“Întâia noapte de război” – îngenuncherea imperiilor de către ţărani(un prim capitol din jurnalul de campanie al lui Camil Petrescu) - Dragoş Vişan Adăugat în 23 ianuarie 2010, la 09:31 | 177 afișări / 166 vizitatori |
“Cartea” a doua din romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) nu are niciun titlu. Ea nu-i parte separată a întregului narativ; deoarece ea vine ca o placă turnantă, în continuarea capitolelor din “cartea” întâi, mai ales a primului capitol – unde se prezentase foarte sarcastic insuficienţa pregătirii la “regimentul” de pe Valea Prahovei a ofiţerimii şi sistemului de apărare pe linia frontului. Conflictul izbucnit la popota regimentului între cei doi căpitani, Dimiu şi Corabu, nu constituie decât un simbol pentru disensiunile de la nivelul Înaltului Stat Major al armatei române, despre a căror existenţă autorul nu va mai sufla o vorbă. De fapt aparentul dezastru strategico-militar ce va fi fost suferit de diviziile oştirii române în camapania de vară-toamnă a anului 1916 nu-i cauzat de-o trădare a generalilor, ci de încercuirea din afară: prinderii ţării în cleştele bulgaro-germano-astro-ungar nu i-a scăpat decât teritoriul Moldovei, suficient pentru a întoarce după vara anului 1917 soarta întregului front de Răsărit, dacă nu şi a conflagraţiei mondiale. În acelaşi timp, riposta pe care sublocotenentul Ştefan Gheorgidiu o dă superiorului său în grad, căpitanului Corabu, este cât pe-aci să-l ducă în faţa Curţii Marţiale. Necugetata insubordonare este amplificată de faptul că primise o scrisoare anonimă în care se insinua ori se dovedea faptul că soţia sa, Ela, îl înşela de multă vreme. Gravitatea indisciplinei sale se explică dacă ţinem cont că el este foarte gelos pe-un posibil amant al Elei, vrând să-i surprindă în casa lui din Câmpulung. Aceată situaţie fără ieşire îl face să fie la un pas de dezertare, chiar atunci când este declarată intrarea României în războiul de întregire a patriei (1916-1918).
Camil Petrescu îşi începuse partea (“cartea”) întâi a romanului cu un capitol intitulat alegoric “La Piatra Craiului, în munte”. Cuvintele “Crai” şi “munte” atrag atenţia, prin toponimul (oronimul) folosit, că ţinta armatei române ar fi fost în 1916 dinamitarea din temelii a imperiului austro-ungar, aparent inexpugnabil ca un munte. Întregul front cu Austro-Ungaria – de Vest, Nord-Vest, Nord, Est şi Nord-Est (graniţa cu Banatul, Ardealul şi Bucovina) – îşi ridică meterezele la peste o mie de metri altitudine, fiind o cetate naturală intracarpatică. Într-un pasaj din mijlocul capitolului “Întâia noapte de război” o redută austro-ungară este considerată un surogat al cuibului natural de vulturi: “ – Înainte. Sunt la zece paşi înaintea tuturor, strigând necontenit « înainte ». Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt căţăraţi pe crestături de stâncă, aşa ca vulturii într-o imitaţie de munte, în cuşcă”. Misiunea de-a fi o nouă putere militară combatantă este acceptată cu greu, epopeic şi fulminant de către regatul României, când intrăm în război ca ultim salvator al Antantei. Ferdinand I dejoacă abil planurile Puterilor Centrale. Evenimentul corespunde interesului unionist, existent de multe veacuri până şi în sufletele ţăranilor ori ale păstorilor din toate provinciile istorice. Curajul şi sacrificiul soldaţilor, ofiţerilor români, dovedite încă de la străpungerea frontului austro-ungar, nu pot fi stăvilite numai de cerbicia militarilor unguri, cerbicie imperialistă. Mărturia sublocotenentului Ştefan Gheorghidiu (alias Camil Petrescu, cel care a făcut parte, în realitate, din avangarda armatei regatului român în misiunea de cucerire a Ardealului, fiind luat prizonier de Rommel) este la fel de zguduitoare ca prezentarea de către Eminescu în “Geniu pustiu...” a atrocităţilor comise de revoluţionarii-“grofi” conduşi de “învăţatul” Lajos Kossuth în casele moţilor consideraţi un fel de hiloţi:
“E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb.
Iată deci întâiul prizonier în acest război la care iau parte. Oamenii şi-au mai revenit puţin. Seara de cenuşă oarbă a devenit întuneric străveziu. Trecem şi noi prin vamă. Bara e ruptă, jos lângă ea e un mort.
- Ce-a fost, camarade? Întreb în treacăt.
- O luptă scurtă… domnul colonel P… B… e rănit de moarte. Uite-l.
Aflu mai târziu că în momentul când a fost somată, santinela ungurească a ţipat, locotenentul Sigismund Lajos a ieşit în prag, a tras cu revolverul în direcţia grupului, aşa, în noapte, şi glonţul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toţii. […]
Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu ; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea plutind în toate.
Avem de la începutul serii toţi baionetele la armă şi formaţia de luptă.
Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, şi cei din faţa mea sunt ca umbre închegate în întuneric. Ne aşteptăm la un atac scurt, prin surprindere.
Întâlnim după un timp o casă pe stânga… are curte cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din faţă să sară peste gardul înalt, dar nu se mişcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, şi atunci vin şi ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta şi în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort şi o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-şase copii stau lungiţi pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânări în buzunar şi pornim mai departe. Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.
Iată altă casă. E moartă şi ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămureşte că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.
Pe prispă e o arătare de om?
- E bărbatul dumitale?
- Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.
- Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.”
Intenţia auctorială, a lui Camil Petrescu este să prezinte foarte obiectiv epurarea etnică din acea zonă, ridicarea cu forţa a tuturor bărbaţilor şi copilandrilor români rămaşi în Ţara Bârsei o dată cu străpungerea frontului de către aramata noastră. Ca romancier, Camil Petrescu nu specifică deloc faptul că în casa româncei toţi fiii ei – “cinci-şase copii” – fuseseră măcelăriţi de unguri ori dormeau, însă la prima lectură niciun cititor n-ar deduce că ei rămăseseră vii, atât de sumbră şi terifiantă, ca în “Geniu pustiu...” este scena evanescentă şi nocturnă. Gheorghidiu nu primise încă ordinul de la superiori ca să aleagă o călăuză dintre săteni. Însă găsirea bărbatului “beteag” – a niciunuia teafăr – corespunde adevărului istoric că militarii unguri şi austrieci goliseră localităţile de populaţia masculină românească. Se ştie că femeile erau mai puţin umblate, neştiind decât zonele natale. Aşadar nu puteau ajuta prea mult dacă ar fi fost luate călăuze.
Replirea armatei austro-ungare s-ar fi putut produce chiar din “întâia noapte de război”. Locotenentul Ştefan Gheorghidiu nu se dovedeşte un om infatuat. Nu dă comenzi absurde când opreşte pe stradă militari dintr-un corp nimicit de armată, care anunţau “retragerea”. Foarte chibzuit, îi pune să intre în curţile oamenilor. Aşteaptă noi ordine. “Al treilea grup, o companie întreagă cu ofiţerii ei, vine fugind îngrozită.
- Loc, faceţi loc!
Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă :
- Staţi !
Dar nu vor să asculte, zbiară numai:
- E retragere... suntem cu domnul căpitan.
Şi s-au oprit în aşteptare, cum pândeşte un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.
- Domnule căpitan, unde plecaţi?
- E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Şi îmi spune cu ce comapie e.
Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt :
- Nu e nici un ordin de retragere… intraţi în curtea asta, şi le arăt o curte pe stânga.
- Trebuie să trec.
Urlu către ai mei:
- Niculae Marin, băgaţi baioneta în cine vrea să treacă de voi.
Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.”
Momentul prezentat, act de supremă “luciditate” şi calm interior de care dă dovadă ofiţerul Ştefan Gheorghidiu, constituie pentru el chiar proba de foc, botezul războiului, într-o falie psihologică imensă de dificultate în care intraseră, brusc, combatanţii, mai ales armata română ce avea de îndeplinit o misiune istorică memorabilă: eliberarea Ardealului de sub decadentul şi deja crepuscularul imperiu bicefal, austro-ungar (un Ianus vetust, hrănit din utopiile şi terorizarea naţiunilor considerate în cadrul frontierelor sale “tolerate”).
Un alt imperiu, cel otoman, fusese redus la tăcere de armata lui Carol I între anii 1877-1878, atunci când armata ţaristă, fără sprijinul decisiv al roşiorilor şi dorobanţilor noştri, se dovedea neputincioasă să câştige fortificaţiile Munţilor Balcani şi ar fi fost ruşinos pusă pe fugă de-a lungul litoralului Mării Negre până dincolo de Odessa, la Marea de Azov. Ştefan Gheorghidiu, ca narator implicat în “Întâia noapte de război, se compară mereu cu dorobanţii din războiul de independenţă. Faptul că armata rusească nu dă niciun sprijin armatei române îl intrigă foarte mult.
Sprijinul militar al armatei ţariste, promis în 1914 de către ţarul Alexandru al II-lea, ultimul Romanov, la Constanţa, stipulat şi de condiţiile oferite de Antanta pentru ca armata noastră să intre în război, a fost neînsemnat – ba chiar s-a transformat în factor perturbator de continuare a operaţiunilor din anii 1917. Acest focar anarhic – soldaţii ruşi indisciplinaţi, gata de a-şi omorî superiorii – nu ne-a provocat decât necazuri şi a întârziat deznodământul primului război mondial mai mult de un an. Ceea ce se petrece după 7 noiembrie 1917 la Petersburg, Moscova şi în întreaga Rusie nu reprezenta o joacă, nici lupte intestine imaginate de mintea unor sărmani copii (proletari, mojici) ce fluturau şi ei un steag roşu, ca la întreceri sportive, ci o derapare a troicii pe zăpada panslavismului, care nici atunci nu fusese uitat, boicotând din răsputeri ofensiva armatei române dincolo de linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti, primul genocid european abia după campania din vara lui 1917 s-a înregistrat.
Dacă tratatul de la Versailles a fost prin ceva foarte injust, socotim că această slăbiciune a constat în neechilibrul sacţiunilor şi despăgubirilor de război. Noi, românii, am plătit: pentru Bucovina, Basarabia, Bugeac, Ardeal, Banat, Maramureşul istoric şi Crişana, care s-au întors de bună voie la patria-mamă. Ele contribuiseră pentru Puterile Centrale, dar şi pentru Rusia, dezertorul Antantei. Austria, redusă la teritoriul medieval, a plătit mai puţin. Ungaria, la fel. Însă Germania, considerată pe degeaba principal factor agresor (sic!) – de fapt acest rol îl avusese, în mod evident, Austro-Ungaria – a pierdut bazinul carbonifer al Ruhrului, cursul inferior al Rinului, Alsacia şi Lorena, fiind îngenuncheată mai mult de un deceniu. În schimb, Rusia (cameleonica Uniune Sovietică) a fost lăsată să continue exterminarea “albilor” – de fapt a armatei burgheze şi democratice a întregului fost imperiu. Sălbăticia hunică a “revoluţionarilor” comunişti debutase cu neimplicarea lor în războiul deja început de ţar, act similar cu dezertarea în masă, pe care o ordonase Vladimir Ilici Lenin. Măcar dacă declaraţia de ieşire din război şi dreptul popoarelor la autodeterminare ar fi fost respectate imediat – prin lăsarea direct la vatră a soldaţilor luaţi de pe front... Dar ei s-au mai luptat în 1919 cu preşedintele şi comandantul militar ucrainian Simon Petliura, care ajunsese să stăpânească, cu ajutorul polonezilor, prin voia maselor populare, chiar şi în 1921 Kievul. Pentru un bolşevic, a te retrage ca dezertor de pe front, a face acte de rebeliune militară în România între anii 1917-1918, a fi asmuţit apoi împotriva cazacilor zaporojeni de pe Don, a celorlalte corpuri de armată “albe” nu înseamnă un act patriotic, ci un act anarhic, un semnal clar că naţiunea ţi se dezintegrează, ţi se perverteşte. Dimpotrivă, a înlocui un ţar cu un regim republican al burghezilor şi intelectualilor este adevărata revoluţie rusească ori ucrainiană a lui Petliura din primăverile anilor 1917 şi 1919. Însă a lupta asupra republicii democratice este cel mai teribil act de terorism, ignorat total prin prevederile tratatului de la Versailles. Uniunea Sovietică de după 1920 nu mai înseamnă Rusia, marea putere politică şi militară care făcuse parte din Antanta, până în 1917. Graniţele occidentale ale Uniunii Sovietice nu trebuiau trasate topografic prin hotărârile învingătorilor adunaţi la Paris. Tratatul a fost injust din acest punct de vedere. Francezii erau încă nostalgici după primii lor socialişti de la Revoluţia antiregalistă din 1789, aşa că au forţat nota ca sovieticii să fie iertaţi, păsuiţi, ignoraţi – să li se facă, prin legiferare frontiere, în care să-şi vadă de războiul civil, de căsăpirea familiei ultimului Romanov, de falansterul roşu (viitorul gulag peste gulag) ce voiau să-l edifice ani şi zeci de ani peste cel mai mare stat european. La Versailles, interesul economic şi comercial al americanilor, englezilor, olandezilor şi francezilor a primat în faţa gândirii pe termen lung a ordinii, nu numai în vechea Rusie ci şi în Europa Centrală, de Nord şi de Est.
Revenind la romanul lui Camil Petrescu sunt de semnalat în “jurnalul de front” următoarele aspecte esenţiale pentru diegeza întregii cărţi :
1) Subiectul epic porneşte de la acest “jurnal de campanie”, nu de la intriga de iubire şi gelozie, consumată deja între Ştefan Gheorgidiu şi Ela. Aceste două personaje principale au de fapt, în prezentul narativ statutul de actanţi liberi (expresie din critica formală şi poststructuralistă), adică au o independenţă de acţiune necondiţionată de trecutul lor comun – deşi, legal, rămân încă soţ şi soţie.
2) Statutul cultural al protagonistului, absolvent de Filosofie, om de afaceri, burgez, nu îl îndepărtează, ci-l apropie mai mult de psihologia personajului colectiv – ţăranii din subordine. Paradoxul survenirii neaşteptate a morţii face ca locotenentul Ştefan Gheorgidiu să înveţe de la aceşti oameni simpli ce înseamnă patriotismul, trăirile intense ale vieţii, cumpănirea fiecărui gest, neresemnarea că ar putea muri în orice clipă, dinamismul în materie de strategie militară: “De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. [...] Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri şi dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm”.
3) Autenticitatea, un deziderat estetic de mare preţ pentru prozatorii modernişti, are acoperire. Ficţiunea trece pe planul doi. Invenţia respectă amintirea (evocarea) experienţei pe front a autorului Camil Petrescu. Nu mai interesează istoria personală a eroului, nici acumularea treptată de isprăvi colective în raniţa sa militară: “Am şi eu acum preferinţe. Vreau să provoc admiraţia sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Aşa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt şi voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seara cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, aşa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, şi admiraţia, şi ura lor îmi sunt şterse, indiferente.” Batalionul său va fi în totalitate decimat, până la ultimul soldat. În rolul lui Odisseus, Ştefan Gheorghidiu nu-şi poate scoate camarazii “ţărani” din somnul infernal generat de-o Circe mofturoasă, care numai pe cel mai neînfricat în faţa morţii îl ţine-n viaţă.
4) Coborârea spre psihologia plebeie şi cazonă fusese experimentată deja de către Liviu Rebreanu. E vorba de cazul psihologic (fără să fie prin ceva anume un caz clinic!) al metanoiei parcurse de Apostol Bologa, care refuză să-i trimită la eşafod pe soldaţii români dezertori din armata astro-ungară. Iluminarea sa sufletească e prilejuită şi de aplecarea spre o iubire conjugală pură, a ţărăncii maghiare Ilona. Jelirea sa din viaţă, prin aducerea în temniţă a bucatelor, corespunde năzuinţei sale de fraternizare cu orice om, mesajului hristic al agapei, al unei iubiri transcorporale, a transsubstanţierii inimii sale pentru toţi urmaşii.
Pentru Ştefan Gheorghidiu important devine, ca şi pentru Apostol Bologa să nu dea niciodată înapoi. Să asculte. Să facă ascultare de pământ. De mintea aşezată a ţăranilor. De imboldul libertăţii – care se prefigurează după război. De aceea nu se teme de moarte. Am fi putut crede că Ştefan Gheorghidiu n-ar mai avea de ce să trăiască – părăsit fiind de Ela – şi s-ar arunca nebuneşte în bătaia gloanţelor. El mărturiseşte că le aude sunetul. Cum ele plesnesc tare în scoarţa copacilor. Cum îi şuieră pe lângă urechi. Însă nu le ia în seamă. Ştie de fapt că dacă el dă înapoi, atunci vor muri mai mulţi. Nebunia sa de ofiţer este un scut pentru propriii soldaţi.
Dacă ar fi să punem “atitudinile” spectaculare ale combatantului Ştefan Gheorghidiu faţă în faţă cu cele ale eroilor din dramele lui Camil Petrescu, numai psihologia lui Pietro Gralla din “Act veneţian” şi cea a lui Danton i s-ar potrivi. Ştefan Gheorghidiu este şi el un individ consumat pe de-a-ntregul de o cauză. El nu luptă numai pentru a respecta rangul de ofiţer. Se avântă în bătaia întregii artilerii vrând să cucerească Măgura Branului, Braşovul, Rucărul, Tohanul Vechi, Oltul de parcă soarta întregii Românii ar depinde de neeizatarea sa. Tensiunea trupească, isteţimea, şiretenia, urmărirea, confruntarea ipotezelor pentru validarea sau invalidarea iubirii Elei pentru el sunt convertite acum de Gheorghidiu în tot atâtea fapte responsabile. Despre el se poate spune că exersase mult pe frontul iubirii şi al geloziei. Exersase în postura de viitor combatant. Reuşise să lupte contra cronometru, pentru a câştiga în faţa posibilului rival, pentru a-i lua faţa, pentru a o putea ierta la timp pe Ela, pentru a căpăta o mărturisire sinceră din partea ei. Exersase agonal şi varianta cealaltă – că nu fusese deloc încornorat de soţie, că degeaba aşteptase, pândise, luase măsuri, înscenase, se murdărise prin noroi, recurgând la capcane.
Farmecul unei căsnicii fusese irosit. Dezinhibat prin ratarea sa în sfera afectivă, Ştefan Gheorghidiu înţelege pe loc menirea sa hic et nunc: trebuie să facă o figură frumoasă măcar pe câmpul de luptă. “Ultima noapte” a sa nu-i una pe tărâmul dragostei, ci pe tărâmul războiului. Din dragoste nu mor bărbaţii, decât în cazuri extreme, foarte rare, gen Romeo, Othelo ai lui Shakespeare, Tristan. În mintea lui Gheorghidiu “întâia” şi “ultima” noapte reprezintă mai mult Geneza şi Apocalipsul războiului. Şi nu numai pentru el, ci pentru toţi soldaţii din subordine. Pentru toţi orăşenii colegi – ofiţeri care gândesc aşişderea cu ţăranii – motivaţia de-a merge înainte, de-a cuceri, de-a păstra orice palmă ardelenească de loc eliberat este Geneza, scopul vieţuirii la un pas de moartea eroică. Antiteza titlul romanului din 1930 al lui Camil Petrescu este de fapt o comparaţie complexă – “ultima” e tot una cu “întâia”. Marta Petreu a observat într-un amplu studiu că în proza lui Camil Petrescu figura de stil cea mai alambicată şi original construită ar fi comparaţia. Iată că avem în titlul primului roman publicat de acest mare prozator o comparaţie – între cei doi termeni aparent opuşi “ultima noapte” şi “întâia noapte”. Până şi în raportul “dragoste” – “moarte” Roger Caillois descoperea în studiul său făcut pe baza unei documentări antropologico-zoologice, “Mitul şi omul”, o corespondenţă imensă, pe întreaga paletă a lumii vii. Camil Petrescu reuşeşte să contragă antiteza “dragoste” – “moarte” într-o tematică a dragostei ca moarte şi a morţii ca dragoste. Acest fapt se observă şi din destinele nefericite pe care le au trei eroi ai romanelor sale: Ştefan Gheorghidiu, George Demetru Ladima şi Fred Vasilescu, nemaipunându-i la socoteală pe cei din drame: Pietro Gralla, Robespiere, Danton, Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru.
După cum în trilogia istorică “Fraţii Jderi” de Mihail Sadoveanu Ştefan-Vodă reprezintă un simbol uman prin faptul că se identifică cel mai mult cu masele populare, cu aspiraţia sacrificială a neamului, tot astfel şi regele Ferdinand I Întregitorul ajunge să fie reperul moral, modelul actanţial al lui Ştefan Gheorgidiu. Prin acest liant actanţial, prezent şi în sufletele ordonanţei Dumitru, sau soldaţilor A Mariei, Niculae Marin şi a altor ţărani neînfricaţi, sufletul mare al lui Gheorghidiu devine receptacol, vas ales al sângelui hristic, martiric din venele naţiunii, pe cale de-a se reuni definitiv.
Distribuie pe facebook
