“Intermezzo II (Graziella)” – romanul erotic al textualismului optzecistMarin Mincu romancier - Dragoş Vişan Adăugat în 14 ianuarie 2010, la 15:54 | 177 afișări / 164 vizitatori |
Într-o ediţie îmbunătăţită a fost republicat în 2008 şi volumul al doilea din tetralogia romanescă "Intermezzo" a lui Marin Mincu, la editura Polirom. Schimbarea semnificativă a titlului, faţă de cel al primei ediţii din 1989, apărută la editura Cartea Românească, constă în adăugarea numelui personajului feminin central, de “Graziella” (doamna G., în textul acestui roman erotic). Raportarea onomastică a Graziellei la numele Ellei din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este una de memorie involuntară proustiană. Eroina este o tânără profesoară de română, un spirit independent şi cu o implicare emoţională adâncă în relaţia conjugală cu Martin (M.) – personaj principal-narator şi în "Intermezzo II (Aurora)". O adevărată psihologie a deschiderii sufleteşti dintre cei doi soţi, M. şi G., faţă de ceea ce priveşte direct cuplul lor, îi determină să facă schimb de jurnale, experimentând bivalenţa vocii naratoriale, când masculină, când feminină.
Secolul al XX-lea al prozei româneşti începuse promiţător cu un excepţional experiment epic erotic, cel întreprins de către Garabet Ibrăileanu în "Adela". Continuase cu "Şantier" şi "Maitreyi" de Mircea Eliade, "Patul lui Procust" de Camil Petrescu, "Donna Alba" de Gib Mihăescu, apoi cu "Enigma Otiliei" a lui G. Călinescu – cinci romane erotice de referinţă. După 1944, "Marele singuratic" şi "Cel mai iubit dintre pământeni" ale lui Marin Preda, "Bunavestire" urmat de "Don Juan" ale lui Nicolae Breban, "Trei dinţi din faţă" de Marin Sorescu şi "Zenobia" lui Gellu Naum au repus în discuţie critică factura erotică a genului romanesc, ca latură dominantă şi inepuizabilă a genului epic. Prozatorul optzecist Marin Mincu închide o ciclicitate a recurenţei “enigmei” feminităţii din epica noastră romanescă; Graziella, ca personaj-narator feminin implicat (pe jumătate chiar auctorial), are în "Intermezzo II" şi dreptul la propria introspecţie, în pasajele grafiate cu caractere italice, intitulate “din jurnalul lui G.”
Prologul “Fotografie cu nuntă” din "Intermezzo II (Graziella)" este o evocare a trezirii instinctului masculin al actantului-narator Martin, încă din adolescenţă. El voia s-o ocrotească pe mireasa Nela Primăroacei, cea care ar fi trebuit repudiată de către unchiul său, Marin, pentru vina că nu fusese fecioară: “Când am trecut pe lângă Nela cu foaia de dafin în mână, ea s-a repezit încă somnoroasă spre mine şi mi-a strâns capul la sân, într-o pornire secretă şi ambiguă; cum capotul nu era bine închis, un sfârc pistruiat de sân mi-a atins ochii şi buzele, înfiorându-mă. Mă uit acum insistent la rochia albă a Nelei, îmbrăcată cu adevărat în mireasă şi aş vrea să retrăiesc din nou acele senzaţii nebănuite. De atunci am încercat să intru cât mai des în camera unde ea sta autosechestrată şi aşteptam încordat să-i descopăr din nou corpul dezvelit; parcă în joacă, ea se lăsa mereu «posedată» de privirile mele lacome, arătându-mi fie rotunjimea unui genunchi uitat neglijent afară, fie subţiorile pline de un puf galben. Într-un fel, în felul cel mai pur posibil, Nela a fost mireasa mea, prima mea mireasă de carne şi sânge.” Martin devine “custodele” tinerei, un apărător deloc angelic al ei faţă de unchiul Marin, admirând-o ca pe o ipostază a idealului feminin devenit palpabil dar rămânând pentru el totuşi imaculat, când mama sa şi alte rude lipseau de-acasă. Reacţia tipică de gelozie incipientă, în momentul iertării şi plecării Nelei la braţ cu Marin, îi conturează deja lui Martin un portret de protector al feminităţii ameninţate. Unchiul său, prezentat pe urmă ironic şi compătimitor, are în fotografia nunţii sale o “faţă” emanând o “frumuseţe bizară”, ca a lui Rudolf Valentino, însă acceptarea cu orice risc a relaţiei sale cu Nela va amplifica tragismul matrimonial, care se prefigura in nuce din instantaneul fotografic, prin prezenţa amantului Bică, între mirii Marin şi Nela.
În tot acest roman, Nela reprezintă, ca şi personajul principal A. din "Intermezzo I (Aurora)", tipul feminin inaccesibil, care respinge bărbatul, exact cum făcuse Lilith cu Adam, până să fie creată şi Eva, într-o poveste caballistică cu influenţe neoplatonice. În antiteză cu Aurora, va fi portretizată G. din "Intermezzo II (Graziella)", soţia şi adevărata parteneră de dialog a lui Martin. Ea trăieşte febril, în aşteptarea îndeplinirii destinului şi a carierei lui profesionale. Născută într-o comună dobrogeană, Plopeni, G. se mărită cu M. din afinităţi elective, având preocupări beletristice comune. Mariajul debutează pe la douăzeci şi cinci de ani.
Pe de o parte, Martin reuşeşte, întâi prin câştigarea imparţialităţii rectorului zis Papaşa, de la institutul constănţean de trei ani, să ia prin concurs un post de asistent universitar. În jurnalul de creaţie integrat în Bildungsromanul său, povesteşte cu detalii şi citări de articole cum a fost receptat, din partea vocilor autoritare ale revistelor literare, debutul său ca poet şi apoi chiar cel în postura de critic literar. Dezamăgirile pricinuite de către mulţi colegi literaţi şi profesori îl fac repede o personna non grata, mai ales că nu admite niciun fel de compromis cu Partidul, ci îşi ţine cu seriozitate nu doar principiile literare, ci şi reinventează predarea universitară, făcând interactive seminariile, sau cenaclul literar cu studenţii din Constanţa. Ca urmare, în actul propriu-zis de scriere a romanului-jurnal "Intermezzo" M. are la dispoziţie ca material de investigaţie evenimentele palpitante, aventurile existenţiale ale tinereţii sale. Ocazia nesperată de a preda ca profesor universitar şi la Florenţa îl va marca pe plan profesional la modul decisiv. Sunt relatate şi primele întâlniri cu scriitorii experimentalişti, novissimii italieni, care îi devin prieteni nedespărţiţi. Intră în rândurile elitei semioticienilor, fiind primul din România care face cunoscută, şi pe plan editorial, această mişcare a şcolii de la Torino. I se publică într-o limbă de circulaţie internaţională un volum de versuri şi două romane, dar şi foarte multe cărţi, articole, traduceri. Din anul 1975 reuşeşte s-o aducă în Italia şi pe soţia sa, Graziella. Experienţele prin care trec cei doi, la Constanţa, în Bucureşti şi în Europa sunt şi de un mare dramatism, care era cauzat de incursiunea lor intelectuală dintr-o ţară făcând parte din blocul comunist în altă ţară unde arta şi cercetarea literară, de orientare semiotică şi lacaniană avea o mare libertate de exprimare. La graniţă, este întors din drumul către Italia şi este somat să îşi întrerupă activitatea de acolo. Un an întreg nu i se mai permit plecările succesive din România. Martin ajunge pe punctul de-a fi destituit din rândurile cadrelor universitare, însă în ajutor îi vine chiar un admirator secret al operei sale publicate, având funcţie de activist la nivel judeţean. În faţa duşmanilor săi, lui Martin îi este dovedită probitatea profesională, activitatea intensă ca scriitor fiindu-i lăudată, în contrast cu aceea a unor cadre universitare de adunătură. Apăruseră, de la început, din 1968-1969, voci răuvoitoare din presa literară de atunci care îl acuzaseră de “misticism” sau de o termninologie prea avansată în limbajul criticii.
Pe de cealaltă parte, eroina G. are o strălucită carieră de profesoară, predând limba şi literatura română. În roman o aflăm ca pe-o Euridice chemându-şi Orfeul la Poarta Albă. Îşi descrie la un moment dat aşteptarea încordată a soţului, care se întorcea din Italia şi trebuia s-o viziteze. Din cauza unei neînţelegeri a fixării întâlnirii, M. nu o poate lua de la serviciu, aşteptând-o un timp în curtea liceului, dar plecând apoi grăbit. Aceasta o marchează mult şi o determină să fie un spirit al autoflagelării cioraniene. Deruta ei interioară, între a alege să plece cu el în Italia şi varianta mai simplă de a-l creşte numai ea pe băiatul lor, neajutată de mamă, o face să transpună în pagini de jurnal, cu un farmec original al introspecţiei, drama unei intelectuale persecutată de către un regim dictatorial. Unul dintre episoadele jurnalului ei, “al lui G.”, inserat chiar din primele zeci de pagini ale acestui "Intermezzo II (Graziella)", este relatarea unei stupefiante experienţe cu o “doamnă distinsă”, pe când mergea la o şedinţă săptămânală a cenaclului “N. Labiş”, patronată de Eugen Barbu. Se subînţelege faptul că avansurile acestei femei “înaltă, roşcată la păr, cu o blană somtuoasă”, pipăirile lascive cu mâna, venite supărător din spatele scaunului pe care şedea, o fac pe Graziela să se revolte împotriva acestei încercări josnice a Securităţii de a o şantaja mai apoi, pe ea şi mai ales pe soţ, prin intermediul unei informatoare.
Concomitent, dar la polul opus faţă de şedinţele de la “N. Labiş”, Martin urmăreşte cu maximă atenţie şi dublă implicare, atât ca poet cât şi în postura sa de tânăr critic literar, efervescenţa cenaclieră din ţară, păstrând vii în memorie reminiscenţele activităţii de la sfârşitul facultăţii, patronate în sala “Odobescu” a Facultăţii de Litere din Bucureşti de către profesorul George Ivaşcu, precum şi alte afirmări de tineri scriitori din toată ţara: “Vin la Bucureşti cu studenţii pentru a participa la concursul pe ţară al cenaclurilor studenţeşti. Optez pentru echinoxiştii clujeni care propun poeţi noi ca Ion Mircea, Adrian Popescu etc. Aceştia se deosebesc de promoţia « junimistă » impusă în revista « Amfiteatru ».” Am putea, prin instituirea unui criteriu al deschiderii profesionale, să clasificăm preocupările actanţiale ale lui M.: carieră universitară, publicistică, poezie, proză, critică literară, interviuri, semiotică, traduceri etc. Derularea pe ani a actelor sale de natură culturală pare un efort orfeic, de scoatere periodică din ţară încă din 1975-1976 a Graziellei, pentru a-i fi mereu aproape în Italia, la Florenţa.
Urmează, în tehnica de raccursi, un portret în mişcare, de fapt şi o “refilmare” a incidentului, pe care G. le face soţului ei, M., pe care crede a-l vedea în centrul Constanţei. Pentru Martin, confundarea lui cu un dublu fizic şi fizionomic de pe stradă este ceva inexplicabil, deoarece nu o poate crede pe soţie că l-ar fi văzut în acel timp şi loc; dar acceptarea mărturiei Grazielei, prin însemnarea exactă a portretului său din jurnalul ei, devine din motiv al unei latente dispute ceva foarte amuzant şi chiar tertip heterodiegetic: “chiar am venit, da, şi nu erai, aşa că m-am întâlnit cu o prietenă, cu Cora, şi ne-am dus la un film etc... Stop verde. Trebuie să trec, simt prezenţa lui înainte, la câţiva paşi, dar nu-l văd, sigur, din cauza trecătorilor, sunt foarte mulţi, se mişcă, îşi schimbă locurile, eu nu sunt aşa de înaltă, poţi să fii foarte aproape de un om şi să nu-l vezi, aşa că nu-l văd. Iată-l, se îndreaptă spre mine, înalt, cu capul uşor îndesat în piept, cu privirea concentrată, rigidă, dar cu mersul sigur făcându-şi loc cu umerii, strâns în pardesiul gri, adunat în el. Ne aruncăm ochii unul spre celălalt şi ne vedem dintr-o dată; e o privire care mă capturează şi ochii mei nu se mai pot smulge din acei ochi care emit o rază străină, dură, concentrată. Îl văd şi parcă nu mai văd nimic în jur, pe nimeni. El se ascunde în gulerul ridicat, în umerii largi, în propria talie puternică, înaintează răsucindu-şi trupul lateral cu hotărâre, când spre dreapta, când spre stânga, dar eu nu pot ajunge la el, nici n-am cum, în faţa mea e un grup numeros, compact şi eu nu sunt capabilă să-l tai în două cum face el”. Mişcarea colimatorului, prin împingerea Graziellei în “uşa deschisă a troleibuzului”, face ca acest pasaj comportamentist dintr-un aglomerat tablou citadin să ne apară aproape neosuprarealist, prin folosirea unei metode onirice, total diferită faţă de aceea din "Zenobia" a lui Gellu Naum. Zărirea soţului de la depărtare, aflat într-o competitivă depăşire a oricărui om întâlnit, este şi o tehnică de mise en abîme a neîntânirii, mereu pe aceleaşi frecvenţe, a acestor două destine asemănătoare, androginice, al lui M. şi al lui G., care se văd fracturate existenţial din cauze exterioare, conjuncturale. Onirica lor întâlnire presupune transcederea unor bariere, pe care numai deplina deschidere a graniţelor, din anul 1990 îl va face pe M. să fie nedespărţit de Graziella.
Fără a respecta unele convenţii rigide ale narativităţii, "Intermezzo II" este cel mai autenticist roman optzecist din mai multe motive. Prozatorul Marin Mincu se bazează pe tehnica de jurnal, însă obiectivizează la maximum trăirile, atribuind scriiturii un primat indiscutabil. Naratorul-actant, ce-şi scrie prin notaţii fragmentariste un jurnal al iubirii faţă de doamna sa G., plasează autoscopic şi o oglindă retrovizoare a analepselor, ca să reconstituie mult mai clar faţă de "Intermezzo I" evenimente din copilărie, liceu sau facultate. Aceasta este o metodă de experimentalism recuperator, pentru că reperul rămâne prezentul, iar experienţa juvenilă este doar un pliu textual de unde transpare devenirea personală, cu toate că se livrează realist şi documentul de epocă. Spre deosebire de alte romane optzeciste, "Intermezzo II", mai ales faţă de romanele lui Mircea Nedelciu, ficţiunea nu are prioritate faţă de viaţa reală, aceasta nefiind îmbogăţiţă artificial ci doar reformulată ca dramă existenţială, ca texistenţă. Urmarea nestereotipă a unui statut odiseic, asumat de un rătăcitorul Martin între Italia şi România, îl determină pe acest actant-narator-autor (subiectul M.) să aibă un fluctuant destin, să se simtă transfug deşi rămâne un hommo universalis, să dobândească theoria, în sensul unui mers înainte, mereu către imprevizibil. Sensul sau scopul narativ ar fi cel al trasării unor “dâre” ale enunţării propriei vieţi, fără vreo fervoare specială, neimplicat, din partea unor trăiri “golite” de balastul subiectivităţii sau de ficţiuni literare. Eliberarea de unele scheme ale sagacităţii textualiste ale altor prozatori români de la sfârşitul mileniului îl apropie cel mai mult pe Marin Mincu, prin singularizarea discursului său experimentalist, de Gianni Vattimo şi Ernesto Sábato: omul actual se identifică într-un cadru simili-apocaliptic generat de maşina textuală cu propria formula secretă a comportamentului şi psihicului său, în măsura în care poate să se detaşeze oricând de conjunctural şi gândirea tare.
Distribuie pe facebook
