Imperiul- Liviu-ioan Muresan Adăugat în 02 iunie 2009, la 13:31 | 478 afișări / 453 vizitatori |
Începutul oricărei acţiuni personale este dorinţa. Aceasta, la rîndul ei, se bazează pe necesităţi personale, de la cele ale trupului , la cele sufleteşti. Numai o dorinţă puternică, dusă la maximum, poate naşte ideea de a făuri Imperiu.
Totul porneşte însă de la familie, apoi de la neam. Să nu fi avut noi, românii, niciodată dorinţa dusă pînă la absolut? Ideea de imperiu ne sperie şi ne-a speriat dintotdeauna. Alţii însă, au dat frîu liber dorinţelor şi iată-i, ce departe sînt înaintea nostră. Numai printr-o zbatere continuă (cu greşelile ei inerente), prin absurdizarea ideilor şi dorinţelor noastre putem trece de la etapa copilăriei sentimentale în care ne complacem. Doar prezentînd idei şi soluţii putem da celorlalţi ceea ce ne aparţine şi este util, iar uneori necesar.
Acesta este imperiul. Un imperiu al ideilor şi al exportării acestora.
Ne mîndrim cu ideile noastre, dar nu avem puterea, sau poate dorinţa, de a le prezenta neamurilor. Ne temem prea tare de eşec, de deziluzie şi atunci tăcem. Tăcerea îti poate da linişte interioară, meditaţie profundă, dar ea nu invită pe nimeni. Invitaţia este urletul naţiunii, iar nu buzele lipite, neputincioase a dezvălui dorinţa.
Orice naţie trebuie să aibă în sînge ideea şi dorinţa de imperiu. Precum animalele îşi marchează teritoriul, aşa şi noi ne-am trasat graniţe. Dar acestea nu pot opri gîndurile, năzuinţele, aspiraţiile. Iar naţia cea mai puternică e cea care transcende aceste frontiere, cea care gîndeşte mai presus de spaţii si de timp. Dar, în primul rînd, cea care acţonează, cea care nu se teme de un eşec sau o deziluzie, cea care nu se complexează la dezacordul celorlalte naţii.
Nu de colonii ducem lipsă, departe de mine acest gînd. Dar în această lume a globalizmului trebuie să munceşti mult pentru a te face auzit şi a fi recunoscut. De aceea fac apel la muncă, o muncă ordonată, organizată şi cu un scop precis. Ne putem reproşa munca haotică, faptul că ne încurcăm unii pe alţii, că nu avem spirit civic şi uneori ne chiar urîm. Nu de capra vecinului e aici vorba, ci de disperarea pentru propria neputinţă.
Lipsa rezultatelor muncii ne exasperează şi ne dă sentimentul neputinţei.”Coloniile” româneşti, atît de numeroase în prezent, denumite eufemistic “diaspora”, nu ne reprezintă aşa cum ne-am dori-o. De aici lipsa de respect a străinilor faţă de noi. Luaţi ca persoane individuale, coloniştii noştri nu sînt mai răi decît ceilalţi, însă lipsa totală de colaborare, lipsa unui ţel comun, dispersează toate eforturile depuse şi duce la volatilizarea acestei mase de oameni. De aici, ies în evidenţă personajele negative, cei ce agasează cu prezenţa lor şi par în acest fel reprezentativi.
Iată dar un nou motiv de disperare, de neputinţă, de limitare pentru naţie. Nu doresc aici a da soluţii, ci doar a trage cîteva concluzii. Soluţiile, de altfel, se află la fiecare dintre noi, şi la toţi împreună. Doar educaţia, sau shimbarea acesteia, ar putea duce, în final, la un alt tip de mentalitate. E nevoie însă de o nouă generaţie, crescută printr-un efort de voinţă al actualei generaţii. De aceea, ceea ce scriu e doar un apel. Haideţi să facem ca dorinţele noastre să se transpună practic în cei ce vin după noi. Eu doar aşa văd evoluţia viitoare a României.
O altă condiţie a gândirii imperiale este demnitatea. Ne confruntăm cu o acută lipsă de demnitate, de mîndrie, în sensul pozitiv al cuvîntului. Alte neamuri, unde aristocraţia a prins rădăcini istorice, îşi caută descendenţa albastră în arborele genealogic. Nouă ne e chiar teamă să ne căutăm rădăcinile. Ne mîndrim doar cu urmaşii unor familii boiereşti, cu trecut dealtfel incert şi prea puţine legături cu neamul românesc. Iar această incertitudine îi aţîţă pe cei ce ne desconsideră şi ar dori să nu îi încurcăm cu prezenţa noastră istorică. Ne e teamă de aceea să ne afirmăm răspicat originile şi sîntem gata să acceptăm orice teorie istorică, chiar şi de un evident fals grosolan. Istoricii noştri nu ajung la puncte comune, teoriile lor, chiar bazate pe adevăr, sînt imediat atacate dacă nu au girul străinilor. Prea mult ne interesează ce vor zice ceilalţi, să nu carecumva să deranjăm jalnica fragilitate în care ne complacem. Aceasta numesc eu lipsa de demnitate, specifică unui popor aflar într-o continuă defensivă.
Eu însumi, sînt mîndru de originea mea, de părinţii mei, de străbunii mei, dar mai ales de urmaşii mei. Acesta este neamul din care fără voie, dar cu mîndrie fac parte. Să mă fi născut în altă ţară, aşa cum cu regret spun unii, e imposibil, pentru că atunci nu aş mai fi fost eu. Iar eu exist prin mine însumi. Demnitatea este poziţia falnică a locului în care te găseşti, dar nimeni nu ţi-o va recunoaşte fără să ţi-o atribui singur. Revin de aceea la fapte, la muncă şi la buzele slobode, afirmînd adevărul. Adevărul nostru, nu al celorlalţi. De altfel, doar adevărul nostu contează pentru noi.
Toate neamurile au propriul lor adevăr. Să fie sănătoase. Eu îl am pe al nostru. Şi îl afirm.
Distribuie pe facebook
