"Intermezzo I ( Aurora)". Aura lui M. MincuBaphometul rosicrucian - Dragoş Vişan Adăugat în 15 februarie 2010, la 14:20 | 275 afișări / 241 vizitatori |
Complexitatea romanului autobiografic Intermezzo provine din încercarea prozatorului Marin Mincu (sau a protagonistului Martin) mai întâi de-a reforma epicitatea românească modernistă şi postbelică, în structurile ei de profunzime, apoi şi de-a transcede prin “practica semnificantă” a scriiturii sale întreg materialul furnizat de propria viaţă. Aura (Aurora) lui va rămâne cel mai enigmatic şi fascinant personaj din proza românească, alături de mitul androginităţii eroilor prozatorului Mircea Eliade, ori al cuplurilor inseparabile la Gustav Meyrink (contopite în “Baphomet” – Îngerul de la fereastra dinspre Apus).
Nu mai mult de cincisprezece ani – de la începutul adolescenţei, când făcea liceul “Radu Greceanu” din Slatina, până când a avut şansa extinderii activităţii sale universitare şi ştiinţifice în Italia – constituie baza erotismului carierei sale artistice şi de formare ca om. Imediat după lecturarea cărţii Intermezzo I (Aurora), simţindu-ne captivii universului juvenil dintre anii 1958-1973, nu ştim exact dacă aparenţa de jurnal propriu-zis (al Aurorei, mai puţin al lui Martin) ar fi o avanscenă pentru vreun roman de dragoste dintre ei, ori dimpotrivă, dacă subiectul epic romanesc derivă, printr-un exerciţiu de sinceră oglindire în el auctorială, dintr-un deziderat al autenticităţii depline a scriiturii. Prozatorul, fiind dublat de criticul literar M. Mincu, s-a mândrit întotdeauna că nu recurge la ficţiune, sau la artificii narative pentru a-şi păcăli publicul. Acceptăm varianta primatului jurnalului în faţa tramei narative ficţionale. Nu putem însă afirma, decât cu rezervele de rigoare, faptul că Intermezzo ar fi un roman-jurnal, dată fiind calitatea problematizării evenimentelor, altfel spus presarea periodică a planului nonfictiv în malaxorul metatextului. Cel mai paradoxal detaliu al structurării acţiunii este acela că în Intermezzo I (Aurora) – după cum ne îndrumă aluziv subtitlul – firul epic se străduieşte el însuşi să răsară, fără amestecul paternal şi voinţa mimetică a autorului de-a trezi materia scrisă la o viaţă a ei proprie.
În toate celelalte trei părţi ale tetralogiei Intermezzo – volumele al doilea, al patrulea şi al treilea – vom regăsi acelaşi principiu: himera dispariţiei auctoriale, imediat ce actul scriiturii s-a celebrat. Moartea autorului-sacerdot se petrece, exact după modelul cathabasis-ului, la o masă de taină cu cititorii viitori, în faţa foii, a maşinii de scris. Orice fapt de viaţă poate fi transpus dacă îndeplineşte condiţia enunţată, adică în urma filtrării substanţei care vine din a patra dimensiune, cea a “miezului realului” – cum îi plăcea lui M. Mincu să definească universul său nonficţional. Tot ce-ar fi balast, scriptural vorbind, se vede eliminat, şters, îndepărtat, pentru că vederea ascuţită a publicului receptor oricum poate ucide instantaneu nonvaloarea estetică.
Reformarea epicităţii postbelice ţine, întâi şi-ntâi, de căutarea notei definitorii a plăcerii destăinuirii naratoriale – parte componentă a vastului proiect pentru reabilitarea postmodernă a oralităţii discursive, ce-l frământă la modul fizic pe Martin, chiar şi-n ipostazele inerente ale prelungirii izolării-n turnul de fildeş, prin exigenţele cenzurii ceauşiste. Cel puţin, ca personaj care ia cu asalt Cetatea, cu instutuţiile şi oficierea de ritualuri cotidiene (familia, şcoala, biblioteca, facultatea, cariera de profesor, publicist şi scriitor, ca viitor soţ şi tată), protagonistul nu se vede altfel decât un Don Quijote asaltat, în ciuda tinereţii când îşi începea istoria personală – la nici douăzeci de ani, când debutează cu un articol polemic la adresa lui N. Manolescu în “Gazeta literară”, oficina U.S.R. în 1964 – de seria neîntreruptă a probelor existenţiale. Competitiv printre colegii de liceu şi facultate, Martin se complace să aştepte ceea ce-i rezervă destinul, fără a se precipita în cursa de urmărire a intereselor meschine. Chiar dacă nici prin cap nu-i trece să cadă în misoginism, fiind după cum se ştie un adeversar convins al acestei chintesenţe pentru toate orgoliile masculine, pe la sfârşitul studenţiei sale, Martin observă strădaniile uriaşe ale colegelor de la Litere, frământate de gândul măritişului, pentru a-şi face buletin de Bucureşti şi a evita cât mai repede întoarcerea-n provincie: “Azi m-am uitat la toate colegele de grupă cu mare atenţie. Toate sunt nişte biete fiinţe docile ce aşteaptă un soţ norocos prin care să rămână în capitală; ele nu înţeleg sfânta gratuitate a spiritului şi a amorului. N-ar putea să iubească pe cineva dezinteresat [...]”. [1] Ca tânăr intelectual, protagonistul nu se îmbată niciodată cu apă rece, fiind conştient că dacă vrea să devină un universitar de seamă, poate să scape oricând de himera Cetăţii Dâmboviţei (ce nu va fi pentru el nicidecum un Canaan, ci locul haraciului “ţării turcite” barbiene, spre deosebire de Târgovişte), fie prin varianta începerii activităţii la orice universitate din ţară, fie prin cea ideală, posibilă – câştigarea prin concurs şi a unui post vacant de profesor dintr-un mare oraş european. Aşadar, studentul Martin se vede, în perspectivă, deţinând ca intelectual frâiele cunoaşterii, pâinea şi cuţitul atât ca scriitor, publicist, cât şi ca viitor universitar.
Toate aceste premise ne dau certitudinea că asistăm la dezvoltarea epică a unui Bildungsroman – ce va sta la baza scrierii primelor două volume intitulate Intermezzo (publicate în 1984, respectiv 1989) – şi că jurnalul se combină cu memoriile, anii de începere a redactării întregii cărţi autobiografice fiind mai probabil cei de la sfârşitul facultăţii. Presimţirea unui climat al destinderii ideologice, chiar atunci, din anii 1966-1967, îl motivează pe autor să redacteze cu regularitate pagini de jurnal. Datorită faptului că la sertar mai avea destule însemnări, încă de când fusese licean în oraşul natal Slatina, scrisorile Eleonorei şi însemnările Aurorei, recuperate şi prin analepsele sau pasajele memorialistice, se va constitui o a treia parte din paginile modulul epic intitulat “Jurnalul lui M.”; iar în paralel cu viaţa de liceu şi studenţia lui Martin mai există un jurnal, feminin. Acesta, intitulat “Jurnalul lui A.” (A. sau Aurora fiind protagonista întregii acţiuni din Intermezzo I), de mai mică întindere, ar fi o amplă analepsă, pentru că începe din anii de liceu pe care i-a parcurs viitoarea prietenă şi colegă de an universitar a lui Martin. Performanţele ei de patinatoare şi de alpinistă – la o vârstă adolescentină, respectiv a tinereţii – alăturate deşteptării feminităţii impetuoase – sunt relatate strict cronologic, în “Jurnalul lui A.”, neomiţându-se arătarea defectelor ei fizice şi comportamentale. Pasiunile vieţii sale, fără de care nu poate trăi, ajung să fie “muntele”, “gheaţa patinoarelor”, “scrisul” şi... “tu” [2] – adică Martin. Aurorei, încă din liceu îi plăcuse să fie prima la învăţătură din clasă, dar şi la distracţii, întrebându-se intens de ce nu poate găsi un partener onest, sociabil şi prezentabil, ci doar jumătăţi de bărbaţi ideali. Nehotărârea de a-şi alege partenerul pentru toată viaţa, conform tuturor standardelor intuite de la vârsta adolescenţei, constituie un catalizator important al acţiunii întregului volum Intermezzo I (Aurora), nu doar pentru ea, ci şi pentru Martin.
În cel de-al patrulea capitol din “Jurnalul lui M.” – care urmează capitolului al treilea din “Jurnalul lui A.”, pentru că aceste două mari segmente epice se înlănţuie unul pe altul, într-o succesiune atemporală – aflăm ceea ce (nu) aşteaptă de la iubire Martin: “Aş vrea să întâlnesc acea femeie aptă să mă iubească pentru mine însumi, pentru spiritul şi puritatea mea, pentru liberul meu arbitru, ce nu se pleacă în faţa nulităţii infatuate. Să mă iubească pentru că simte că în jurul meu respiră alt aer, acel aer pe care îl respiră doar păsările mari poposite pe piscurile izolate, de unde li se deschide vasta perspectivă a unor spaţii largi, imense, ce le domină prin singurătatea şi orgoliul lor. Să mă iubească numai pentru bucuria că eu exist, că am şansa să exist cu acest egocentrism exacerbat şi că ele pot fi lăsate din când în când să mă mângâie şi să-mi ogoiască aleanul singurătăţii. În fond, ce ai tu în afară de orgoliul şi singurătatea ta, mă întrebam astăzi când dădeam cotul la Bărăţie, după ce-am trecut pe la anticariat şi-am mai achiziţionat un volum ferfeniţit din memoriile Marchizului de Sade. Ce să faci tu cu aceste însuşiri ce nu-ţi oferă nicio satisfacţie decât aceea de a fi tu însuţi, de a te simţi unul şi indivizibil, de neatins ca un bulgăre de diamant ce se ascunde în noroiul întunericului mineral, din care n-are cum să iasă spre lumina capabilă să-l pună în evidenţă, ca strălucire şi valoare. « Să fii tu însuţi », iată o frumoasă utopie prin care îţi construieşti o cuirasă de Don Quijote, împotriva prostiei şi a compromisului; dar viaţa trece pe lângă tine fără s-o trăieşti, fără să te bucuri ca ceilalţi de fructele din grădina aceasta, fără să simţi pulsul ei de sânge şi sudoare acră. Amant pur al cărţilor; te strecori printre eroinele lor, dându-le notă de trecere din când în când şi abandonându-le după o lectură; te-ai viciat încât confuzi viaţa cu cartea şi de câte ori vrei să povesteşti ceva, recurgi la cărţi, cum observa astăzi A. Nu ştiu de ce mă atrage fata asta, deşi e foarte puţin din ceea ce mi-aş dori eu ca femeie sau ca amantă, dar e greşit când spun « mă atrage » pentru că mai degrabă ea este atrasă de mine; văd că-i place să stea lângă mine la seminarii şi să fie atentă, chiar suspect de atentă, pentru cât poate ea să mă înţeleagă, la ceea ce spun eu. O surprind interesată, uneori repetă vorbele mele cu entuziasm şi atunci îi strălucesc nişte luminiţe albastre în ochii ei de claun, da, iată, am găsit termenul exact; ea are o figură de claun manevrat de sfori, atât de neprevăzute mi se par în general reacţiile ei, când râde în hohote puternice, bărbăteşti, ca şi când altcineva ar râde în corpul ei care este plăpând, mărunt, astfel că nimeni nu reuşeşte să-i noteze prezenţa, ca femeie, oriunde s-ar afla; [...] Mă rog, pe mine nu mă deranjează; a devenit un fel de ucenic, un fel de « învăţăcel » al meu care stă toată ziua în preajma mea cu gura căscată, ca şi cum mie mi-ar ieşi pe gură numai porumbei de aur, ba chiar mă observ constant că îmi face bine că cineva se interesează de persoana mea”[3] .
Marin Mincu nu descrie realitatea, ci Realul, pentru că aceasta şi este scopul creaţiei literare, tentativa plonjării auctoriale în “pliurile” sau “miezul” fierbinte al acestui alt univers, deloc lumesc şi deloc ficţional. Temeinicia realist-mimetică a portretului fizic şi comportamentului Aurorei poate fi pusă la îndoială, fiindcă discursul prietenului ei Martin este pigmentat de la început cu superbia, verva, abilitatea unui cuceritor autodafé a posturii de îndrăgostit. Când se face aluzie la “grădina” hesperidelor, înseamnă deja că alegerea mărului de aur (a Aurorei) a avut loc. Din unele rânduri metatextuale pe care le vom cita imediat, putem controla dacă există un presupus caracter epistolar în cele nouă capitole masculine de “jurnal al lui M.” – dat fiind faptul că prin ele doar se străjuiesc, nu sunt sufocate prin vreo forţă elocutorie, ori persuadare acele opt capitole sau bucăţi ce formează “Jurnalul lui A.” Însă fiind un document autentic – livrat la un moment dat protagonistului Martin – acest jurnal al Aurorei trebuie receptat, de la început până la încheierea sa bruscă, stupefiant de tragică – ca o prelungire a interogării masculine, sau drept un răspuns dincolo de limitele fiinţei umane la chemările iubirii mistuitoare. Nu trebuie luate ca atare, strict metaforic şi descriptiv, înţelesurile figurate din “piscurile izolate”, “cuirasă de Don Quijote”, “claun”, “păsările mari”, “bulgăre de diamant”, “altcineva ar râde în corpul ei”. De fapt, Martin n-o batjocoreşte pe Aurora, ci foloseşte arcanele limbajului ocult şi iniţiatic, care se bazează pe abolirea individuaţiei şi accentuarea pragmatică a cultivării Baphometului, a uceniciei în spirit – de la maestru către neofit, într-o reciprocitate care nici nu mai face diferenţă că unul dintre ei ar fi bărbat iar celălalt femeie: “este o confirmare că nu sunt atât de searbăd pe cât îmi par, că statutul meu de retras, de neînţeles poate fi considerat de cineva un lucru grav, că oricum există ceva demn de atenţie în personajul pe care mi-l construiesc cu atât efort, macerându-mă înăuntru cu voluptatea unui samurai dotat cu cele mai rafinate metode de autotortură. Şcoala mea de singurătate şi orgoliu începe să creeze discipoli (fie şi în fustă, dar A. pare mai degrabă hermafrodită, pentru că se îmbracă stereotip în pantaloni de trening şi, din această cauză, n-ai cum să constaţi dacă « formele ei de expresie » feminină există cu adevărat sau au fost substituite cu cele masculine), chiar dacă unii mă bârfesc şi m-arată cu degetul ca pe un individ comic. Un filosof nu poate avea decât o prezenţă ridicolă, comică în existenţa comună, fiindcă actele şi gesturile lui sunt întotdeauna discrepante, răsturnate, faţă de mentalitatea obişnuită de comportament. Principalul este să nu te simţi tu ridicol, ci puternic, imbatabil, de neclintit în spaţiul tău interior, pe care trebuie să-l aperi cu violenţă de intruşi, de invidioşi, de carierişti, de curve, de agresorii de profesie.” [4]
Cele două pasaje citate – în care este vorba de iubire, singurătate, portretul dinamic şi parcă dinamitat al Aurorei, apoi se tâlcuieşte paradoxal violenţa sa discursivă ca afinitate cu alteritatea spiritului ei feminin – apar datate “miercuri”, adică stau sub semnul trecerii sub tăcerea hermeneutică. Mercur (Hermes) seamănă cu zeul egiptean Thot, tocmai prin proprietatea comună, exclusivă faţă de restul lumii, a manevrării tainei divine deţinute de ei. Marginile oricărei scrieri ermetice (experimentaliste) constau în transcrierea gândirii originare, a unui Logos ce poate să rezoneze şi în sufletul iniţiaţilor, cu un singur amendament: să fie abolită clipa când s-ar produce o simplă şi vulgară înştiinţare (des-tăinuire publică). Cunoaşterea de sine a lui Martin prin intermediul Aurorei reprezintă prima etapă a vieţii şi iluminării sale. Prima tinereţe este vârsta la care unul învaţă de la celălalt, jucându-se, tatonându-se. Neîncrederea pe care o reclamă atât Martin, cât şi Aurora în toate cele şaptesprezece bucăţi de jurnal împletit al lor – câte numărăm a avea Intermezzo I (Aurora) – nu-i cauză suficientă pentru “despărţirea” îndelung anticipată prin atâtea prolepse, care va tot plana ca sabia lui Damocles deasupra Baphometului (chipului bicefal, de “hermafrodită”) chiar de la fericita lor recunoaştere.
Pentru a ne lămuri asupra conştientizării discursului epic, practicat de romancierul Marin Mincu, atunci când îşi întrerupe starea fie de “fragilitate” fie de “revoltă” a viziunii artistice, cităm dintr-un articol al său publicat în “Viaţa românească” (nr. 5-6/ 2000), inclus în volumul Fărâme critice (2005): “Eu scriu dintr-o permanentă revoltă. Revolta fiinţei mele faţă de incapacitatea dată de a nu-şi putea depăşi limitele. [...] De aceea cred că n-am scris un rând fără ca acesta să poarte pecetea acelei pulsiuni interioare eruptive în afara căreia scriitura nu poate fi omologată. Poezia e singurul mod pe care nu pot să-l practic fără a proba visceral această stare de urgenţă a fiinţei. Chiar şi aşa-zisele texte « experimentaliste » au fost totdeauna scrise în această transă platoniană. Când nu-mi vine această stare de urgenţă, uneori trec chiar şi ani fără să mai scriu un vers. În asemenea situaţii, mă golesc/umplu cu reziduurile scripturale ce poartă, deja din 1984 titulatura Intermezzo. Chiar şi aici nu pot să exprim acele jeturi interstiţiale fără să fiu traversat de o stare specială; nu pot să (mă) scriu decât împins de un resort secret al textualizării, înscris ereditar în gena noastră antropologică.” [5]
Bucuria transmisă subliminal, jubilarea subconştientă a poetului Marin Mincu contrastează cu trezirea lucidităţii de prozator. A scris numai trei romane în întreaga sa carieră: Intermezzo (în patru volume) şi cele două romane italiene Jurnalul lui Dracula (în 1992, primind imediat premiul Carlo Betocchi “Città di Piombino”) şi Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidius (care a obţinut Premiul Naţional pentru Roman în 1998). Nu s-a discutat aproape deloc în critica românească – pentru că italienii n-au beneficiat până astăzi de-o traducere a tetralogiei Intermezzo – despre strânsa relaţionare subtextuală, despre simultaneitatea scrierii atât la Jurnalul lui Dracula cât şi la Intermezzo I (Aurora) şi Intermezzo II (Grazilella). Numai George Popescu şi Octavian Soviany au elaborat două monografii despre Marin Mincu, publicate în anii 2000 şi 2002, la editurile Eminescu şi Gramar, unde putem să găsim premisele acestei ipoteze. Întrebându-l personal, în numele masteranzilor de la Universitatea “Ovidius”, acum peste patru ani, pe autorul Morţii la Tomis dacă acest roman are caracter autobiografic şi mesaj polemic programatic, Marin Mincu mi-a dat de înţeles că nu-i exclus să aibă şi una şi alta, însă mi-a atras atenţia că ar trebui o atenţie sporită pentru ca acest lucru să fie corect depistat la interpretarea lor. Mai degrabă prefera să nu fie deloc sesizate, decât să se greşească prin punerea lor pe tapet. Nelipsind de la toate lansările de carte din Constanţa – mă refer în primul rând la premiera publicării acestor romane italiene de către Polirom – când au luat cuvântul în repetate rânduri Marina Cap-Bun, Lăcrămioara Berechet, Mircea Ţuglea, Alina Ologu, Corina Apostoleanu şi chiar soţia Profesorului, Ştefania Mincu – am remarcat accentul pe care Marin Mincu, şi-n lecturarea unor pasaje romaneşti, îl punea pe sesizarea revoltei interioare ce-l făcuse să (re)scrie jurnalele printr-o identificare de şedinţă psihanalitică atât cu Vlad Ţepeş, cât mai ales cu Publius Ovidius Naso, care ar fi posedat ei înşişi o doctrină stoico-zalmoxiană şi respectiv rosicruciană.
Tentaţia postmodernă şi transmodernistă, de-a descifra enigma istorică prin raportare la individualitatea omului actual – inversând axa temporală şi înfigând în trecut ancora receptării şi a juisării creative – se constituie ca un experiment literar sui generis încă din Jurnalul lui Dracula, replică avansată pe tărâmul epic faţă de Levantul lui Mircea Cărtărescu. Acest jurnal sau re-scriere biografică pledează nu numai asupra ideii destinului de excepţie pe care l-ar avea Vlad Ţepeş chiar înainte de anul 1456, ori îndeosebi după întemniţarea sa de către Matei Corvin. Faptul că a fost scris concomitent cu primele două volume intitulate – poate şi într-o directă raportare onomastică faţă de el – Intermezzo (volumele I şi II, 1984-1989), corelat cu indiciul naratologic evident că rolul catalizator îl are Mephisto, şi alături de modelizarea actanţială Faust-Don Juan, ne conduce spre o concluzie: toate aceste aspecte sunt recurente, similare şi în Jurnalul lui Dracula, însă dintr-o altă perspectivă, de palimpsest. Pe cine copiază Aurora ori Graziella din Intermezzo I şi II dacă nu pe contesa Dracula, Elisabeta Bathory? Ori invers.
Raportarea “noii scriituri” la atmosfera epocii medievale sau antice (la civilizaţia egipteană şi cea greco-romană) va fi frecventă şi în continuarea italiană, Jurnalul florentin. Există aici un personaj feminin, o contesă italiancă foarte asemănătoare cu o Circe modernă, dar şi cu o Lucrezia Borgia rediviva. După o întâlnire în vila ei, personajul-narator fuge imediat, spre a se salva ca bărbat, pentru a nu-i fi eclipsată personalitatea. Moartea la Tomis este şi roman de dragoste: Aia, nepoata lui Decebal îl va iniţia pe Ovidius resuscitându-l din boală, prin tandreţea îmbrăţişarilor, abia mai apoi şi-n ritualurile sacrificiale pontice, osiriano-zalmoxiene. Intermezzo III şi IV comunică cu jurnalul lui Ovidius prin “pliuri interstiţiale”, datorită laitmotivului Baphometului (sau prin “scriitură androginică” – după cum remarca Octavian Soviany, vorbind despre Intermezzo II).
“Jurnalul lui A.” din Intermezzo I (Aurora) nu poate fi considerat drept antimodel (dacă aduce mult cu proza lui Anton Holban) pentru scriitura şi gândirea optzeciste din “Jurnalul lui M.” La o adică, “Jurnalul lui A.” prezintă foarte multe similitudini cu “Jurnalul lui G.” contopit deplin în structura compoziţională a romanului Intermezzo II (Graziella) – de parcă Aura lui Martin (Baphometul nefiind încă desăvârşit) care moare ori este textualizată la sfârşitul cărţii din 1984, va renaşte în întregime prin actantul feminin G. (Graziella), chiar şi sub aspect discursiv, nu numai ca simplă prezenţă fizică.
NOTE:
1 M. Mincu, "Intermezzo I (Aurora", editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 156;
2 Ibidem, p. 159;
3 Ibidem, pp. 156-158;
4 Ibidem, p. 158;
5 M. Mincu, "Fărâme critice", editura Pontica, Constanţa, 2005, pp. 294-295.
Distribuie pe facebook
