În fiecare joi va fi vară schiţă - Recheşan Gheorghe Adăugat în 18 februarie 2010, la 14:49 | 316 afișări / 263 vizitatori

Bekim Arslanoglu nu e fotbalist la Galatasaray, nu e nici fundamentalist islamic, ori vreun terorist celebru.
E un om obişnuit, care practică o meserie banală, pe nedrept categorisită drept ruşinoasă, dar foarte utilă societăţii: e gunoier pe un camion de salubrizare în Germania. Nu orice emigrant se poate lăuda că are o meserie onorabilă şi stabilă , iar Bekim nu se simte umilit în niciun fel de faptul că strînge gunoiul nemţilor. Lucrează în Aschheim de doi ani şi nimeni nu l-a categorisit cu dispreţ drept auslander împuţit, deşi gena lui turanică e foarte evidentă: un bărbat scund, ciolănos,cu tenul măsliniu, pomeţi osoşi, ochi întunecaţi şi înguşti, nas vulturesc şi un zîmbet timid furişat sub mustaţa falnică de spahiu anacronic. A venit în Germania ca să adune bani şi să se poată însura. În Gulpazar, cătunul său natal pitit la poalele Kackar-Daglanului, domneşte încă obiceiul de a oferi zestre fetei.Poate de aceea sunt atîtea femei nemăritate şi tot mai puţini bărbaţi în putere prin sat, majoritatea burlacilor plecînd să-şi facă un rost pe meleaguri străine. Bekim s-a supus şi el cutumei, iar după ce i-a promis Aishei că se va întoarce,îndată ce va pune destui bani deoparte ca să poată face nunta, a plecat să cucerească vestul, precum în urmă cu multe secole, vajnicii săi străbuni, Yldîrîm ori Fatih.
Aschheim-ul e un burg cu aproximativ cinci sute de locuitori, liniştit, cu străzi riguros trasate, impecabil asfaltate, cu peluze tunse şi tei plantaţi de-a lungul aleilor rectangulare, aşa cum se găsesc cu sutele risipite prin Germania. În piaţa centrală îşi înalţă fleşa o catedrală neogotică, în umbra căreia stă calmă şi o capelă mai modestă, de rit protestant. Casele perfect aliniate, se înşiră una lîngă alta, aproape identice, tencuite în alb, cu acoperişuri în culori vii şi jardiniere cu muşcate la ferestre.Totul e ordonat, curat şi funcţionează cu precizia unui ceasornic elveţian.
Munca pe care o desfăşoară Bekim e relativ simplă: în fiecare dimineaţă, mai puţin în zilele de duminică, la ora 6 fix, se urcă în camionul alb-verde al firmei de salubritate şi pleacă să golească pubelele de gunoi.Fiecare locatar îşi scoate în stradă recipientul cu resturi menajere, el coboară din maşină, înşfacă coşul şi-l goleşte în bena automată, care îl preia între fălcile ei de oţel, îl mărunţeşte şi-l compactează. Pubela goală este împinsă pe roţi, înapoi în dreptul uşii de la intrare. Cînd pîntecul mastodontului de tablă e plin, camionul ia drumul ghenei, unde gunoiul este descărcat, sortat, prelucrat sau incinerat. Şi aici lucrează tot auslanderi din orient: turci, bulgari, albanezi, sirieni sau kurzi. Patronul firmei de salubritate e din Turcia şi preferă să angajeze compatrioţi sau bărbaţi de aceeaşi religie cu el. Niciun german n-ar accepta o muncă atît de umilitoare.
Bekim lucrează în tură cu Sabri. Sabri are carnet de şofer, conduce autocamionul, a venit din Bursa şi lucrează de cinci ani în Germania. Are familie şi copii acasă, dar în Bursa nefiind destul gunoi menajer de adunat, a venit la Aschheim s-o facă.
Traseul lor este atît de exact, iar umplerea pubelelor atît de riguros calculată, încît trec de două ori pe săptămînă pe aceeaşi stradă din sectorul care le-a fost repartizat,ca să le golească de conţinut. Ceea ce l-a surprins pe Bekim cel mai mult la începutul activităţii sale de lucrător-salubrizator, a fost faptul că gunoiul nemţesc nu prea pute. Adică pute, dar are un miros fad, n-are aromele gunoiului anatolian, care într-o zi călduroasă de vară, revarsă duhori de cimitir proaspăt excavat, combinate cu parfumul exalat de cadavrul unui caşalot eşuat de o lună pe plajă. Chiar dacă nemţii produc mult gunoi menajer, el e îndeobşte constituit din ambalaje, carton, aluminiu, pungi de plastic, cîteva coji de cartofi sau oase descărnate aseptic, doar ceea ce nu trece prin tocătorul instalat sub ţeava de evacuare a fiecărei chiuvete din bucătărie.
Sabri e atît de obişnuit cu itinerariul colectării, încît ştie exact la ce oră îşi termină treaba. La ora 12 , lunea şi joia de pildă, ajung în capătul străzii Flachgasse , de ce-o fi fost botezată aşa, cînd tot carosabilul din Aschheim e perfect plat, nu ştie nimeni, o stradelă care se-nfundă în gardul unui parc prin care nemţii îşi plimbă cîinii. Strîngerea rahaţilor de cîine nu e treaba gunoierilor, fiecare proprietar de patruped domestic umblă dotat cu o pungă destinată căcărezelor lăsate de javra proprie în timpul preumblării. De altfel, animalele în Germania nu prea se pot uşura pe unde le vine: vacile doar în grajduri lor salubre, cîinii în locurile autorizate, pisicile în lăzile cu nisip, pînă şi caii robuşti, înhămaţi la tradiţionalele căruţe încărcate cu butoaie de bere, au cîte-un sac destinat îmbălegatului, legat sub coadă.
Aşadar, la ora prînzului, Sabri şi Bekim se opresc în dreptul ultimei case de pe Aleea Plată, îşi scot combinezoanele de protecţie în nuanţa ierbii crude, îşi fac abluţiile cu apă curată dintr-un bidon de plastic, întind un covoraş în cabina camionului şi se achită pe rînd, cu cea mai mare conştinciozitate de obligativitatea salahului . După ce-şi termină rugăciunea, îşi scot pacheţele cu mîncare şi prînzesc împreună, aşa cum se cuvine.
În ultima casă de pe Flachgasee locuieşte d-na Thiess, o femeie la vreo 45-50 de ani, palidă, slabă, ofilită, cu părul blond-cenuşiu tern şi o pereche de ochelari groşi,prin care ochii i se întrezăresc mereu încercănaţi. E văduvă şi locuieşte singură, împreună cu două pisici de rasă, cu care-şi împarte cele 3 camere ale locuinţei, iar în zilele cu soare, o curte minusculă, încadrată cu gard viu, tuns la nivelul taliei.Clădirea e aidoma celorlalte case de pe alee, ziduri tencuite în alb, acoperişul din ţiglă verde-cenuşie şi jardinierele cu muşcate la fereastre. Ori de cîte ori goleşte pubela cu gunoi a d-nei Thiess, Bekim constată că florile acelea n-au miros, spre deosebire de Anatolia, unde pînă şi buruienile de la marginea drumului îmbălsămează aerul cu felurite arome: mentă, cimbrişor sau lavandă sălbatică. Nici rodii, lămîi, piersici sau măslini nu sunt aici, decît poate în sere, curţile se întind monotone, cu iarba tunsă perie şi fără arbori folositori, doar cîteva tufe de zmeură sau de coacăze.
În fiecare luni şi joi, femeia stă în prag şi îi urmăreşte pe cei doi cum golesc pubela în camion. Nu o face ca să-i supravegheze dacă-şi fac corect treaba, se pare că nu prea are cu cine vorbi, decît cu pisicile şi de aceea le adresează cîteva vorbe de fiecare dată. În general se plînge de vreme, ceea ce este de înţeles, în Germania iarna începe în octombrie şi ţine pînă la sfîrşitul lui aprilie. Cînd nu ninge, plouă, iar cînd nu plouă e ceaţă, aşa că săptămînile de vară adevărată sunt doar două-trei pe an. Şi lui Bekim îi lipseşte soarele, soarele adevărat, arzător, care pîrjoleşte lutul cărămiziu şi face ca rodiile, merele şi piersicile cît pumnul să pocnească răscoapte prin livezi, de aceea o ascultă pe d-na Thiess şi clatină aprobator din creştet. Învăţase destul de bine germana, dar uneori se codea să vorbească, fiindcă accentul său era încă vizibil de turcesc.
Se mai plînge d-na Thiess că o dor toate oasele din cauza climei germane şi îşi aduce aminte cu plăcere de soarele mediteraneean. Pe cînd trăia d-nul Thiess, au petrecut împreună cîteva concedii în Izmir şi Antalya, iar turcii i s-au părut o naţie fericită şi foarte ospitalieră. Bekim nu o contrazice, el nu a văzut niciodată marea, dar ştie că-n Gulpazar orice faptă bună nu rămîne nerăsplătită, şi de aceea nu s-a mirat că într-o zi de luni, d-na Thiess i-a invitat pe amîndoi să bea o ceaşcă de ceai fierbinte.
Afară era frig şi înnourat, iar pielea lui de oriental se strîngea înfiorată în jurul trupului, aşa că a acceptat. Pentru faptul că goleau pubela erau plătiţi, nu-i făceau nici un favoare, dar trecuseră de atîtea ori pe lîngă casa ei, încît se simţeau ca nişte vecini cu care poţi sporovăi lîngă un ceainic clocotind. Cînd să intre în casă, Sabri i-a dat un cot şi i-a şoptit ştrengăreşte:
" Du-te singur, că eşti mai tînăr şi n-ai familie!"
Bekim s-a cam fîstîcit, dar îi era jenă să refuze invitaţia, aşa că a trecut doar el pragul în urma femeii. I s-a părut ciudat faptul, că deşi era frig, d-na Thiess era îmbrăcată într-un capot subţire de mătase, cu imprimeuri florale mari, maci şi albăstrele pe un fond vioriu, sub care i se vedeau pulpele goale, cînd de obicei se zgribulea tot timpul, înfofolită în flanele groase, cenuşii, dar a intrat în bucătărie, unde îl aştepta un ceainic fluierînd şi o farfurie cu fursecuri de ciocolată.
" Anul acesta, vara nu vrea să vină" zise d-na Thiess.
" Aşa-i"... aprobă Bekim sorbind politicos, din ceaşcă, ceaiul clocotit, care-i ardea buzele.
" În Turcia, e mereu cald şi soarele străluceşte tot timpul...cred că e minunat să trăieşti acolo!"
" Da, e minunat, repetă bărbatul, la noi e altfel... din martie pînă vin ploile reci, e tot timpul vară!"
După acest scurt dialog în încăpere se aşternu o linişte stingheritoare. Femeia îl privea zîmbind misterioasă, iar el, tot mai încurcat, tăcea admirînd desenele geometrice ale plăcilor de faianţă care îmbrăcau pereţii bucătăriei, neştiind ce să mai spună. A ronţăit 2-3 prăjituri, a golit ceaşca cu ceai şi s-a ridicat dînd să plece, dar d-na Thiess a făcut un pas spre el şi, înălţîndu-se pe vîrfuri, i-a încolăcit gîtul cu braţele.
" Vreau să vină vara şi la noi", bolborosi ea, brusc îmbujorată, lipindu-se de pieptul lui şi căutîndu-i gura cu buzele ei palide. Bekim îi mîngîie părul blond-cenuşiu, moale şi fragil cu mîinile-i aspre,impregnate de duhoarea pubelelor şi începu să-i dezmierde trupul uscat, la început timid, cu gesturi reţinute, apoi tot mai năvalnic, în învăluiri pătimaşe, pînă cînd femeia scîncind cutremurată de un fior tainic care urca din pîntecul ei sterp, i se abandonă cu totul.
S-au iubit chiar acolo, pe masa din bucătărie, apoi au trecut în dormitorul în care, de cînd îi murise soţul, niciun bărbat nu mai răvăşise aşternuturile. După ce a terminat, Bekim s-a îmbrăcat repede,de la volanul camionului, Sabri îi făcea semne nerăbdătoare să se grăbească şi, înainte de a pleca, i-a spus femeii, care-l urmărea cu priviri drăgăstoase:
" Joi va fi vară!"
Bekim Arslanoglu e gunoier, nu e nici prezicător, nici meteorolog, dar a avut dreptate. În joia următoare, a început să sufle foenul dinspre văile munţilor,cerul s-a limpezit, iar soarele dogorea plin de voioşie, poleind mugurii teilor şi castanilor golaşi de pe Flachgasee cu o dantelă sclipitoare.
D-na Thiess nu se mai plînge că o dor oasele, poartă doar haine în culorii vii, se machiază , pielea ei luceşte catifelată, nu mai e palidă şi-şi ondulează la coafor părul blond-cenuşiu. În fiecare zi de joi, îl aşteaptă pe Bekim în bucătărie, cu ceainicul fluierînd şi o farfurie de prăjituri cu ciocolată şi de fiecare dată după ce goleşte gunoiul din pubelă în benă, acesta intră să bea o ceaşcă de ceai.
După aceea trec firesc în dormitor, fără să se întrebe nicio clipă dacă e ceva greşit în ceea ce fac. În clipele de extaz, pe care i le înapoiază generos femeii, Bekim murmură un aksak vechi, versuri aspre, o melopee ancestrală, în care fetele tinere sunt comparate cu bobocii cruzi de iasomie care se deschid în dogoarea razelor de soare.
D-na Thiess e fericită, nu mai jinduieşte după soarele Anatoliei, fiindcă joia, indiferent de previziunile meteo, soarele se iveşte neabătut în dormitorul ei.
Sabri glumeşte pe seama lui cînd se întoarce, dar el ştie că nu face nimic rău, ba dimpotrivă, un derviş bătrîn i-a spus, pe vremea cînd era doar un băietan şi păştea oile pe brînele munţilor, că nu e păcat mai greu de iertat la judecata lui Allah, decît să refuzi o femeie care te cheamă în patul ei. Dacă regula se-aplică şi cu femeile ghiaurilor, asta înţeleptul n-a precizat.Inşallah!

---

Distribuie pe facebook