În timp ce nu credeam- Mihai - Ionut Ologu Adăugat în 21 iunie 2010, la 18:40 | 160 afișări / 149 vizitatori |
I. În faţa şi în urma fenomenului de corupţie
“Faptul că ne naştem într-o stare de corupţie este deja o manifestare a judecăţii lui Dumnezeu împotriva rasei umane.
Iar pedeapsa lui Dumnezeu, în acest caz, este dreptatea noetică.” R.C. Sproul
În Grădinile Raiului trăiau Adam şi Eva înconjuraţi de propria necunoaştere. Nu existau nici binele, nici răul, nici ruşinea, nici plăcerea. Geneza ne povesteşte însă, despre o ispită şi despre creatura şarpelui mai şiret decât toate fiarele câmpului pe cari le făcuse Dumnezeu . Este deci, în natura şarpelui tendinţa de a fi mai şiret şi de a-şi satisface această şiretlenie folosindu-se de unica ispită şi de necunoaşterea omului.
La rândul ei, Eva cea neştiutoare înţelege că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea şi acceptă acest avantaj, încălcând legea lăsată de Dumnezeu. Identificăm astfel în Geneză primul caz de corupţie, singurul posibil în acel context. Putem afirma deci că un act de corupţie morală este intriga lumii în care trăim, este chiar motivul pentru care s-a creat această lume. Şarpele, ca reprezentant al forţelor răului, îşi satisface o condiţie comportamentală, cerându-i femeii primordiale încălcarea legii şi promiţându-i înţelepciunea. Eva acceptă acest gest, considerându-l minor; ea decide dincolo de lege că această cunoaştere trebuia atribuită cuiva şi nu conştientizează fatalitatea actului de încălcare a legii.
Contextul religios ne obligă să acceptăm acest unic caz ca fiind inexplicabil. Nu ne putem însă abţine de la câteva întrebări, nu putem refuza să tragem câteva concluzii.
Cele întâmplate sunt mai degrabă improbabile şi totuşi inevitabile. Sub ce formă să fi găsit omul această portiţă către singura posibilitate de încălcare a legii? Ar fi o naivitate să presupunem că aşa a vrut Dumnezeu, dată fiind reacţia imediată a Acestuia. Pentru că întâiul caz de corupţie nu a rămas nepedepsit, dimpotrivă- religia susţine că plătim până în ziua de astăzi naivitatea strămoşilor noştri. Vom fi poate tentaţi să afirmăm că Dumnezeu a creat pomul, şarpele, legea şi omul neştiutor şi deci, singur a dat naştere păcatului strămoşesc. Da, este adevărat că un caz de corupţie morală( numită astfel deoarece corupţia, în accepţiunea sa modernă, presupune şi o componentă materială) a fost posibil numai cu voia Domnului, dar acesta a fost mai degrabă o limitare, o restrângere. Pomul nu poate fi decât un simbol; cantitativ vorbind, el este atât de neînsemnat în Măreţia Raiului încât este de datoria omului să evite această fărâmă de rău.
Alungat din Împărăţia Raiului pe Pământ, omul va încerca în continuare să respecte legea( de orice natură) şi să evite greşeala corupţiei sau va suporta pedepsele cuvenite. Cu fiecare abatere însă ispitele cresc exponenţial până la punctul în care ţelul omului nu mai constă în a evita corupţia, ci în a o restrânge valoric. De aceea este necesar ca fiecare individ să se străduiască exponenţial pentru a răscumpăra abaterile anterioare. Pentru că prin manifestarea judecăţii, Autoritatea Supremă oferă constant o şansă a răscumpărării, dar numai dacă omul ar rezista unor ispite înzecite. Ne naştem deci într-o stare de corupţie şi este de datoria fiecărui individ, nu doar să evite acest fenomen,ci să împiedice pe cât posibil şi manifestările tangenţiale lui.
Încercând să avansăm pe axa timpului printr-un uşor efort imaginativ până la localizarea primului caz autentic de corupţie, vom avea parte de o călătorie mai scurtă decât ne-am fi închipuit. Primele invenţii ale omului au avut loc în perioada neolitică şi în scurt timp omul a conştientizat( nu şi definit) existenţa plus valorii. Într-un scenariu, complet fictiv, ştim că până la un anumit moment exista doar proprietatea comună şi toţi membrii unei comunităţi erau definiţi ca egali datorită aptitudinilor similare. Aceştia adunau deci toate bunurile într-o proprietate comună, nestingheriţi de oportunitatea vreunui avantaj: sentimentul nedreptăţii nu avea origini în firea umană. Dar dacă vreunul din membrii comunităţii ar fi descoperit arcul, atunci cantitatea de hrană cu care acesta contribuia la proprietatea comună ar fi fost semnificativ mai mare şi ar fi dat naştere unor revendicări. Omul conştientiza în acel moment plus valoarea; ceea ce acesta aduna în plus era păstrat pentru uz personal suplimentar şi devenea astfel proprietate privată.
Odată cu proprietatea privată se dezvoltă şi instinctul pentru deţinerea de bunuri materiale private. Ne putem deci imagina că primul act de corupţie a avut loc atunci când un membru al comunităţii a apelat la puterea şefului de trib pentru a-i fi repartizată o bucată de pământ mai fertilă, oferindu-i acestuia cantităţi variabile din bunurile personale sau, cine ştie, poate chiar propria soţie ori fiică.
Ceva mai târziu acest fenomen avea să fie generalizat- şi ştim astăzi că în epoca feudală funcţiile erau licitate public şi fără constrângeri. Lua naştere o ierarhie având ca metodă de dezvoltare fenomenul de corupţie: individul aduna bunuri pentru a obţine o funcţie mai avantajoasă care să-i permită atât o îmbogăţire, cât şi asumarea unei puteri ori a unor titluri nobiliare.
De altfel, sisteme similare acestuia au dat naştere corupţiei la nivel înalt. Pe teritoriul ţării noastre acte de corupţie sunt vizibile încă de pe vremea lui Matei Basarab, în veşnicul război al acestuia cu domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. Recunoaştem de aici înainte o ascendenţă biaxială a corupţiei: din ce în ce mai prezentă, din ce în ce mai complexă. În ecuaţia procedurii de corupţie intră şi noţiunea de relaţii, prin îndreptarea oportunităţilor către cei apropiaţi, prin distribuirea puterii către un grup de interese şi prin facilitarea de bunuri şi servicii pentru anumite categorii sau indivizi. În acest sens, regăsim în opera epigramistului Alexandru Teodoreanu, cunoscut mai degrabă sub identitatea sa spirituală de Păstorel, o glumă cu dublă referire istorică:
Caligula Imperator
A facut din cal - senator,
Petru Groza - mai sinistru
A facut din bou - ministru.
În secolul XX vorbim despre corupţie ca despre un factor de influentă mondială: de la marile războaie din prima jumătate a secolului până la marile afaceri din Occident şi Orient. În România, odată cu venirea comunismului, corupţia capătă puternice valenţe sociale. În conştiinţa publică ea devine o stare de fapt, o epidemie de care nimeni nu poate scăpa. Dovadă a acestei situaţii stau chiar glumele ce aduc în atenţia publică fenomenul, precum celebrul sistem PCR: Pile-Cunoştinţe-Relaţii.
Abia după căderea revoluţiei putem spune că o fracţiune a conştiinţei locale a declarat război fenomenului de corupţie. O sumă de legi şi organe responsabile cu reducerea infracţionalităţii şi combaterea corupţiei s-au dezvoltat mai ales odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Paradoxal însă, în faţa libertăţii de reacţie se dezvoltă un aşa numit complex al corupţiei.
Şi iată că am ajuns într-un moment care îmi permite să observ dincolo de orice documentare( dincolo de istorie aş spune) că fenomenul de corupţie se dezvoltă aproape nestingherit, în faţa şi în urma mea, dându-mi în permanenţă senzaţia că eu însumi mă aflu neputincios…în faţa şi în urma fenomenului de corupţie. De data aceasta o altă parte a conştiinţei ( sau subconştiinţei) publice pare să ne coordoneze toate acţiunile, la fiecare pas, la orice nivel- răspunzându-mi obsesiv, naiv, lipsit de scrupule şi chiar enervant: “ Ce’ai puştiule, nu ştii c-aşa se face? Aşa merg treburile! ”.
II. Despre cum merg treburile
Ce sentimente mai putem afişa oare în faţa acestui complex al corupţiei ? Lumea ne întâmpină , în chiar cel mai important moment al vieţii noastre, cu nesiguranţă, revoltă, derută, resemnare, amuzament sau ostentivitate. Nu e de mirare că cei mai mulţi dintre noi nu ne putem găsi drumul în acest amalgam de sentimente şi atitudini. Câmpia Făgăduinţei - nouă nu ne-a fost oferită, ci în loc de aceasta ne-am regăsit pe o stâncă, între două prăpastii: cea a complicităţii prin tăcere şi cea a ridicolului prin revoltă, luptând constant pentru menţinerea echilibrului.
Ne naştem în corupţie aşa cum ne naştem în păcat. Doar că, în timp ce păcatul este spălat prin botez, corupţia este hrănită şi educată spre a prospera. Se spune că începem încă din grădiniţă, când părinţii ne obişnuiesc să oferim recunoştinţa noastră educatorilor - nu printr-un sincer mulţumesc, ci prin acele mici atenţii. Spre norocul nostru însă, suntem prea mici pentru a pune întrebări, altfel cu siguranţă ni s-ar fi explicat că aşa se face şi am fi fost pedepsiţi şi stimulaţi( prin alternanţă) până am fi învăţat lecţia.
Totuşi, vine o vârstă la care ne sunt permise mai multe întrebări. Pentru că, nu-i aşa, la un moment dat le vom înţelege pe toate. Un moment în care fiecare va întreba, mai sfios sau mai curajos...da’ de ce se face aşa? Şi răspunsul va întârzia să ne mulţumească, deoarece logica sa este de nepătruns, nici chiar pentru cei ce o susţin. Răspunsul la această întrebare nu pare raţional, nu este raţional, deoarece el are rădăcini subconştiente, de nuanţe psihologice.
Am parcurs anterior schematic etapele corupţiei aşa cum sunt ele perceptibile la momentul actual. Am făcut acest efort încercând să aflu răspunsul la o întrebare firească, dar singura concluzie mulţumitoare din punct de vedere raţional constă în faptul că omul a trăit atât de mult în corupţie , încât, astăzi, când în sfârşit are posibilitatea şi capacitatea de a lupta împotriva ei, se surprinde incapabil de a percepe o lume ideal necoruptă.
Continuăm să educăm generaţiile tinere în spiritul în care am fost educaţi pentru că nu credem, nu am crezut nicio clipă, în schimbare.
Percepţia generală asupra corupţiei s-a modificat, efectele ei devastatoare nu mai sunt negate şi putem recunoaşte cu usurinţă toate actele de corupţie, însă percepţia generală asupra vieţii ne împiedică să eliminăm acest mecanism din propriul comportament. Complexul corupţei constă în revolta pe care o simţim asupra unui mecanism care ne constrânge în mod continuu existenţa. La nivel individual, acest mecanism are efecte dintre cele mai variate; la nivel general însă, el se concretizează printr-o “captură în masă” - căci noi ne autoprivăm de libertatea de a acţiona, atunci când, la fiecare pas, stabilim noi şi noi “ graniţe”, motivând un reflex( fundamental condiţionat) printr-o atitudine de resemnare mioritică ereditară. Această privare generală de libertate în care trăim se redivizează în alte privări individuale de libertate , căpătând în tot acest proces variate nuanţe. Actele noastre( în general minore) de corupţie sunt menite să faciliteze o acţiune, dar, în timp, ele îngreunează acţiunile altor indivizi care prin reacţia lor reapelează procesul.
Această recursivitate ne poziţionează astăzi într-un moment critic, în care actul minor de corupţie este constituţional în psihologia publică. Întămplător sau nu, el se suprapune unui moment general de criză. Ciclicitatea cosmică ne obligă deci să acţionăm cât mai curând în scopul redresării.
III. Oul, găina şi cultura
În anul 2001 organizaţia mondială anticorupţie Transparency International realizează un sondaj echivalent pentru determinarea indicelui de corupţie la nivelul a 91 de ţări din întreaga lume, între care se numără şi România. La sfârşitul acestui “experiment” ţara noastră ajunge să ocupe un (dez)onorant loc 69, care situează România la acelaşi nivel cu Venezuela şi în urma unor ţări comparativ subdezvoltate, precum Moldova sau Ghana. Concluziile extrase în acel moment din astfel de studii au îngreunat semnificativ procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, prosperitatea mondială naturală care a dominat următorul deceniu i-a asigurat României un loc( mai mult sau mai puţin meritat) între cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. La finalul deceniului însă, România resimte indolenţa ultimilor ani mai puternic decât cele mai multe state europene. Pentru că resemnarea dispare odată cu primele, bonusurile şi mai ales ciubucurile. Aflaţi cu creditele în aer şi veniturile la pământ, nu putem simţi în momentul reducerilor salariale decât o puternică antipatie faţă de toţi cei corupţi şi constatăm cu un gust amar, revoltător şi implicat că în ţara asta s-a furat totul!
Ani la rând am pândit găina care ne fura din castronul cu tărâţe, dar nu atât pentru a o opri, cât pentru a putea sustrage de sub privirile ei lacome şi fărâma noastră. Pe când găina îşi aduna resurse, noi refuzam să recunoaştem fatalitatea propriilor acţiuni. De câteva ori s-a răsturnat castronul şi găina odată cu el, dar cei ce i-au luat locul, obişnuiţi fiind cu micile abateri, au schimbat doar proporţiile şi nu starea de fapt.
În momentul de faţă intervenţiile la nivel macro nu îşi mai află sensul, pentru că noi nu suntem pregătiţi să înlocuim pe nimeni, pentru că între noi sunt prea puţini aceia care nu sunt parte coruptă a unui sistem corupt. Este, deci, momentul să ne asumăm individual greşeala, să ne analizăm poziţia noastră în acest sistem de corupţie şi să începem schimbările la nivel micro.
În fond, n-ar trebui să uităm că mecanismul corupţiei s-a declanşat întâia oară la nivelul unui singur individ şi că a acaparat întreaga omenire datorită neputinţei de a interveni corespunzător. Dispunem însă de o vreme de această putere; doar că eforturile de combatere a corupţiei s-au dovedit mult superioare stării de necesitate. Abia astăzi putem spune că suma vectorială a acestor două condiţii( de capacitate şi de necesitate) a atins valoarea maximă, mult peste limita suportabilităţii.
Este momentul să anulăm mecanismul corupţiei prin aceaşi repetare obsesivă, naivă, lipsită de scrupule şi chiar enervantă a frazei complementare : “ Ce faci puştiule? Aşa n-are cum să meargă! ”
Este momentul ca vârstnicii să-şi schimbe spusele şi tinerii să se dezică complet de aceştia; să înceapă propriul demers în înţelegerea corupţiei înainte să guste din mărul cunoaşterii. Poate că nu vom reuşi cu toţii de la prima încercare; de aceea este absolut necesar ca cei ce vom reuşi să ne împotrivim să răspândim mai departe, cu mai mult curaj, noile convingeri.
Să vorbim, să ascultăm, să scriem şi să citim. Pentru că este şi momentul unei regenerări culturale. Nici această lucrare şi nici întregul demers al Taberei de Vară nu va genera efecte la nivel macro, pentru că, aşa cum domnul prof. Ovidiu Ivancu remarca într-una din conversaţiile sale scrise ( în contextual reîntoarcerii la cultură), ar fi “o dovadă de orgoliu să cred că texte de genul acesta au un impact devastator şi imediat. Mai degrabă ele pot genera alte texte care la rândul lor să genereze alte texte şi finalmente, dacă se va ajunge acolo, [n.a: şi trebuie să se ajungă!] poate că ne vom întoarce către lectură cu o grilă şi un instrumentar diferit. Apoi, după zeci şi zeci de ani de citit susţinut, de întoarcere către cultură, s-ar putea schimba ceva, şi asta sub impactul unui efort colectiv.” Înţelegând prin texte totalitatea demersurilor de eliminare a corupţiei şi prin lectură viaţa fiecăruia, putem transforma acest principiu al reîntoarcerii la cultură într-un principiu al reîntoarcerii la libertate. Libertatea de a nu aparţine unui sistem corupt.
Să nu uităm însă că această soluţie este posibilă numai printr-un efort colectiv şi susţinut, care să acapereze toate mijloacele cunoscute de combatere a corupţiei şi chiar să contribuie cu metode inovative. Să scriem deci şi pe facebook şi pe twitter şi oriunde este nevoie, să vorbim oriunde vom fi ascultaţi, să vorbim chiar şi atunci când nu vom fi ascultaţi!
Pentru că eu am fost convins. A fost nevoie doar de câteva zile de efort susţinut pentru a-mi forma convingeri care să-mi ofere, iată, o naivă şi iresponsabilă siguranţă de sine. Pentru că eu am început să cred, am început să ascult, să citesc, să spun şi să scriu despre noile convingeri. Nu fără raţionament, dar plin de pasiune. Pentru că...sunt tânăr, doamnă!
Distribuie pe facebook
