostia care poate ajunge să catastrofeze mulţimi de oameni, popoare întregi şi omenirea toată nu este banala prostie pe care o poţi întâlni la colţ de stradă, ci prostia ca încremenire în proiect. Prostia aceasta se poate lua, se poate transmite, ea poate fanatiza oameni, îi poate vrăji, în numele ei se poate tortura şi ucide, din cauza ei se pot declanşa războaie. Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”. Iată câteva dintre marile confuzii postrevoluţionare:
a. Stânga politică este asociată exclusiv comunismului. Omul de stânga este, prin extrapolare, comunist.
b. Statul este perceput ca omniscient, omnipotent şi ubicuu. El îşi păstrează caracterul paternalist şi continuă să fie perceput ca structură ce are competenţe dintre cele mai diverse; statul are grija de bunăstarea noastră materială, el ne transmite care este locul, rolul şi rostul nostru.
c. Graniţa dintre credinţa autentică şi superstiţie e labilă şi inconsistentă. Românul, atunci când nu este liber-cugetător, percepe fenomenul religios în strânsă legătură cu evenimentul cotidian. Dumnezeu – ca imagine – se află în imediata apropiere a celui care are nevoie de el. Divinitatea merge cu noi la piaţă şi ne îndeplineşte dorinţele, chiar dacă multe dintre ele se opun principiilor creştinismului.
d. Nuanţele nu există; orice negociere, orice nuanţare devine compromis periculos. Din întreaga paletă de culori, albul şi negrul sunt cele care devin puncte cardinale.
Toate aceste confuzii sunt, în fapt, handicapuri de percepţie. Ele sunt generate de profunda senzaţie de insecuritate interioară generată de lipsa opţiunii. Trecerea de la conştiinţa de masă la conştiinţa individuală este marcată de un dezechilibru profund între două tipuri de interese: interesul colectiv, indeterminat, dar şi comod (pentru că nu implică deloc responsabilităţi personale) şi interesul individual, acela pentru care Românul nu este încă pregătit. „[…] Fiinţă foarte articulată - nu-i aşa? - românul […] nu crede în "unii" şi cu atît mai puţin în "unul". Forţa mărimilor mici îi scapă. Singularul nu-i spune mai nimic, ba chiar îl enervează rău” .
Acest conflict între România ca entitate colectivă şi Român ca entitate individuală a fost acutizat şi de vehicularea în discursul politic a câtorva mituri care au avut rolul de contura ideea că soluţiile problemelor nu stau în acţiuni individuale, ci în acţiuni colective, grandioase. În discursul public s-au folosit frecvent ”mitul Duşmanului care conspiră […]adică mitul referitor la un grup puternic care ameninţă starea de fapt; mitul Bravului conducător […], eficient, curajos în lupta sa pentru binele poporului; mitul nevoii de Unitate […] pentru a dobândi victoria în faţa duşmanului; mitul Săracilor ca victime ”. Românul a înţeles din toate aceste discursuri publice că el ca entitate individuală nu poate fi implicat în procesul schimbării, că lucrurile cu adevărat importante transcend individualul şi plonjează în zona intereselor obscure şi a conspiraţiilor.
Deceniile de izolare culturală pe care le-a traversat România şi iluzia că ne putem descurca singuri, că orice recurs la universalitate reprezintă indiscutabil o alterare profundă a ceea ce însemnăm noi ca naţiune, au dus la o lipsă de discernământ manifestată în mai toate domeniile vieţii publice. Comunismul, devenit în primii ani de după 1989 unicul responsabil al rămânerii în urmă, s-a transformat în timp într-un spaţiu generator de nostalgii; odată cu depărtarea de fenomen, el s-a umanizat din ce în ce mai mult ca percepţie generală. În tot timpul acestui proces de transformare a continuat să existe, mai mult indusă decât afirmată explicit, confuzia între stânga politică şi comunism. După decenii de suspendare a vieţii politice fireşti, diferenţele subtile dintre stânga, dreapta şi centru sunt imposibil de realizat. „În societăţile sistemului posttotalitar viaţa politică e stârpită cu desăvârşire, în sensul tradiţional al cuvântului; oamenii nu au posibilitatea să-şi manifeste public convingerile politice, şi cu atât mai puţin să se organizeze politic; golul ce se produce în felul acesta e împlinit în întregime de ritualul politic”. Căderea comunismului a creat un vid ce se cerea imediat locuit. Nimeni nu ştia însă ce competenţe trebuie să aibă cei care vor să ocupe funcţii publice, şi aceasta pentru că în timpul comunismului ierarhiile au fost inversate, proletariatului i s-au repartizat roluri pe care nu ştia să le joace, iar intelectualul a fost pus să interpreteze o partitură pe care n-o putea descifra (şi asta nu din vina lui).
Ca urmare a tuturor acestor procese, apare un alt tip de Român: Românul nostalgic. In 16 ani s-au format percepţii destul de clare despre locaţia exactă a vârstei de aur la care trebuie să ne raportăm. Intelectualul nostalgic se refugiază în spaţiul României interbelice sau în acela al scurtei regalităţi româneşti. Argumentele lui sunt de ordin statistic: moneda românească era una dintre cele mai puternice din Europa, România avea presă bună (formularea îi aparţine lui Emil Hurezeanu) în Occident, iar viaţa culturală românească era racordată profund la ceea ce Lovinescu numea „spiritul veacului”. Intelectualul despre care vorbim are, deci, nostalgia unei normalităţi pe care nu o mai percepe astăzi. „Ani de zile am tot plîns după normalitate. Cuvînt aproape fetişizat, rostit mai ales de gurile nobile ale cetăţii, "normalitate" a devenit, la finele secolului trecut, un fel de incantaţie în mitologia deteriorată a lumii postdecembriste” .
De cealaltă parte, Românul nostalgic comun are nostalgia anormalităţii. Vârsta de aur este pentru el perioada comunismului, unde, la nivel minimal, fiecare beneficia de acelaşi tratament din partea statului. Fireşte, realitatea era cu totul alta, dar ca percepţie comunismul îşi asociază în mod bizar un soi de onestitate şi pactizare cu cei mulţi. Nostalgicii din această categorie se caracterizează invariabil prin pierderea oricărui simţ de responsabilitate individuală asociată permanent cu tentaţia de a-l culpabiliza pe Celălalt. Pentru acest Român, întotdeauna vinovăţiile sunt ale sistemelor. Capacitatea de abstractizare este maximă: Statul este de vină, sistemul este de vină, clasa politică este de vină.
Ambele nostalgii se fundamentează pe omisiuni importante; cei care se raportează la interbelic uită că în acea perioadă au existat şi cazuri majore de corupţie; pe lângă aceasta, detaşaţi şi refugiaţi în statistică, putem lesne constata că nici atunci nu dădeam tonul în Europa. „Dacă ne uităm în statisticile din perioada interbelică, o să vedem că România nu ocupă locuri fruntaşe. Nici la consumul de săpun, nici la raportul rural-urban şi nici în privinţa ratei de alfabetizare. Eram undeva pe ultimele poziţii, aproape de Iugoslavia şi în preajma Portugaliei, Greciei şi Bulgariei. Nu s-a schimbat nimic de atunci. Am rămas în aceeaşi zonă, a penultimului loc, la fel ca în interbelic”.
Cei care privesc cu sinceră părere de rău comunismul uită că nomenclaturiştii acelei perioade aveau propriile lor reguli şi un cu totul alt standard de viaţă faţă de cel valabil pentru mase. Memoria colectivă a reţinut mai degrabă din aceasta perioadă micile conforturi de neconceput pentru lumea capitalistă, căci „nu era bine cînd stăteai la serviciu degeaba? Cînd îţi făceai cumpărăturile în timpul programului, fiindcă nici un şef nu îndrăznea să ţi se pună în cale dacă "băga" unt la alimentară? (Ba îţi era chiar profund recunoscător dacă luai şi pentru el un pachet.) Cînd jucai şah cu colegii sau te plimbai prin curtea întreprinderii, spunînd şi ascultînd bancuri cu nea Nicu? Nu era bine cînd puteai pleca în fiecare vară în concediu fără o prea mare grijă a banilor sau a treburilor nerezolvate care te aşteaptă la serviciu? Atunci cînd puteai să schiezi la Sinaia sau la Predeal cu o sută de lei pe zi, în asta intrînd şi trenul şi masa şi transporturile pe cablu? Cînd după terminarea facultăţii ştiai că ai o slujbă sigură (lucru care, de fapt, pe vremea aceea nici nu era apreciat la adevărata valoare)? Cînd n-aveai nici un fel de răspundere şi puteai să justifici orice nereuşită şi să acoperi orice chiul prin deficienţele sistemului comunist?”
Tot în categoria marilor confuzii post-revoluţionare putem încadra şi raportarea la noţiunea de Stat. Acesta e perceput ca fiind o entitate impersonală. Deşi legitimitatea Statului este reactivată din patru în patru ani la urne, imaginea sa este aceeaşi de 16 ani: Statul nu ne reprezintă niciodată aşa cum trebuie interesele; este prezent acolo unde nu ar trebui să fie şi absentează din zonele unde prezenţa lui este necesară. Statul e privit ca entitate ubicuă şi omniscientă, a cărei unică menire e aceea de a împărţi resurse. „Una dintre tradiţiile cele mai respectate de către ţopîrlănia locală e pomana, obţinută, ca şi băgarea în seamă, prin abureală. Ce mai contează cine "dă"? Poate fi Biserica, Statul, "Marshallul" Ion Antonescu, organismele europene sau oricine altcineva. Important e să ne dea”. Şi această percepţie provine din neelucidarea competenţelor Statului. În special în mediul rural şi în rândul claselor medii, Românul reproşează Statului un soi de pasivitate de neînţeles. Nedumerirea este accentuată şi de faptul că, periodic, cifrele referitoare la sănătatea economică a naţiunii arată mai bine de la an la an; pentru nostalgicul epocii comuniste paradoxul este evident. Pe de o parte, când se stabilesc vinovăţiile, acestea sunt abstracte, pe de altă parte, atunci când se împart beneficiile, ele trebuie să fie percepute clar la nivel individual (nu se poate ca România să meargă pe drumul cel bun şi eu să nu simt în mod palpabil că lucrul acesta se întâmplă).
Deşi înţelege cu mai multă acuitate noţiunea de Stat, intelectualul a oscilat în ultimii 16 ani de la angajarea politică explicită (experimentul PAC, portofoliile de miniştri ocupate de importanţi oameni de cultură etc.) la un soi de spleen rutinizant şi anost. Lupta intelectualului cu sistemul s-a desfăşurat, invariabil, fie pe terenul de joc, fie din turnul de fildeş. Cale de mijloc se pare că nu există. “Ambiţios, doritor să-şi maximizeze influenţa şi puterea socială, el [intelectualul] devine, alături şi dincolo de profesia sa, şi un fel de "guru"; ajunge deopotrivă şi un profesionist, şi un "maestru spiritual", adesea simultan şi într-un amestec inextricabil şi impur” Spre deosebire de Românul mediu, însă, intelectualul are capacitatea de a ieşi din generalizare, de a particulariza şi de a nu-şi aroga verdicte aplicabile universal cu putere de axiomă. Iată un exemplu: „Trecînd peste ipocrizia de rigoare, iată ceva care-mi depăşeşte imaginaţia: oameni care iubesc abstracţiuni! Eu unul, recunosc, nu pot: am simpatii pentru X (care se-ntîmplă să fie elveţian), pentru Y (care e arăboaică) sau pentru Z (care e brazilian). Îmi plac anumiţi indivizi, care nu, nu reprezintă popoarele lor! Dacă le "reprezintă", ceva nu e-n regulă şi mă enervez”.
Raportarea intelectualului român post decembrist la ideologia de stânga este şi ea tributară percepţiei generale că între stânga politică şi comunism diferenţele sunt insesizabile. Aici, în Estul Europei, intelectualul nu a avut în ultimii 16 ani o atitudine binevoitoare faţă de ideologia de stânga, aşa cum s-a întâmplat şi se mai întâmplă frecvent în Apus. Şi aceasta pentru că în Apus, comunismul de tip estic a rămas o curiozitate ideologică, un experiment despre care nu se ştie nimic prin experienţă directă, personală şi de lungă durată. “[…]un intelectual din Apus nu putea controla în cotidian aplicarea utopiei, el prosperând la adăpostul iluziei […], pe când cel răsăritean se simţea mereu dezminţit în discursul lui de realitatea imediată”.
De departe, însă, cea mai spectaculoasă confuzie post-revoluţionară este generată de raportarea la religie. Aici, demagogiile se dezlănţuie şi discursurile capătă un patetism greu de imaginat. Există, desigur, şi excepţii lăudabile (Cristian Tudor Popescu, spre exemplu, afirma lucid şi tranşant că orice credinţă este prin definiţie o chestiune de intimitate). De regulă, însă, Dumnezeu (sau, mai bine spus, imago Dei, căci ea este cea pe care o punem în discuţie) a intrat în mentalul colectiv deposedat de atributele cunoaşterii de tip blagian; metafizicul şi transcendentul nu mai sunt elementele constitutive obligatorii pentru orice tip de Divinitate. Dumnezeu se transformă în mentalul colectiv românesc în totem, este perceput în contradicţie chiar cu principiile creştine, căci, să nu uităm, există în creştinism o noţiune foarte interesantă care, în mod firesc ar trebui să oprească mediatizarea excesivă a ideii de Dumnezeu: smerenia. Acest gen de raportare la creştinism a generat un nou tip de Român: Românul bigot, prizonier al ritualului (care, ca orice ritual respectabil, rămâne de multe ori neînţeles) şi utilizator fervent al unor noţiuni pe care, prin expunere excesivă, le decredibilizează (noţiuni precum mântuire, rugăciune, ascultare, canon, spovedanie etc). Mesianismul acesta prost înţeles transformă relaţia dintre om şi Divinitate într-una de coborâre a lui Dumnezeu către Om şi nu invers. „În plus, educaţia religioasă a românilor lasă în multe cazuri de dorit şi oamenii cred în ceea ce ei consideră a fi creştinism, nu în ceea ce propovăduieşte Biserica”.
Dumnezeu legitimează şi justifică tot în percepţia Românului bigot; El îi îndeplineşte dorinţele, El îl ajută să se lase de fumat (şi dacă nu reuşeşte, atunci înseamnă că asta e voia Lui), Îl foloseşte chiar şi în micile dispute juridice cu vecinii sau rudele. Românul bigot este, mai presus de toate, sensibil la miracole. Pentru el miracol este tot ceea ce promite rezultate spectaculoase într-un interval de timp scurt. Discursul Românului bigot este formulat într-un limbaj de lemn, standardizat şi previzibil. În anii din urmă, emblematic pentru această retorică anacronică este cazul Alina Mungiu-Pippidi. Când piesa de teatru Evangheliştii este pusă în scenă la Iaşi, apare imediat şi reacţia Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi. Comunicatul, scris într-o limbă română aproximativă, defineşte orizontul de aşteptare al Românului bigot: „Considerăm piesa de referinţă drept un atentat la morala publică, drept o indecenţă gravă deghizată în artă, un atentat la credinţa în Dumnezeu […]Convingerea că un asemenea spectacol de teatru duce la batjocorirea sentimentelor creştine, atentează la pudoare şi credinţă şi conduce la disoluţia valorilor morale ne-a determinat să luăm o asemenea atitudine”.
Ajungem, în fine, şi la ultima dintre confuziile enunţate aleatoriu în debutul acestui capitol: inapetenţa pentru nuanţe, imposibilitatea de a ieşi dintr-o perspectivă bidimensională. Vorbim deci de o nouă imagine a Românului (Românul bidimensional), imagine ce are ca elemente constitutive fixarea obsesivă în extreme, perceperea realităţii ca exclusiv bivalentă. Societatea socialistă creată pe fundamentele teoretice ale lui Marx şi Engels, dar transferate în plan real de Lenin, are multe din trăsăturile unei distopii. Ca orice distopie, ea porneşte de la împărţiri artificiale, de la eliminarea nuanţelor şi judecăţilor individuale, toate acestea fiind înlocuite cu teorii în care nu există incertitudini şi dubii. După decenii de înlăturare a dubiului şi a subiectivismelor individuale în dauna subiectivismelor colective, Omul Nou comunist se poziţionează faţă de realităţile concrete asemenea eroilor de basm:
a) un lucru este ori bun, ori rău;
b) un lucru este fie bun până la capăt, fie rău până la capăt;
c) orice lucru ce nu poate fi etichetat ca fiind bun sau rău reclamă imediata încadrarea într-una dintre aceste categorii.
Vorbim, deci, despre Românul bidimensional, despre „inşi "dintr-o bucată", fără gustul deliberării şi al îndoielii, siguri de judecata şi de fapta lor, categorici, previzibili, (aproape) morţi”. Pentru ei nuanţarea înseamnă compromis, iar compromisul este perceput ca fiind degradant. Adevărul lor este adevăr absolut la fel cum minciuna lor este minciună absolută. În vocabularul Românului bidimensional apare frecvent, ca laitmotiv, noţiunea de mentalitate. „Cu o uşurinţă şi o seninătate care mă lasă uneori cu gura căscată, iar alteori mă îngrozesc de-a dreptul, aud vorbindu-se de cel puţin două-trei ori pe zi despre sfînta schimbare de mentalitate. Pierde echipa naţională de fotbal un meci decisiv? E clar, e nevoie de o schimbare de mentalitate. Avem probleme cu integrarea în Uniunea Europeană? Mentalitatea e de vină. Îşi bat românii nevestele? Tot de la mentalitate ni se trage. Votăm strîmb şi fără să gîndim? Mentalitatea, neică...” .
Românul nostalgic, Românul bigot şi Românul bidimensional – trei imagini ale României de tranziţie, imagini generate de modificările pe care le-a pregătit în imaginarul colectiv românesc momentul 1989. Desigur, lucrarea de faţă simplifică multe dintre complicatele procese care au marcat societatea românească în ultimii 16 ani. Am omis să discutăm despre Româniile posibile, despre Românii deja integraţi în Uniunea Europeană (pentru ei momentul 2007 este unul pur formal), despre aceia care nu se mai pot integra şi care vor deveni inevitabil victimele noului drum ales de România. Este limpede că nu trăim într-o ţară despre care se poate vorbi unitar, însă, în acest domeniu orice pretenţie de exhaustivitate este ridicolă. Pe de o parte pentru că vorbim despre un fenomen în curs de desfăşurare şi pe de altă parte pentru că nu putem avea distanţarea necesară faţă de obiectul cercetării.
Distribuie pe facebook
