“Îngerul de la fereastra dinspre Apus”ultimul roman din 1927 al lui Gustav Meyrink - Dragoş Vişan Adăugat în 29 ianuarie 2010, la 10:08 | 120 afișări / 115 vizitatori |
“Îngerul de la fereastra dinspre Apus” – magie, luptă, rugă, iubire
(reinventarea legendei “Golemului” – ultimul roman al lui Gustav Meyrink)
Ultima carte, “Der Engel vom westlichen Fenster” (1927), publicată de Gustav Meyrink, tradusă de către Gina Argintescu-Amza, cu titlul “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (Nemira, 2001) constituie romanul capodoperă al întregii creaţii literar-filosofice, gândită de acest prozator austriac, trăitor între anii 1862-1932. Caracterul compozit al structurilor narative moderniste şi eclectismul ideilor enunţate nu dăunează prin nimic lecturii, cartea neputând fi lăsată din mâini după ce-a fost începută. E o poveste alegorică despre oameni de la sfârşitul epocii medievale, despre spirite ale Luminii şi întunericului, ale căldurii Logosului şi-ale răcelii înfiorătoare, cadaverice. Continuarea acestei poveşti îl preocupă însă pe-un intelectual austriac J. Müller (care-l poate reprezenta chiar pe Gustav Meyrink, pentru că narează dintru început prin intermediul jurnalului său). Ascultăm cea mai iniţiatică iubire, dintre un om al secolului al XX-lea şi spiritul unei mari regine, Elisabeth, care îl aşteaptă de mult să apară şi să dobândească, prin suferinţă în dragoste, drepturile unei nunţi alchimice cu ea, o contopire nemuritoare. Nu putem afirma tranşant că autorul suferă în carte. Nici că n-ar suferi. Paternitatea tipului de iubire neoplatonică, de iubire à la Apuleius, în duh şi în alt corp pentru întunecata Isaïs, nu-i aparţinuse şi nu-i patentase extazul, până în 1927, autorului “Golemului”, Gustav Meyrink. Iată că abia acum, înainte de-a muri, descrie aproape autobiografic şi suferinţele “soarelui negru”, ale unui Eros negru, crepuscular, faustian. Este aşadar un love story dublu, mai întâi în urmă cu patru veacuri, apoi în prezentul scrierii unui jurnal de către fericitul ales al destinului, personajul-narator Johann Müller. Prima dată, se va reconstitui spre sfârşitul secolului al XVI-lea iubirea nefericită a lui John Dee pentru stăpâna sa, nestatornica şi inteligenta regină Elisabeth, patimă umbrită de-un ritual erotic-satanic când şi-a pierdut însemnul puterii, “vârful de lance” al sfântului episcop Dunstan, pe care-l deţinea fiindcă-i jefuise mormântul cu ajutorul Capetelor de Corb conduse de tâlharul Bartlett Green. Peste douăzeci şi cinci de ani, John Dee îşi va împărtăşi, numai pentru puţin timp (cam un deceniu), adevărata sa afecţiune faţă de-o femeie din popor, uitând însă de regină, pentru a o descoperi în cea de-a doua sa soţie, Jane (de treizeci şi patru de ani), care-i dăruie şi un fiu, pe Artur (veriga neamului, necesară pentru apariţia descendentului său ultim, Müller).
Pe plan nicidecum secund, ci chiar principal, un ultim avatar al lui baronetului alchimist John Dee, stră-stră-strănepotul său, de origine austriacă dar şi engleză, care-şi duce arheul (din tată-n fiu) la perfecţiune, J. Müller, va deveni alesul de peste veacuri al lui Lady Elisabeth, a marii şi înţeleptei regine, dat fiind faptul că ea îl respinsese până şi pe nobilul John Dee, ca filosof şi iniţiat în magie de la trei curţi imperiale (cea londoneză a reginei Elisabeta cea Mare, cea a marelui împărat Carol Quintul, şi cea pragheză a regelui Rudolf de Habsburg). John Dee nu se învrednicise de această onoare a nuntirii cu ea, ce presupunea întâi şi întâi dezlegarea tainei pietrei filosofale şi a nemuririi – iar cititorii pot să creadă că moartea destul de timpurie a reginei Elisabeth, protectoarea nobilului magician, făcuse să fie zădărnicită ultima mare revelaţie a Îngerului Verde, în consecinţă chiar şi nuntirea mistică a filosofului magician cu “regina” sufletului său, pentru că nu îi stătuse în puteri: “Iată-mă stând aici şi recunoscându-mă; sunt în punctul unui nod, eu, John Dee, baronet de Gladhill, trezit prin reamintire pentru a sfârşi un desen al soartei – pentru a înnoda străvechiul sânge al lui Hoël Dhat şi al marelui Roderick cu sângele Elisabethei, încheind astfel modelul covorului! Rămâne întrebarea: ce rost au inserţiile vii provenind dintr-o altă urzeală? Mă înconjoară şi-mi încrucişează drumul. Sunt incluse şi ele în modelul covorului? Ori ţin de mulţimea infinită a celorlalte imagini pe care jocul lui Brahma le naşte mereu, fără încetare?” (p. 165)
În afară de-a grăbi asorbţia în paginile romanului a unor sisteme alchimice ce descind din “Kaballa”, ori a concepţiilor filosofice şi religioase din India karmelor, Egipt, Elada, Roma antică (cultul genezic al unui Eros spermatikos, mitul platonic al unei “psiché” angelice împătimite), Pontul tracic (cultul zeiţei Isaïs întunecata, a unui eros negru, răzbunător), Ţara Sfântă a Vechiului (dar şi a Noului) Testament, gnosticismul antic, Renaşterea târzie, Reforma anglicană şi cea din Boemia, taoismul din China şi regatul Coreei, prima fază a Contrareformei şi a barocului european, budismul Tibetului, scriitorul Gustav Meyrink nu pare interesat de istoria propriu-zisă, războaie religioase, dar nici măcar de faptele şi relaţiile din societate ale personajelor sale. Apar episodic în roman capete încoronate (regele Edward, Henric al XI-lea, Carol de Leuven), care vor să înveţe de la filosoful mag, tânărul John Dee, iubitul de taină al lui Lady Elisabeth, care predă prin mari universităţi europene. Pe Carol Quintul îl sfătuieşte să se retragă din Ţările de Jos, pentru că izbucneşte molima. Sunt amintite figuri de cărturari, multe dintre ele protestanţi, precum “Petrus Ramus, filozoful”, cel care a murit mai apoi masacrat în noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). În Anglia şi Scoţia se aminteşte de cruzimea episcopului catolic Bonner, ce a avut o moarte tragică, la fel ca şi Maria Stuart. Romanul este atipic, cu o intrigă avatarică, de nuvelă fantastică romantică (à la T. Gautier, M. Eminescu). Aduce mai mult cu ceea ce scriseseră Novalis ori Gerard de Nerval în secolul al XIX-lea. Pentru Jane, una dintre eroinele principale din “Îngerul de la fereastra dinspre apus”, motivul “florii albastre” a lui Novalis se suprapune original peste pângărirea sufletului Margaretei din “Faust”. Numai că atentatorul Kelley la puritatea lui Jane este colaboratorul savantului mag John Dee, nu persecutorul. Ea se sinucide aruncându-se în puţul fără fund din subsolul castelului praghez Karlov Tyn. Peste multe veacuri, ea se reîncarnează într-o femeie de douăzeci şi trei de ani, Johanna Fromm, menajera pe care eroul principal, Johann Müller o recunoaşte ca “logodnică” ori “soţie de patru secole” şi n-o poate împiedica să se sacrifice pentru el (de unde şi novalismul, invocarea spiritului ei dinspre finalul romanului).
Acest topos magic prin excelenţă, reşedinţa imperială habsburgică, Hradcinul, “cetatea lui Carol Teyn” (sau “biserica Teyn din Praga”) şi cu precădere “casa lui Hajek” unde au găzduit proscrişii John Dee, Jane, fiul lor Arthur şi Kelley, atât prin catacombele lor cât şi prin turnurile, odăile, coridoarele secrete unde venea chiar împăratul de-atunci Rudolf cu paznicul său, leu roşu, să se sfătuiască în taină cu trimişii reginei engleze Elisabeth, nu este altul decât cadrul lăcaşului în ruină de unde iese, în romanul “Golem” (1915), acea făptura supranaturală, duhul răzbunării plebei pragheze asupra Inchiziţiei ori persecuţiei etnice de orice fel:
“Adunat, strâns în sine stă Hradcinul, în armură ţepoasă deasupra oraşului; aici, de sub bolţi, se aud mereu foşnete şi zăngănit de arme gata de luptă. Înaintăm încet pe urcuş; din ferestruicile înguste de deasupra noastră, simt neîncetat pipăitul unor priviri bănuitoare. [...] Urcăm pe splendida rampă; în adânc, dedesubtul nostru, se întinde Praga. Cu privirea prizonierului înspre libertate, aşa mă uit împrejur. Aici, sus, simţi o mână nevăzută care sugrumă: vârful muntelui e o temniţă! Un abur argintiu pluteşte jos, peste oraş. Deasupra noastră, soarele arde mocnit prin văluri neguroase. Dintr-o dată, în seninul cenuşiu sclipesc dâre subţiri, argintii: stoluri de porumbei rotesc, se oglindesc în aerul liniştit şi dispar după turnurile bisericii Teyn... neauziţi... iireali... vreau să văd un semn de bună prevestire în aceşti porumbei de deasupra oraşului. Chiar la picioarele noastre, bolţile înalte ale domului Sfântul Nicolae vestesc cu bătăi de clopot ceasurile zece ale dimineţii; de undeva, dintre zidurile cetăţii, un orologiu repetă grăbit semnalul, clopotul lui e sever, poruncitor: a sosit timpul! Fanatic colecţionar de ceasuri, monarhul e obişnuit să respecte ora până la secundă; vai de cine nu se prezintă punctual înaintea lui!
Încă cincisprezece minute, gândesc eu, şi voi sta în faţa lui Rudolf.
Am ajuns pe culme şi am putea călări în trap; însă la fiecare pas halebarde se încrucişează în faţa noastră, tăindu-ne drumul: controlul nu mai ia sfârşit! În cele din urmă, podul peste Şanţul Cerbilor bubuie sub copitele cailor noştri şi iată-ne înconjurând parcul tăcut al monarhului eremit.
Dintr-un pâlc de ştejari bătrâni, răsare, verde arămie, clădirea aerată a palatului Belvedere, cu acoperişuri amintind carena unui vas. Sărim din şa. Pe graţioasele socluri ale loggiei reliefuri de piatră îmi atrg atenţia: e reprezentată lui Samson [sic!, de fapt Herakles, n.n.] cu leul din Nemeea. Iată simbolurile alese de împăratul Rudolf la intrarea ultimului său refugiu, drept semne de apărare! E lucru ştiut că leul e animalul său preferat şi că are în chip de câine de pază un leu îmblânzit; se amuză speriindu-i cu el până şi pe intimii lui.” (pp. 180-181)
Atmosfera pragheză, însă învăluită în mister şi tabú, va apărea şi în romanul “Castelul” de Franz Kafka, în care domnul K. tulbură intermundiile, apele birocraţii atât de anostă şi vernaculară. Duhul morţii din romanul “Castelul” de Kafka este foarte apropiat de Duhul vindicativ, progresist al Golemului se epifanizează încă din acţiunea romanului de debut al lui Gustav Meyrink (“Golem”), după suportarea de către masele populare a atâtor atrocităţi istorice, dinaintea războiului lui Jan Huss până în secolul XX. Descrierea terifiantă a acestui spaţiu magic-făptură vie, se datorează mai întâi ultimelor mari hierofanii ale Îngerului celui verde, pe care le cerea împăratul Rudolf de la misiţii de taină ai reginei engleze:
“A bătut ora două; puternice, prelungi, sunetele din turla bisericii Teyn din Praga tremură în aerul noptatec. Vuietul mânios, stăruitor al monstrului de bronz de-acolo, de sus, din clopotniţă, intră şuierând în casa doctorului Hajek, unde locuim.
Stăm în faţa uşii grele de fier şi Kelley răsuceşte cheia în broască. Faţa îi e împietrită, privirea goală, ca întotdeauna în ceasurile ce premerg apariţia Îngerului Verde.
Avem fiecare câte o torţă şi coborâm o scară de fier, fără sfârşit, într-un adânc ce se cască înfricoşător. Kelley e în faţă, Jane deasupra mea. Scara e prinsă în peretele de stâncă cu crampoane groase cât braţul, căci încăperea în care coborâm nu e din zid, e o văgăună în stâncă, poate un crater săpat de un vârtej de apă, într-un trecut îndepărtat. Casa lui Hajek e clădită deasupra.” (p. 210)
Cea mai originală tehnică inovatoare de care se serveşte autorul este diarismul, din care nu se elimină nici notarea exactă a unor călătorii spirituale prin timp (datorate unor documente vechi de patru secole) – avute de eroul dedublat care povesteşte, Johann Müller – John Dee. Acest traducător al documentelor primite ca moştenire, Müller al anilor ’20, din Austria secolului XX, este, bănuim, un alter ego al lui G. Meyrink, proiecţia leului roşu pe irisul alb-verde din oglinda cu ramă veneţiană a textului romanesc. Fără a ezita, putem afirma că romanul “Îngerul de la fereastra dinspre apus” recuperează în el miturile “Amor şi Psihe”, “Don Juan” şi “Faust”, întoarse spre o sfericitate iniţiatică, adică reflectate invers, pe dos, fără niciun dogmatism isiatic, gnostic, erotic, kaballistic, ori dincolo de bine şi rău.
Personajul Lipotin, un refugiat rus, prieten cu Johann Müller dar care ascultă mai mult de prinţes Assya Chotokalugin, pretinde a fi iniţiat în Ordinul Templierilor, dar şi al unei secte budiste din Tibet. El se pretinde gnostic, cu toate că vorbirea sa ştrangulată, dinspre final, când îi apare ca spectru în casa şi biroul lui Müller îi dezminte doctrina din timpul vieţii, pentru că ajunsese la o culme a înţelegerii agnostice, prin “ne-cunoaştere” aproape ritualică:
“- În ce constă această Vajroli Tantra?
- Gnosticii din antichitate o numeau « Îndreptarea în sus a curgerii Iordanului ». Nu e greu de ghicit ce anume vrea să însemne. Dar se referă numai la procedura exterioară, care e de ajuns de obscură. Trebuie să poţi descoperi singur secretul, misterul aflat îndărătul ei ; altminteri, dacă aş încerca să ţi-l comunic, te-ai alege cu o nucă goală… Fără cel interior, actul exterior rămâne o practică a magiei roşii, produce un foc, o combustie care nu mai poate fi stinsă. Omenirea ignoră cu totul acest lucru. Sporovăieşte uneori ceva despre magia albă şi magia neagră. Dar secretul lăuntric...
Brusc, în mijlocul frazei, alunecă într-un debit monoton, egal, ca în formulele de rugăciune ale unui călugăr tibetan. Parcă nu Lipotin ar fi cel care vorbeşte, ci un personaj nevăzut, prin fularul lui roşu:
« Desfacerea a ceea ce este legat. Reuniunea a ceea ce este despărţit, prin iubire. Iubirea biruită prin ură. Ura biruită prin imaginaţie. Imaginaţia biruită prin cunoaştere. Cunoaşterea biruită prin ne-cunoaştere. Aceasta este Piatra Vidului diamantin. »
Cuvintele trec pe lângă mine, nu le pot nici prinde, nici cuprinde. O clipă, mi se pare că deasupra mea stă Baphomet şi ascultă. Îmi plec capul şi încerc să ascult împreună cu el la ce anume ia aminte. Dar urechea îmi rămâne surdă.
Când ridic capul, descurajat, Lipotin a dispărut din odaie.
Să fi fost într-adevăr aici?” (pp. 306-307)
Figura “hemafroditului” Baphomet reprezintă de la începutul romanului centrul epic de greutate, ori epicentrul seismelor metamorfice pe care le-a trăit până la moartea din 1606 filosoful-mag John Dee, strămoşul lui John Roger (mort pe la începutul secolului XX) şi al ultimului descendent al neamului Gladhill, Johann Müller din Austria. Müller îşi aduce aminte de bunicul său englez care îi povestea, luându-l pe genunchi, despre spiţele de viţă regească ale familiei lor, însă şi despre un fel de Ianus, cu chip dublu, feminin şi masculin:
“Doamne, Dumnezeule – Baphomet! –, da ăsta era numele care nu-mi venea în minte! El e Încornoratul cu două feţe, zeul din vis al familiei bunicului! Ăsta-i numele pe care mi-l şoptea în ureche, ritmându-şi răsuflarea, ca şi cum ar fi vrut să-mi ciocănească ceva în suflet, când, copil-călăreţ, mă juca pe genunchii lui!
Baphomet? Baphomet!
Dar cine e Baphomet?
E simbolul tainic al străvechiului Ordin Secret al Templierilor. Cel-Mai-Străin, Străinul din obârşii, mai apropiat Templierilor decât apropierea însăşi, de aceea rămas un zeu necunoscut.
Să fi fost baroneţii Gladhill Templieri? Tot ce se poate. Unul sau altul dintre ei, de ce nu? Ceea ce susţin manuscrisele şi zvonurile ajunse până la noi e absurd : anume că Baphomet ar fi « Demiurgul de Jos » – ierarhizări pedante ale decadentismului gnostic ! De ce ar fi atunci Baphomet Cel-cu Două-Capete ? Şi de ce sunt eu cel căruia, în vis, îi cresc cele două capete ? Un adevăr e în toate acestea : eu, cel din urmă moştenitor al acestei stirpe englezeşti a Dee-ilor din Gladhill, eu mă aflu la « Capătul Zilelor Sângelui » !
Şi simt nelămurit că sunt dispus să ascult, dacă Baphomet va binevoi să ia cuvântul…” (pp. 14-15)
Şi din acest punct de pornire, în casa lui Müller vin, aduşi – cum suntem lăsaţi să intuim – toate personajele care intră în viaţa sa, fie ca opozanţi (Assya Chotokalugin, Lipotin), fie ca adjuvanţi (Theodor Gardener, fostul coleg de facultate şi doamna doctor Johanna Fromm, suplinind pentru o lună activitatea menajerei sale, ce îşi luase concediu). Timp de o lună atât Johann Müller, cât şi Johanna Fromm – în care o recunoaşte pe fosta soştie de-a doua a strămoşului John Dee – vor fi antrenaţi atât în aventuri prezente, prin cunoaşterea prinţesei armence Chotokalugin, apoi în cele două călătorii cu automobilul acesteia la cetatea Elsbethstein din Austria, cât şi în veritabile reconstituiri simili-erotice ale trecutului lor conjugal, în postura soţilor John şi Jane Dee. În aşa zisa lună de miere a logodnei lor spirituale, eroul principal J. Müller şi aleasa din zilele sale, Johanna Fromm, se comportă exact precum cuplul Adam şi Eva, de-o puritate ce înlocuieşte orice altceva. Însă conjugarea destinelor pe care le au este imposibilă, aici, pe pământ, deşi îi aşteaptă la sfârşit nepreţuitul dar al aflării separate în apropierea luminii – în poziţii diferite, cum îi spune Gardener la final :
“Şi totuşi, într-un colţ al sufletului luminat de un nemaiîntâlnit soare, simt pulsând o durere abia lămurită : Jane ? S-o chem ? Am voie ? Ştiu că o pot chema… de când Elisabeth m-a pătruns, simt minunate, misterioase puteri încolţind în mine. Din umbra nostalgiei mele văd răsărind faţa palidă, iubită a lui Jane…
Brusc, Gardener e lângă mine şi-mi spune cu un reproş rece în glas:
- Nu ţi-au fost de ajuns chinurile pricinuite de Îngerul de la Fereastra dinspre Apus?... Acum niciun înger nu-ţi poate face vreun rău, însă nu tulbura echilibrul naturii !
- Jane… este… mă poate vedea ?
- Tu, frate, ai trecut pragul iniţierii cu spatele, căci ţi-este hărăzit să vii în ajutorul omenirii, ca noi toţi, cei din lanţ. De aceea, până la sfârşitul vremurilor vei putea vedea pământul, deoarece prin tine străbate, strălucitoare, puterea întreagă a vieţii veşnice. Dar ce anume este această viaţă veşnică nu putem afla « noi cei din lanţ », căci stăm cu spatele la acel abis de lumină, nepătruns, de-a pururi născător. Jane însă a călcat cu faţa înainte pragul luminii eterne. Dacă ne vede ? Cine poate şti ?
- E fericită acolo ?
- Acolo ? Nicio definiţie nu se potriveşte pentru acel Ne-Ceva, pentru care noi folosim termenul eronat, derizoriu, de « viaţă veşnică! »... Fericită? Gardener îmi zâmbeşte: - Chiar m-ai întrebat serios?
Mi-e ruşine.
Gardener continuă:
- Nici pe noi, palide răsfrângeri ale vieţii veşnice, nu ne pot vedea sărmanele făpturi omeneşti, rătăcitoare în cercul vieţii fără sfârşit! Iar noi cum am putea vedea ori presimţi ceea ce ne este tot atât de aproape – la fel cum punctul matematic, nespaţial, e apropiat şi totuşi insesizabil de depărtat de linie, de suprafaţa şi de volumul în trei dimensiuni –, şi anume: veşnicia tărâmului necunoscut, cu neputinţă de cunoscut, al dumnezeirii?! – Jane a luat drumul feminin, al sacrificiului. El duce acolo unde nu putem, nici nu dorim s-o urmăm: suntem alchimişti şi rămânem aici, deoarece rostul nostru este de a opera transmutări. Ea însă, este pe drumul feminin, a evadat şi din fiinţare, şi din ne-fiinţare. De dragul tău s-a despuiat de tot ce are, de tot ce avea. De n-ar fi fost ea, nu te aflai aici.
- Oamenii nu… mă vor putea… Vedea ? întreb uimit ?” (pp. 327-328)
Intrat în lanţul (“vinculum”) celor Statornici, J. Müller a destrămat din jurul său ceaţa, amăgirea lumii. Spre deosebire de el, Lipotin (Mascee) alesese o cale întortocheată. Multă vreme, J. Müller crezuse că el este adevăratul grădinar sau gardian al destinului său. Neglijase vizita spectrală a lui Theodor Gardener. Lipotin este un personaj antagonic foarte bine reliefat, un fel de Mefistofel, care se pleacă fie în faţa Isidei întunecate (a avatarului ei ultim, Assya Chotokalungin), fie în faţa eroului principal. El nu ţinuse nici cu unul, nici cu celălalt, ci cu cine se dovedea mai tare. Iniţiatul Lipotin (Mascee) ar fi adevăratul conducător, din umbră, al conjuraţiei Corbilor, de pe timpul lui John Lee. Agnostic prin excelenţă, în secolul al XX-lea va fi executat de secta budistă din Tibet, prin tăierea gâtului. Fantasticul romanului se observă în ipostaza sa vie ca şi în cea spectrală: el pătrunde în casa protagonistului J. Müller, neghidându-i acestuia prin nimic intuirea cunoaşterii de sine, pentru că-i oferă mereu pe tavă suferinţe, cum ar fi caseta de Tula cu magicul cărbune (cristal), oglinda cu ramă veneţiană, cartea descântecelor şi vrăjilor, iar când deja e mort, cea mai afurisită metodă tibetană de ardere trupească în duh, Vajroli Tantra (sau Vajroli Mudra). Romancierul Gustav Meyrink ne lasă să deducem că Lipotin ar fi o întrupare a Necuratului, a lui Mefistofel în secolul XX. Chiar din această pricină, dacă acceptăm caracterul autobiografic al cărţii, atunci Lipotin (Mascee) devine al doilea personaj viabil, aproape nefictiv, după proiecţia auctorială din J. Müller. Lipotin (Mascee) este prototipul tuturor Încuiaţilor acestei lumi, al pretinşilor iniţiaţi, sfătuitori. La un moment dat se spune despre el că ar fi reprezentat prin o mie de feţe. El e demonul cel mare al oglinzii cu ramă veneţiană, care va fi spartă de către J. Müller în mii de fragmente şi îi va pătrunde în trup, chinuindu-l sub înfăţişarea obsedantă a Assyei Chatokalungin, ucisă înainte de Jane (Johanna), însă chemată fără voie mereu. Isaïs cea Neagră, un fel de voinţă schopenhauriană care-l corupe erotic spre final pe J. Müller, savantul ce se păstrase virgin până la o înaintată vârstă, câştigase lupta cu el, înainte chiar de-a fi născut, pentru că-l îngenunchease prin ritual satanic pe strămoşul său John Dee, arătându-i-se acestuia sub chipul reginei inimii lui, Elisabeth, exact cum o face în finalul romanului şi în faţa protagonistului actual, cu o faţă seducătoare şi cu un spate gol, monstruos. Granatul lui Baphomet, ce pluteşte deasupra capului bărbatului îl face să presimtă brusc, în încinta apărată de Gardener şi de toţi iluminaţii spagiri şi alchimişti ai tuturor timpurilor, că dublul Elisabetei celei Mari nu trebuie să-l năucească, momindu-l în afara zidului de incintă, spre moartea satanică. Pumnalul său şi al lui Jane (“preţioasa moştenire a lui Hoël Dhat) care se înfipsese în pieptul Assyei Chatokalungin o făcuse şi pe Isaïs, Erosul negru şi răzbunător să piardă puterile acumulate, să sângereze, să putrezească în focurile iadului.
În locul acestei întunecate Isaïs, J. Müller o va descoperi şi se va contopi cu lumina reginei Elisabeth, într-un final apoteotic:
“Îi văd desluşit privirea; directă, limpede, senină, calmă, adâncită într-a mea. Merg spre ea, Elisabeth, elan de cometă străbătând o orbită diferită... de milenii, poate de milioane de ani...
Sărace gânduri! Pildele umbrei-timp, ale murmurului apelor!
În sfârşit... În sfârşit simt, în fierbinţeala de cometă, atingerea orbitelor… Elisabeth stă în faţa mea, aproape, din ce în ce mai aproape… aproape… ochi în ochi... atât de aproape, încât devine invizibilă ochiului senzorial, invizibilă şi pentru capul lui Baphomet... Ştiu cu toate fibrele, nervii, sentimentele, gândurile mele că cele două comete s-au întâlnit... s-au întrepătruns... Nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de găsit… În regină sunt eu : copil, soţ, tată, dintru început… Femeia nu mai e ! Nici bărbatul… aşa cântă în mine vocile fericirii.” (p. 327)
Distribuie pe facebook
